#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu Sfârșitul războiului și „noi angajamente”

Pericle Martinescu ne-a lăsat, în paginile jurnalelor sale, consemnări valoroase ale celor mai importante momente din istoria României pe care autorul, în existența sa de aproape un secol, le privește și le comentează prin filtrul propriilor sale trăiri, asociindu-le întâmplărilor din propria sa viață.





Volumul „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945”)  se încheie cu o rememorare a întâlnirii cu viitoarea sa soție și a cererii în căsătorie care a avut loc chiar în ziua de 23 august 1944, când se consfințea, în euforia generală, sfârșitul războiului, iar străzile aveau înfățișarea unui „mare bal popular”.
 

„În această „vară de neuitat", am cunoscut-o la Câmpulung pe Luchi (Elena Preda), colega de minister (la Direcția studii și documentare), de care însă nu știusem nimic până atunci. Ea mă știa încă de pe băncile Facultății de litere, dar destinul a făcut să ne întâlnim abia acum. E cu patru ani mai mică, deci ea intra în facultate când eu o terminam. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Totul s-a desfășurat fulgerător, spre mirarea prietenilor și prietenelor noastre. Pentru mine, această întâlnire a fost salvatoare. Găseam în Luchi întruchiparea tuturor visurilor și aspirațiilor mele: o femeie frumoasă, cultă, deșteaptă, modestă, devotată, harnică, ce se asemăna cu mine în toate privințele și se potrivea tuturor exigențelor mele. Am simțit, din prima clipă, că este femeia - și singura femeie - cu care aș putea trăi laolaltă o viață întreagă. Față de nici una alta, pe care le cunoscusem până atunci, nu încercasem acest sentiment total, plăcut, odihnitor, de încredere pe care mi l-a inspirat ea. Ne-am cunoscut în luna iunie - luna florilor și a câmpului înverzit - și vreo două luni le-am petrecut împreună, colindând toate potecile din jurul orașului, livezile de pe Flămânda (raiul pe pământ), pajiștile cu iarbă ce ne întindeau covoare moi, catifelate în fața pașilor; am cunoscut splendide zile însorite și feerice nopți de basm.


Ne înstrăinasem complet de ceilalți, trăiam într-o altă lume. Eram niste «trădători». Eu «trădasem» grupul patronat de Tudor Ciorbea, căruia mă alăturasem de la venirea în oras, ea «trădase» grupul condus de Emil Condurache, dar până la urmă tot noi am făcut legătura între aceste două grupuri, care altfel nu se prea vedeau cu ochi buni, și am realizat coeziunea între toți «intelectualii» de la Propagandă. (Ceilalți, masa salariaților «administrativi», constituiau o lume aparte în care noi nu ne prea amestecam.)


«Idila» a durat, așadar, vreo două luni. Și asta, din cauză că nu îndrăzneam să fac gestul suprem de a-i «cere mâna». Știam, eram absolut convins că voi sfârși prin a spune ceea ce toată ființa mea voia să-i spună, dar mă frământam cumplit, nu mă pricepeam cum să procedez, nu găseam cuvintele. Treceam prin momente când mă simțeam ca un zeu, și prin alte momente când mă socoteam omul cel mai ridicol din lume. Pentru ca totul să se întâmple simplu, spontan, fermecător.

„Era o euforie universală, cosmică, febrilă și contagioasă”

În seara de 23 august, după ce am auzit la radio comunicatul despre «încetarea războiului», am alergat într-un suflet la fereastra ei, am strigat-o, ea a apărut la geam, i-am spus: «Luchi, e pace! Vino jos!» s-a îmbrăcat și a coborât în stradă. Ne-am pierdut amândoi în mulțimea care invadase bulevardul Pardon, cântând si dansând de bucurie. Orașul avea aspectul unei săli imense unde se desfășura un mare bal popular. Toată noaptea s-a dansat și s-a cântat. Oamenii se îmbrățișau pe stradă, restaurantele erau tixite si n-au mai închis până la ziuă, era o euforie universală, cosmică, febrilă și contagioasă.


În toată acea noapte am fost cu Luchi, pe stradă, apoi la un restaurant, cu alți prieteni. Prima «noapte» pe care am petrecut-o împreună până dimineață. Atunci, în culmea bucuriei care mă cotropise, mi-am luat inima în dinți si m-am hotărât să-i «vorbesc». Mă înăbușeam, mi se înecau vorbele în gură, nu puteam să încheg o frază. Dar ea, înțelegând totul, a rostit doar o silabă: «Da». În clipa aceea s-a produs în existența mea o răsturnare de o sută optzeci de grade, am fost cea mai fericită ființă din univers!

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

A doua zi însă au început să mă răscolească tot felul de gânduri. Eram foarte fericit, dar aproape regretam că îmi luasem un «angajament» atât de mare. Voi fi oare în stare, eu, care n-am suportat niciodată o femeie lângă mine mai mult de douăzeci și patru de ore, să trăiesc în permanență cu ea? Voi fi oare vrednic să asigur, nu fericirea, ci măcar mulțumirea unei soții? Voi putea duce pe umerii mei, care s-au sustras totdeauna de la corvezile societății, povara unei căsnicii? Eu, celibatarul ireductibil, să devin un om însurat? Mi se părea o glumă, și totuși era o realitate. Aș fi vrut să mă retrag, dar îi «cerusem mâna», nu mai puteam da înapoi.


De fapt nimic nu m-ar fi putut determina să dau înapoi, însă era un fel de teroare că n-am să pot corespunde angajamentului pe care mi-l asumam, era răzvrătirea «boemului» și «artistului» din mine care se opuneau voinței și dorinței „bărbatului". Firește, ei nu-i mărturiseam nimic din toate acestea, deși cred că simțea pricina zbuciumului meu adânc. Mi se pare însă că și ea își propunea «să mă salveze».


Dilemele au încetat brusc, datorită încurajării primită din partea a doi prieteni: Vlaicu Bârna și Valentina Bardu. (Ce coincidență: numele lor au aceleași inițiale V.B. - Voie bună!) Când i-am împărtășit lui Vlaicu (el era însurat de curând, dar se afla singur la Câmpulung) intențiile mele matrimoniale și temerile ce mă torturau (că n-o să pot ține o «familie» etc.), el mi-a spus: «Lasă, nu-ți face griji în privința asta. Acum domnul Maniu e mare, și o să ne ajute și pe noi.» Vorbele lui de ardelean nu aveau nici un temei pentru mine, dobrogeanul, dar mi-am dat seama că am prieteni care nu mă vor lăsa în drum.


Din partea Valentinei am primit adevăratul imbold, care m-a făcut să nu mai stau nici o clipă la îndoială: «Așa se întâmplă în asemenea împrejurări, mi-a spus ea. Perspectiva însurătoarei te sperie la început, dar pe urmă lucrurile se aranjează de la sine și te obișnuiești. Însoară-te! Ai găsit o fată frumoasă, cumsecade, nu pierde ocazia!» Vorbea o artistă. Cuvintele ei au fost decisive.
A doua zi am luat-o pe Luchi și, împreună cu doi «martori», prietenii mei cei mai buni, Vlaicu Bârna și C.N.Negoiță, ne-am prezentat la Ofițerul stării civile si am consfințit căsătoria.
Hotărâsem să facem nunta religioasă la Schitul Ciocanul, unde fusesem cu Luchi într-o excursie și ne plăcuse la amândoi locul.


O bisericuță de lemn, cu trei călugări, într-o poziție fermecătoare, pe coasta muntelui, într-o pădure de stejari. Curios, în ziua aceea, când am pășit în schit, amândoi am avut același gând (mărturisit mult mai târziu): «Aici mi-ar place să fac nunta». Urma să ne cunune Tudor Ciortea si admirabila lui soție Vera Proca. Totul era ca și aranjat. Ne dusesem la schit, vorbisem cu călugării, găsisem, la gazda mea, o căruță să care cele necesare acolo, făcusem invitații; urmau să participe toți prietenii noștri din cele două grupări, Ciortea și Condurache. Dar în săptămâna când trebuia să fie nunta - pe care o întrevăzusem ca nunta din Călin al lui Eminescu, «la mijloc de codru des» - au apărut la Câmpulung primele coloane de soldați ruși. Toate planurile noastre s-au prăbușit la pământ. Totuși, în seara de 31 august am celebrat nunta (fără popă). La gazda unde locuia Luchi, într-o casă la poalele Gruiului, cu o curte mare în spate și o livadă ce urca până pe creasta muntelui, am instalat o masă lungă afară, sub cerul liber, am încărcat-o cu ce am mai putut găsi în oraș de-ale mâncării, în schimb vinul era la discreție (cumpărasem trei damigene mari de la «Viscol»), am invitat acolo pe toți prietenii noștri - vreo treizeci de persoane - și am petrecut toată noaptea - o noapte caldă și înstelată - în cântece și veselie. Era o nuntă, dar și un prilej de a «cinsti» marele eveniment al terminării războiului (așa credeam noi atunci). Fericirea noastră nu avea margini. Lumea ni se părea sublimă. Nu știam ce are să urmeze ...”

#citește mai departe în „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”
 #„Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: captură YouTube/arhivă TVR
 

Citește și:
 
#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul” 
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făurește, zi de zi, marea istorie a literaturii române”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comuniști ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocți și tot felul de lichele”
 
#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Modificarea ortografiei limbii române, susținută de „filologii” improvizați

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: Anton Holban, „suflet torturat” de amoruri răvășitoare

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”