Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Întoarcerea în România anilor ’90 - tristețe și dezamăgire
3681
Marime text
În volumul său „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, George Sarry realizează una dintre cele mai impresionante cronici a ceea ce au însemnat temnițele comuniste prin care a trecut, vreme de 11 ani, într-o Românie strivită sub un regim nemilos, pentru care oamenii nu mai erau decât niște numere.
După eliberarea din închisoare, George Sarry a fost obligat să plece în Anglia, iar de acolo în Canada, unde s-a stabilit și și-a întemeiat o minunată familie. La sosirea în țară, după 1989, autorul remarcă transformările minimale petrecute în societate și constată cu tristețe că puterea este în mâinile eșalonului doi de lideri comuniști, care activaseră și pe vremea lui Ceaușescu.
„În decembrie 1989, România a scăpat de Ceaușescu, dar nu de comuniști. Oamenii lui l-au omorât și au luat puterea din mâna lui. Au fost mari speranţe în zilele dinainte de Crăciun când s-a revoltat poporul, plătind cu sacrificiul multor vieţi. Acele speranţe s-au dus și de acum încolo românii obișnuiţi vor trăi sub un regim nu mult diferit de cel al lui Ceaușescu, fiindcă de schimbările care s-au făcut au profitat tot cei care erau puternici sub Ceaușescu. Au desfiinţat proprietăţile de stat, le-au privatizat, au împrumutat bani de la bănci, pe care tot ei le controlau, au cumpărat cu preţuri foarte mici fabrici și proprietăţi industriale, pe care le-au plătit în mai puţin de un an, pentru că leul își pierduse valoarea și inflaţia crescuse de două-trei sute de ori, iar cu legăturile pe care le aveau la bancă, au plătit sumele care figurau pe actele de cumpărare, neluând în considerare inflaţia.
Noii proprietari au înlocuit acea clasă ale cărei industrii, proprietăţi, averi și bunuri au fost luate de regimul comunist în anii 1945–’46. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii ei au fost închiși fără judecată. Alţii au fost deportaţi cu domiciliu obligatoriu prin Bărăgan și alte locuri. Au fost cazuri când unii disperaţi s-au sinucis aruncându-se de la etaj, alţii s-au spânzurat. Însă aceste cazuri niciodată nu au fost făcute publice. Astăzi, acești noi burghezi (așa cum erau numiţi oamenii înstăriţi de până în anul 1945) au devenit peste noapte proprietarii fabricilor și magazinelor mari, fără să muncească, fără să transpire, așa cum au muncit și transpirat proprietarii lor până a venit la putere regimul comunist. Acum noii îmbogăţiţi nici nu vor să audă de comunism. Tot ei au și încurajat corupţia care s-a întins la toate nivelurile sociale. Dacă și sub Ceaușescu exista corupţie, acum România a ajuns prima ţară pe lista ţărilor corupte din estul Europei.
În anul 1992, am fost iarăși în România. Deși auzisem că nu s-a schimbat nimic, acum aveam ocazia să văd cu ochii mei.
De cum am pus piciorul pe pământ la aeroport, la prezentarea pașapoartelor a mers mai repede ca înainte, însă când am ajuns cu bagajele la așa-zisul control, erau aceleași persoane milităroase ca înainte. Noi am nimerit aceeași femeie în uniformă care mi-a deschis prima valiză și a început să-mi răscolească prin ea. Am scos din buzunar plicul pe care îl pregătisem de la plecare din Canada, un plic cu ferestruică ca să se vadă conţinutul: cinci dolari americani. I-am întins plicul în așa fel, încăt să vadă culoarea verde a dolarului prin ferestruică. A luat plicul fără să-l deschidă și fără să mulţumească, dar ne-a lăsat să trecem, fără să ne mai întoarcă pe dos restul valizelor, mai ales că într-una dintre valize aveam o mașină de scris pe care o luasem s-o dau la Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici din Constanţa. Auzisem că după împușcarea lui Ceaușescu, în toate orașele mari foștii deţinuţi politici au înfiinţat asociaţii și eram nerăbdător să ajung cât mai repede la Constanţa, să mă văd cu foștii colegi de închisoare și de la minele de plumb. Am aranjat la loc valiza pe care mi-o întorsese pe dos femeia și ne-am îndreptat spre ieșire, uitându-ne după un căruţ, să ne punem valizele.
De data asta eram așteptat de vărul meu Achile și, ca să-mi facă surpriză, cu el era un coleg de-al meu de la mina de plumb Baia Sprie, Vasile Boaru. Atât eu cât și el ne-am bucurat să ne revedem după patruzeci de ani. De altfel era primul fost deţinut politic cu care luam contact, în vizitele mele în România de până acum. Am stat prima noapte la vărul meu. El m-a pus la curent cum stau lucrurile în ţară și am înţeles că multe nu s-au schimbat. Singura schimbare era că lumea putea vorbi fără frică. Mi-a mai spus să fiu atent când intru în magazine și chiar pe stradă, căci sunt ţigani care fură fără frică, știind că dacă sunt prinși, poliţia nu le face nimic, iar când văd un turist, îl urmăresc și nu se lasă până nu-l fură.
DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!
A doua zi, cu vărul meu am plecat la gară să luăm trenul spre Constanţa. Până a venit trenul, împreună cu soţia mea, ședeam pe valizele noastre, înconjuraţi de douăspre zece–paisprezece ţigănci așezate pe jos. Vărul meu îmi spune că vor să ne distragă atenţia, pentru ca un alt ţigan aflat într-un grup numai de bărbaţi să încerce să ne fure o valiză. Nu eram singuri pe peron așteptând trenul, era multă lume, dar ne-am dat seama de ce ţiganii au pus ochii pe noi. Au observat etichetele de pe valize, unde era indicată adresa noastră. Când a venit trenul, cu ajutorul vărului meu am reușit să ocupăm două locuri într-un comparti ment, cu încă patru persoane. În gară la Constanţa ne aștepta cumnatul meu, soţul surorii mele, Ema. Am luat două taxiuri și am ajuns la ei acasă. Primul lucru pe care îl aveam în gând era să merg la Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici. Așa am și făcut, după o noapte bună de odihnă. Eram foarte obosit de drum. Erau mai bine de șaptezeci și două de ore de când plecasem din Montreal și nu dormi sem decât foarte puţin.
Acum eram odihnit și plin de ener gie. Am luat un taxi și împreună cu soţia mea ne-am dus la AFDP. Aici am găsit vreo treizeci de oameni, toţi mai în vârstă decât mine, dar n-am putut recunoaște pe niciunul. După ce m-am prezentat, observ câţiva dintre ei care se apropie de mine și mă îmbrăţișează. Abia după ce îmi spun cine sunt, îi recunosc pe mai mulţi dintre ei. După patru zeci de ani de când nu ne văzusem, era normal să nu-mi recunosc foștii colegi de închisoare, pe lângă faptul că după ce au ieșit din închisoare au trăit ani de persecuţii și mizerie. Am scos din valiză mașina de scris pe care au primit-o cu mare bucurie; era ceva de care aveau nevoie și la acea vreme nu aveau posibilitatea să cumpere. Am plecat cu toţii la o fostă bancă pe care, după venirea la putere a regimului lor, comuniștii au transformat-o în sediu al Secu rităţii și loc de detenţie.
Aici am făcut fotografii chiar sub o placă pe care o puseseră foștii deţinuţi politici imediat după ce a fost împușcat Ceaușescu. Pe această placă memorială era scris: „În aceasă clădire au fost anchetaţi și torturaţi de către Securitate luptătorii anticomuniști în perioada 1948–1956“. Orice trecător o putea vedea. Îmi adu ceam acum aminte că înainte de a fi arestat, treceam de două ori pe zi pe la aceste ferestre și auzeam ţipete. Când au sesizat că lumea auzea ţipetele, au pus un militar cu arma pe trotuar și acesta îndrepta lumea pe trotuarul celălalt.
Asta la început, fiindcă nu mult după asta, au închis strada complet și oamenilor le era interzis să intre pe această stradă, deși fusese înainte o stradă foarte circulată. Acum mai rămăsese numai o stradă pe unde se putea duce lumea la promenadă în parcul de pe malul mării, în jurul Cazinoului. Astăzi, în 1992, aceste două străzi erau tot atât de circulate și trecătorii puteau vedea și citi ce era scris pe această placă, amintindu-le de torturile care avuseseră loc în clădire…
„Singura schimbare care s-a simţit după împușcarea lui Ceaușescu a fost că limbile oamenilor s-au dezlegat, dar gurile au rămas goale ca și stomacul, tot ca înainte“
Înainte de a pleca din Constanţa, spre București ca să ne întoarcem acasă, am trecut pe la niște foști colegi din închi soare, cu care am putut discuta fără frică. De la ei am aflat ce metode a folosit Securitatea cu un an înainte de a-i eli bera pe toţi deţinuţii politici, în anul 1964, în urma unei amnistii generale. În acel an de pregătire pentru așa-zisa eliberare, le-au dat să citească ziare de propagandă comunistă. Înainte, dacă un deţinut era prins numai cu o bucăţică de ziar asupra lui, pedeapsa era de șapte zile la camera neagră, cu mâncare o dată la trei zile. Iar înainte de a-l duce la camera neagră era interogat și bătut să spună de unde are bucăţica de ziar. Acum, în pregătirea pentru amnistie, deţinuţii erau scoși din celulele lor. Împreună cu alţi deţinuţi, erau duși într-o sală mare unde li se arătau filme de propagandă comunistă cu realizările regimului.
Tot în această sală, fiecare deţinut lua cuvântul și trebuia să-și facă autocritica, să renunţe la ideologia „putredă“ pentru care intrase în închisoare și să se angajeze că va divulga pe oricine vorbește de rău regimul comunist, atât în închi soare, cât și afară. Au fost deţinuţi care au refuzat să ia în mână microfonul și să facă asemenea declaraţii. Acești deţinuţi nu erau mulţi, însă erau oameni grei, lideri de grupuri politice, oameni cu influenţă politică, cap de loturi, etc. Până la urmă le-a frânt șira spinării și acestora.
Au semnat și ei ca toţi ceilalţi deţinuţi politici, ca să fie compromiși. Iar după eliberare, indiferent de ce profesie avuse seră înainte de a intra în închisoare, nu putuseră fi angajaţi în domeniul profesiei pe care o învăţaseră, decât dacă făceau compromisuri foarte serioase. Cei mai mulţi însă, neavând încotro, acceptau ce li se oferea, în general munci brute, cu salarii mici de salahori. Mulţi dintre ei n-au apucat să trăiască ziua așa-zisei eliberări, când a fost împușcat Ceaușescu, iar cei rămași în viaţă, dintre care pe unii i-am întâlnit, erau foarte săraci și majoritatea bolnavi. M-am văzut pe stradă cu Andrei prietenul meu, cu care fuse - sem și coleg de școală. Ultima dată îl văzusem când am fost în România înainte de moartea lui Ceaușescu.
Am vrut să-l întreb dacă poate să-mi spună cu adevărat ce crede despre comunism, însă înainte de a-i pune eu întrebarea, el îmi spune să-l iert și să înţeleg că atunci când mi-a spus că nici în România nu păţești nimic dacă-l înjuri pe Reagan, erau alte circumstanţe. Îmi spune că în casa lor este acum o altă atmosferă, Înainte, atât lui cât și soţiei lui le era frică să vorbească ceva de Partidul Comunist, ca nu cumva cineva să-i audă și să raporteze la Securitate, sau chiar copiii lor la școală să-i toarne, când sunt întrebaţi de profesorul lor ce discută părinţii în casă. Asta era situaţia atunci. Mi-a spus: „Astăzi stăm cu ferestrele deschise și nu ne este frică dacă suntem auziţi de responsabilul de stradă sau de vecini. Nu mai este tensiunea care a fost înainte în familie. Avem impresia că și aerul pe care-l inhalăm în casă este diferit. Singura schimbare care s-a simţit după împușcarea lui Ceaușescu a fost că limbile oamenilor s-au dezlegat, dar gurile au rămas goale ca și stomacul, tot ca înainte“.
#citeşte mai departe în „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry
#Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”
#Autor George Sarry
Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
DREPTURI DE AUTOR
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
Sursa foto: „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry
Citeşte şi:
#DobrogeaDigitală: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate“, de George Sarry
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
