Portrete de preoţi dobrogeni Preotul Nicolae Ciorbaru

Preotul Nicolae Ciorbaru s-a născut pe 1 august 1913, în comuna Seimenii Mari, judeţul Constanţa, din părinţii Petre şi Culina. Absolvent al Seminarului Teologic „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, pe 6 septembrie 1933 s-a căsătorit cu Elena Tatu, din satul Cegani, judeţul Ialomiţa, cu care a avut trei copii: Cornel, Aurel şi Emil.
 

A fost hirotonit preot pe 8 aprilie 1934 pe seama parohiei Ghiaur-Suiciuc din Caliacra (azi în Bulgaria), de Gherontie Nicolau, Episcopul Constanţei. În decursul vieţii a mai slujit la parohiile: Șipote şi Beilic (azi Viile), din judeţul Constanţa, Cegani, judeţul Ialomiţa, Sfântul Ioan Botezătorul din Constanţa (1946-1952), Canlia (1964-1968), Rasova (1968-1979) şi Năvodari (1979-1982), tot din judeţul Constanţa.
 
A fost un preot foarte activ, un bun duhovnic şi administrator al parohiilor, ctitor de biserici (la Șipote, judeţul Constanţa şi la Salcâmi, judeţul Ialomiţa, unde a stat cu domiciliu obligatoriu), motive pentru care la Constanţa a intrat în vizorul autorităţilor comuniste. Acestea îl suspectau de „simpatie legionară” şi l-au arestat în noaptea de 18 iulie 1952. Dintr-o adresă a lui Chesarie Păunescu, Episcopul Dunării de Jos, către Departamentul Cultelor, aflăm că în aceeaşi zi cu „lipsa din parohie” a preotului Nicolae Ciorbaru, aceeaşi soartă a avut-o şi preotul Constantin Lembrău, de la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Constanţa. Dacă părintele Lembrău mai fusese arestat înainte, pentru părintele Nicolae Ciorbaru era prima oară, dar, amândoi au împărţit aceeaşi soartă, temniţă şi domiciliu obligatoriu, până la amnistia generală din anul 1964.
 
Fără să fie condamnat, părintele Nicolae Ciorbaru a suferit prima detenţie între anii 1952 şi 1954, iar cea de-a doua între 1958 şi 1964, fiind eliberat de la Colonia de muncă Periprava. Între anii 1954 şi 1958 a avut domiciliul obligatoriu în satele Salcâmi şi Lăteşti din judeţul Ialomiţa,  unde a slujit ca preot în această perioadă.
 
Emil Ciorbaru, fiul cel mic al preotului Nicolae Ciorbaru, a povestit, într-un interviu din anul 2017, detalii despre prima arestare a tatălui său, dar şi despre perioadele de detenţie şi domiciliu obligatoriu pe care acestea le-a trăit:
 
„În anul 1952 aveam aproape 10 ani şi îmi amintesc că au venit seara pe la ora 10 acasă un căpitan cu doi soldaţi. Stăteam pe Filimon Sârbu! Căpitanul Liţă, care era din acelaşi cartier cu noi, a verificat multe cărţi de cult din casă, plus alte cărţi de literatură universală. Apoi s-a urcat în pod unde aveam cărţi puse în nişte cutii de armată, cutii de lemn, şi, după ce le-a răscolit, a băgat pe foc zeci de cărţi.
 
Îmi amintesc că, într-una din camere unde se făcea focul şi unde era foarte cald pentru că băgau lăzi de cărţi în sobă, l-au întrebat pe tata dacă ascultă Radio Europa Liberă şi dacă spune ceva la oameni, pentru că aveam un aparat mic de radio. L-au întrebat dacă vorbeşte cu cineva, dacă se întâlneşte cu alţi preoţi şi dacă pun ceva la cale împotriva regimului (n.r. comunist). (...) Pe la ora trei dimineaţa, mama i-a făcut un bagaj, strictul necesar, şi l-au luat cu dânşii. Erau cu o maşină afară, un IMS.
 
În cei doi ani cât a fost închis, îi trimitea mama pachet într-o cutie de marmeladă, cu şuncă sărată, cu ţigări, deşi tata nu fuma, dar ţigările îi foloseau acolo la schimb. În ultimele luni a fost transferat la Colonia de muncă de la Valea Neagră (n.r. azi localitatea Lumina, judeţul Constanţa). Acolo am fost cu mama şi cu rudele unui alt bărbat, Împărăţelu, care a fost arestat odată cu tata. I-am văzut pe mal cum împrăştiau cu răngile pietrele, pentru consolidarea canalului pe lateral. Erau păziţi de soldaţi, dar eu fiind copil m-am apropiat de el, aproape la cinci metri. După ce a văzut-o şi pe mama ne-a întrebat: Ce căutaţi aici? Deşi am mai fost în vizită, a fost pentru prima şi ultima dată când l-am văzut pe tata în detenţie. Nu am mai găsit apoi brigada lui de lucru”.
 

După prima eliberare din anul 1954, părintele Nicolae Ciorbaru a fost mutat cu domiciliu obligatoriu în satul Salcâmi din judeţul Ialomiţa. Aici i s-au alăturat soţia şi băiatul cel mic, Emil. Nici pentru ceilalţi doi copii rămaşi acasă, Cornel şi Aurel, situaţia nu a fost mai bună, După ce au fost daţi afară de la liceu, au trebuit să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, unul la fabrica Energia şi celălalt la Concordia.
 
În timpul cât a fost cu domiciliul obligatoriu în satul Salcâmi, părintele Nicolae Ciorbaru a transformat una din casele abandonate din sat într-o frumoasă biserică. Aici slujea la sărbătorile mari şi îi spovedea şi împărtăşea pe cei care doreau. De la Salcâmi, familia Ciorbaru a fost mutată în satul Lăteşti, tot din judeţul Ialomiţa, de unde, în anul 1958, părintele Nicolae Ciorbaru a fost iar arestat. Şi de această dată Emil Ciorbaru a fost martor la arestarea tatălui său:
 
„Într-o vară la Lăteşti a venit o trupă de soldaţi şi le-a spus celor din sat că a doua zi dimineaţă la ora 5:00 să se strângă la primărie. În dimineaţa următoare eu m-am ascuns în lanul de porumb din faţa primăriei şi am văzut pe cerdacul primăriei pusă o puşcă mitralieră lângă care erau mai mulţi soldaţi, un camion de armată cu prelată şi pe tata şi pe vecinii noştri foşti deţinuţi politic şi ei, cu valize în mâini. Au urcat în maşină vreo treizeci-patruzeci de persoane, printre care şi tata, şi au plecat. Nu am mai ştiut nimic de el aproape un an de zile, ca să aflăm apoi că a fost dus la Periprava”.
 
Nefiind condamnat nici pentru perioada petrecută la Periprava, părintele Nicolae Ciorbaru a primit la amnistia din 1964 un certificat de calificare în meseria de „zidar-sobar”, meserie din care a trăit în anii de după detenţie, chiar dacă şi-a reluat şi slujirea la altar.
 
Prima parohie în care a funcţionat după eliberare a fost Parohia Canlia, judeţul Constanţa (numit la 1 august 1964), iar de aici a fost transferat la cerere în parohia Rasova, pe 1 octombrie 1968. De la Rasova a fost transferat la Năvodari, în anul 1979, unde a slujit până în 1982, când a ieşit la pensie.  Părintele Nicolae Ciorbaru a trecut la cele veşnice în anul 1991 şi este înmormântat în Cimitirul Central Constanţa.
 
Bibliografie:
 
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Dosar Preot Ciorbaru Nicolae
Arhivă Ionuţ Druche
 
Sursă foto: Arhivă Ionuţ Druche
 
Despre Ionuț Druche
 
Ionuț Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanța. Este absolvent al Școlii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanța, al Grupului Școlar Industrial Construcții de Mașini din Constanța și al Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanța, promoția 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de Inspector Culte. Din decembrie 2018 este și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța. Preocupat de istoria contemporană a vieții bisericești din Dobrogea, Ionuț Druche a organizat din 2010 și până în prezent mai multe comemorări și simpozioane. De asemenea, este autor și coautor a mai multor cărți și articole.
 
Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea

Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“„Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“

Portrete de preoți dobrogeni: Preotul Filimon Bolocan