#DobrogeaDigitală Vasile Cojocaru i-a oferit lui Oedip „o umanitate vie și caldă”

 

• Astăzi, actorul constănțean Vasile Cojocaru ar fi împlinit 72 de ani

 
Se simțea „ca peștele în apă” pe scenă, dar și printre studenții săi de la Facultatea de Arte a Universității Ovidius, împărtășind cu ei din harul, creativitatea și imensa putere de muncă, puse în slujba teatrului, timp de aproape patru decenii.

Născut în Constanța, pe 17 ianuarie 1950, a fost elev al liceului Mircea cel Bătrân, apoi student la Institutul de Teatru din București.
 
După studii, a fost repartizat în orașul natal, unde a avut un debut strălucit la 31 octombrie 1974, pe scena teatrului dramatic constănțean, în piesa „Răsplata“, în regia lui Silviu Purcărete.  
Cu o voce excepțională, inconfundabilă, Vasile Cojocaru a devenit un simbol al actului teatral făcut cu talent și dedicare.
 
A realizat peste 50 de roluri pe scenă, a scris scenarii de teatru antic, cuplete de musical, a jucat în filme, a publicat mai multe volume de poezie, consacrându-se ca o mare personalitate culturală a orașului unde s-a născut, a muncit și s-a sfârșit, lăsând în inima prietenilor, studenților sau a publicului momente cu adevărat memorabile.
 


Iată un portret succint și cuprinzător, alcătuit de Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian, în volumul lor „Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii”, apărut pe vremea când actorul se afla încă printre noi, în plină activitate creatoare:
 

 Toate rolurile jucate de Vasile îl atestă ca pe un actor cu mare personalitate, cu gândire înaltă şi cu inteligenţă de sub al cărei control nu scapă nimic. O stare imprecisă şi neliniştitoare de tristeţe, zădărnicie, aspiraţie spre imposibil sau spre nicăieri, venind toate de dincolo de cuvintele textului, învăluie eroii săi dramatici, apropiindu-i de sufletul spectatorului şi fixându-i definitiv acolo, mai bine decât ar face-o vorbele.  Mă gândesc la Val Xavier („Omul în piele de şarpe”), la Abel, fiul cel bun din faimosul spectacol „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, la Leonard Brazil („Cum se numeau cei patru Beatles?”), la Boiangiu („Trăsura la scară”) sau la El („Nu sunt Turnul Eiffel”), rol în care a fructificat şi nebănuite calităţi muzicale. Dar mă gândesc în special la rolurile din dramaturgia antică: Oreste („Legendele Atrizilor”), din nou Oreste („Andromaca”), Odiseu („Hecuba”) şi mai ales la strălucitorul său Oedip, căruia actorul i-a conferit umanitate vie şi caldă, indicibilă sfâşiere şi reţinută tristeţe, într-un cuvânt, măreţie tragică, dar omenească. 

A realizat, în 25 de ani, aproximativ cincizeci de personaje, foarte multe de dimensiuni copleşitoare, însă socotesc că e departe de a fi dat la iveală tot ceea ce poate. Cred că rolurile mari încă îl aşteaptă - poate Richard, poate Faust. Poate că ele îi vor încununa o viaţă ca o flacără pusă în slujba teatrului. 

Vasile Cojocaru este un foarte înzestrat om al condeiului, cunoscător al marii literaturi şi al subtilităţilor limbii. A creat scenariile marilor spectacole de teatru antic „Oedip” şi „Troia”, folosind nu doar dramatugia, ci şi literatura epică a acelei perioade. A scris cupletele pentru musicalul „Regele cerb”. Cu candoare şi umor, a investigat universul copilăriei, publicând un minunat volum de versuri, Expediţii în miniatură (Ed. Ion Creangă, 1980), cu lirism şi melancolie cenzurată, pe acela al iubirii, Imperfectele melancolii (Ed. Albatros, 1983). A creat textul spectacolului de versuri şi muzică Lecţie de dragoste la prima vedere, pe care l-a jucat şi cântat împreună cu Liviu Manolache.