#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu Cu Arghezi, despre fiul său risipitor, „fructul unui păcat al tinereții”

În volumul său „Umbre pe pânza vremii”, disponibil în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța, Pericle Martinescu ne prilejuiește mai multe întâlniri de suflet cu personalități ce au marcat definitiv cultura română și cu care autorul a avut privilegiul de a fi contemporan.
 

 
Textul din care cităm mai jos a fost consemnat în urma vizitei pe care memorialistul, însoțit de un prieten, o face la legendarul Mărțișor, unde tinerii au o discuție lungă, plină de spirit, cu Arghezi, văzut, în ciuda naturaleței sale și a lipsei de infatuare, un veritabil maestru, idolul și revelația scriitorilor interbelici.
 

„Maestrul ne-a primit cu o voioșie «confrățeană» de care nu-l mai credeam în stare după toate «mizeriile literare» ce-i blocaseră o bună bucată de vreme contactul cu tiparul și implicit cu publicul cititor.
În ziua aceea nu aveam intenția să abuzăm de răgazul lui, deși vizita fusese fixată în prealabil la telefon, dar, după ce ne dăduse articolul, transcris cu cerneală (insistase să avem grijă ca manuscrisul să-i fie restituit după ce va fi fost cules, așa pretindea oricărei publicații care-i cerea colaborarea), și observînd că voiam să ne retragem, spre a nu-l stînjeni cumva, amfitrionul ne îndemnă să stăm liniștiți: «Nu vă grăbiți. Pînă la noapte mai e destul timp ; eu n-am nici o treabă acum, copiii sînt plecați, iar nevastă-mea așteaptă mașina de la minister să vie s-o ia, căci se duce la teatru astă-seară. Așa că putem rămîne singuri, să ne mai spunem de-ale noastre.»
 
Era tocmai ceea ce noi doream cu ardoare. Invitația lui a spulberat dintr-odată sfiala ce mai stăruia în mișcările unor musafiri care călcau pentru prima dată pragul casei din Mărțișor, intrată de mult în legendă, și ne-am așezat mai comod pe scaunele din mica încăpere cu ferestrele deschise larg spre livada ce strălucea în soarele dulce al după-amiezii de mai. Ni se oferea o ocazie nesperată de a dialoga cu un interlocutor în general scump la vorbă, dar și mai scump la vedere, și această șansă nu trebuia pierdută. Ne consideram niște favorizați. În consecință, ne pregăteam și unul și altul să fim numai ochi și urechi, înregistrînd cu aviditate tot ceea ce promitea să ne spună maestrul.
 
Din fericire, am avut amîndoi buna inspirație de a consemna «minuta» vizitei noastre la Arghezi, astfel că, pe baza celor așternute de fiecare pe hîrtie, acasă, în chiar seara aceea, pot să reproduc acum, aproape cuvînt cu cuvînt, spicuiri din convorbirea avută atunci cu marele poet.
 
Ne aflam în jurul unei mesuțe rotunde de brad, unde dormitau ceștile goale de cafea și vreo două scrumiere ce colectau cenușa țigărilor consumate cu egală poftă de către toți trei. Arghezi fuma chiar mai mult decît noi, aprinzînd țigară de la țigară. Scotea țigările, gata făcute, răsucite mai dinainte cu mîna lui, dintr-o cutie de tablă, pusă pe marginea mesei, pe care o deschidea și o închidea cu gesturi ușor tacticoase, la fiecare scăpărare de chibrit. L-am întrebat dacă fumatul nu-i dăunează, la vîrsta sa și mai ales după boala de care suferise nu demult.
 
- Deloc ! Fumez de la 15 ani, ca țiganii. Pe mine Caragiale m-a învățat să trag din țigară.
- Dar medicii nu v-au oprit?
- Probabil că dumneavoastră aveți prejudecata doctorilor. Și ce-i dacă mi-au interzis să fumez ? Doctorii nu știu ce să mai prescrie bolnavului, ca să-l epateze. Pentru asta ei sînt niște negativiști: să nu faci cutare, să nu mănînci cutare, să nu bei cutare. Eu nu-i ascult, ca probă că fumez, deși au vrut să mă lipsească de această plăcere. Doctorii așa-ziși mari sînt mari numai pentru doi, trei bolnavi, cărora au reușit să le ghicească leacul, dar nu pot fi mari și pentru ceilalți. Dovada este că mulți se prăpădesc sub ochii doctorilor cu reputație stabilită.
 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

După această diatribă la adresa medicilor - o veche idiosincrasie a lui - am început să-l asaltăm cu întrebări diverse, formulate spontan, fără vreo ordine anumită, așa cum ne veneau în minte, lacomi să folosim din plin prilejul și să «scoatem» cît mai multe de la ilustrul nostru conlocutor.
 
- Aveți o viață îndelungată, ați cunoscut atîția oameni, ați trecut prin atîtea evenimente. De ce nu vă scrieți amintirile?
- M-am gîndit s-o fac, deși personal nu am simpatie pentru genul memorialistic. Nu știi niciodată cît sînt de sincere afirmațiile ce se pun în circulație și nici nu se poate controla exactitatea lor. Neajunsul acestui gen are trei forme: unii autori mint dintr-un interes din afară, alții mint fără să-și dea seama, iar cei mai mulți falsifică întîmplările ca să se ridice pe ei și să se situeze alături de oamenii mari în evenimentele descrise. Eu aș fi vrut să fiu cît mai puțin mincinos, însă de scris, din păcate, nu mai pot să scriu. Am încercat să scriu cu cerneală și nu mai merge. M-am întors la creion, dar tot așa de greu îmi vine. Nu mă mai ajută mîna.
- Ați putea dicta la magnetofon.
- Am unul, pe care l-am primit cadou la Moscova, dar e prea greu. Mi s-a făgăduit unul mai mic și mai ușor, olandez sau cam de pe acolo, să-l pot duce dintr-o odaie în alta. Îl aștept pe acela, cu toate că nu mă prea ispitește asemenea mod de a «scrie».
- De ce nu dictați unei secretare ?
- Nu pot. Cînd se află cineva lîngă mine, încetează total funcțiunea gîndirii. Cînd scriu, nu pot să suport decît pisoiul: cu el fac dealtfel bună prietenie și noaptea, primindu-l în patul meu. Și apoi, mă agasează ignoranța dactilografelor : schimbă expresiile și - ceea ce e mai rău - nu știu ortografia.
 
Pe buze îmi stătea de la început o întrebare obsedantă:
- Domnule Arghezi, ați purtat cîndva o polemică celebră cu Iorga. Acum, că nu mai e în viață, ce părere aveți despre el ?
- Iorga, cînd a ajuns ministru, a făcut trei reforme : întîi, m-a scos pe mine de la Radio, unde țineam cîre o conferință pe săptămînă, la microfon. Apoi, le-a interzis cucoanelor din minister să mai poarte ciorapi de mătase, spunînd că nu e moral. Pusese portarul să le controleze la picioare cînd veneau dimineața la birou. A treia reformă se referea la persoana lui, pentru care avea un cult întreg, cerînd să se vorbească despre el ca despre «cel mai mare om al țerei» ... Cît despre polemica noastră, într-un rînd l-a trimis la mine pe Dem. Theodorescu, supranumit «Șacalul», ca să-mi propună să nu-l mai înjur și să nu mă mai înjure nici el. Am acceptat tîrgul și cîtva timp polemica dintre noi a amuțit, pînă cînd dumnealui a publicat în Neamul românesc un articol unde spunea cam așa : ‘Priviți cum tace! L-am pus cu botul pe labe! Arghezi nu mai îndrăznește să riposteze!’ ... Asta era Iorga ! Nu admitea ca în țara asta să mai existe și altcineva care să zbîrnîie din condei. A murit îngrozitor de urît. L-au ucis chiar cei care au învățat, poate și de la el, intoleranța față de adversar și au crescut în această mentalitate. »
 
„Eu aș fi vrut să mă fac ceasornicar și m-am pomenit scriitor”
 
Ne găseam în zilele acelea în preajma primei conferințe pe țară a scriitorilor (1956), cînd se vorbea intens În presă și la ședințe despre problemele literare, vehiculîndu-se diverse teorii În legătură cu calitatea de scriitor și eficacitatea talentului. Arghezi susținea că astfel de discuții lui i se par de prisos.
- După părerea mea, sînt lucruri despre care n-ar trebui să ne mai batem gura - ele sînt de la sine înțelese. Unii se căznesc să dea o definiție talentului ; treaba asta se încearcă de mult, dar n-a reușit încă nimeni s-o facă pe deplin mulțumitor. Talentul e ceva înnăscut : ai, sau nu ai talent. Aici e totul. Dacă-l ai, îl dovedești ; dacă nu-l ai, o să te scremi degeaba să creezi ceva valabil. Numai profesorii universitari, obișnuiți cu jocul formulelor, umblă să găsească talentului definiții și explicații pe care tot ei le încurcă cum e mai rău.
 
Bietul Mihalache Dragomirescu își închipuia că el a descoperit formula talentului - și chiar talente, ca atare - dar cum s-a înșelat! Hotărît, nu există reguli în privința talentului. Eu aș fi vrut să mă fac ceasornicar și m-am pomenit scriitor. N-am urmat nici o școală pentru asta, așa mi-a fost ursita.
- Dar condeiul dumneavoastră a mers totdeauna ca un ceasornic.
- Fiindcă mi-am impus o disciplină de la care nu m-am abătut toată viața. Fără muncă și disciplină, nici talentul, oricît ar fi el, nu creează opere. Scrisul e o osîndă la care ne înhămăm de bună voie și de care apoi nu ne mai lecuim niciodată.
Convorbirea luă din nou altă turnură. L-am întrebat:
- Aveți, mi se pare, un fiu în Franța?
- Da. Are acum 53 de ani. E fructul unui păcat al tinereții, pe cînd eram la Paris. Mama sa era atunci studentă. Mai tîrziu m-am căsătorit cu ea numai pentru 24 ore, de bun acord din ambele părți, ca să pot face legitimarea copilului născut. Băiatul ăsta n-a prea avut astîmpăr. L-am adus la București, dar mereu pleca de acasă și-l prindeam cînd la Constanța, cînd la Brăila, gata să fugă cu vreun vapor.
 
Îl aduceam înapoi și-i spuneam că am să-l țin cu forța la mine pînă va termina măcar liceul. L-am învățat trei meserii : să fie mecanic de automobil, să tragă cu briciul și să fotografieze. Automobil n-am putut să-i cumpăr, dar i-am luat o trusă de bărbierit. Ca unul care am umblat prin lume, știu ce înseamnă să voiajezi și să ai cu tine o trusă de bărbierit : iei cel puțin un franc pe un ras, și asta înseamnă un prînz. I-am cumpărat și un aparat fotografic. După cîtva timp, a șters-o iar și am aflat că ajunsese la Paris. N-o ducea tocmai bine și eu mă interesam de el prin legația noastră de acolo. Duca, cu care am fost bun prieten, era ministru de externe pe atunci, iar Diamandi era ministrul nostru la Paris. De cîte ori voiam să știu ceva despre fiul meu - se numea Eliazar - mă duceam la Externe și dădeam telefoane lungi ca să întreb de el. Alteori dădeam telegrame pe care le semna Duca, cu ordinul expres de a fi transmise lui Eliazar.
 
S-a întîmplat însă ca Diamandi să fie în rivalitate cu Duca, deoarece socotea că ministerul de externe i s-ar fi cuvenit lui. De aceea telegramele nu le mai preda. Odată, fiind Duca la Paris, ca să-mi facă o plăcere, s-a pus să-l caute pe Eliazar cu ajutorul poliției și, dînd de el, m-a înștiințat că mi-l aduce acasă. I-am spus însă la telefon: ‘Dacă el vrea să mănînce merde acolo, de ce să-l tragi încoace?’ Și a rămas la Paris pînă în ziua de azi. Acum e proprietarul unei case de filme.
- Sînteți în corespondență ?
Maestrul ezita să răspundă. În cele din urmă spuse :
- Nu, nu ne scriem ... De altfel, corespondența merge greu în ziua de azi. Lui nu-i parvin scrisorile mele, eu nu le primesc pe ale lui.
Și a schimbat numaidecît vorba ...
Ne-am uitat la ceas. Trecuseră patru ore de cînd venisem, dar parcă vorbeam de-o săptămînă întreagă, prin atît de multe lumi ne purtase Arghezi, depănînd crîmpeie din amintirile sale, în cămăruța rusti.tă a cărei fereastră rămăsese tot timpul deschisă spre livada Încărcată de miresmele cireșilor ce dospeau de roade.
Afară se făcuse întunerec. Cerul era spuzit de stele. Duhurile nopții răsuflau adînc peste conacul din dealul Mărțișor. Drumul, din ograda Poetului pînă la cea mai apropiată stație de tramvai, mi s-a părut În seara aceea de primăvară spectacolul cosmic cel mai feeric pe care l-am trăit vreodată...”
 

#citește mai departe în „Umbre pe pânza vremii“ 
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. 
 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.

Sursa foto: YouTube/captură TVR1

Citește și:
 

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Cu Arghezi, la Mărțișor - „Pămîntul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Cred că Isus Hristos trebuie să fi umblat pe aici…”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moșilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade și angoasa înstrăinării
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu și Eugen Ionescu - corespondență din Paris
 
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu și Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraș adormit
 
#DobrogeaDigitală „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”: Pericle Martinescu și Crăciunul anului 1940