#sărbătoreșteDobrogea141 Pericle Martinescu, scriitorul Dobrogei

Motto: „Cunoașterea este puntea care ne conectează cu toți cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizație la civilizație și de la viață la viață, contribuim cu poveștile individuale care devin istoria noastră colectivă. Indiferent cât de bine păstrăm informațiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât «informații» până la momentul în care le dăm un înțeles. Modul în care aplicăm ceea ce știm despre trecutul nostru devine înțelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)
 


Anul acesta, în cadrul celei de-a treia ediții „Ziua Dobrogei“, organizată de ZIUA de Constanța pe 23 noiembrie, cu tema „Dobrogea în documente diplomatice românești. 1878-1884”, vor fi conferite, post-mortem, distincția „Meritul Dobrogean“, însoțită de medalia „Dionisie Exiguul“, unui număr de cinci personalități care au marcat definitoriu devenirea provinciei dintre Dunăre și Mare: Petre Diaconu - arheolog, istoric, cercetător, colonel Marin Ionescu Dobrogianu - militar și istoric, Musa Geavit - fizician dobrogean, membru corespondent al Academiei Române, Pericle Martinescu - prozator, poet, memorialist și critic literar, Constantin Sarry - director timp de patru decenii al ziarului „Dobrogea Jună”.
 
În cele ce urmează, puteți afla mai multe despre valoroasa activitate literară a scriitorului Pericle Martinescu, prezentată de publicistul Aurelia Lăpușan.
 
 
“Constanța nu este pentru mine numai o sursă bogată de amintiri plăcute, ci mai ales orașul care, după ce am părăsit cadrul bucolic al satului (Viișoara-n.n.) m-a fascinat prin coloratura lui citadină de un caracter cu totul special. Consider un adevărat privilegiu că am avut șansă să devin elev de liceu acolo, deoarece Constanța îmi oferea posibilitatea să iau contact, dintr-odată, cu un univers pe cât de complex și activ, pe atât de atrăgător și instructiv, unde un tânăr avid să cunoască tentațiile civilizației și culturii putea să se scalde cu pasiune și dezinvoltură în ambianța lor modelatoare. Constanța nu era un oraș oarecare…”, scria Pericle Martinescu  în “Visul Cavalerului”, apărută la Ex Ponto în 1998.
 
Consistența operei sale literare, acribia traducerilor pe care le-a făcut din literatura universală, confesiunile de o sinceritate totală,  poezia cu un timbru distinct, emoțional, îi conferă lui Pericle Martinescu statutul de Cavaler al scrisului, prozatorul  Dobrogei.
 
S-a născut la 11 februarie 1911, în satul Viișoara, județul Constanța. Absolvent al  Facultății de litere și filozofie din București debutează cu proză în revista Floarea de foc și cu o cronică despre Jean Cocteau în revista Ulise, după care se consacră eseului literar, și publică în principalele reviste ale timpului: Vremea, România literară, Viața literară, Reporter, Familia, România literară. A mai publicat în revistele Meridian și Reporter. În 1941 devine membru al Societății Scriitorilor Români. Între 1942-1944 face parte din conducerea publicației Dacia rediviva. În 1944, la Câmpulung-Muscel, scoate revista de divertisment literar 1944. Împreună cu Vlaicu Bîrna, C. N. Negoiță și Rainer Biemel realizează cotidianul Câmpia Libertății (din care au apărut numai patru numere). După 1944 a colaborat la Lumea (direcția G. Călinescu), Flacăra, Viața românească, Contemporanul, Gazeta literară, Tribuna, Steaua, Secolul 20. 
 
Aproape zece ani a fost secretar de presă la Direcția Presei, iar pentru puțin timp a ocupat postul de secretar de redacție la revista Călăuza bibliotecarului. Arestat în 1960, anchetat și condamnat la închisoare pentru unele însemnãri la adresa regimului. A tradus din Honore de Balzac, Erskine Caldwell, Theodore Breiser, Alexandre Dumas, Paul Feval, Yasunavi Kawabata și mai ales din Nikos Kazantzakis cu care a întreținut o lungă prietenie literară. Moare la 20 decembrie 2005.
 
Elevul  mircist, care a debutat cu bestseller-ul “Adolescenții de la Brașov”, în 1936, a fost coleg de generație cu marii gânditori ai culturii române, inclus printre aceștia, o autoritate în literatură, încercând pe rând sau toate odată: publicistica, poezia, proza, memorialistica,  traducerile, critica literară.
 
În 1935, „Revista burgheză”, o publicație bilunară a unor tineri intelectuali români, își propusese să anticipeze destinul celor mai importanți oameni ai timpului luând ca an de referință 1955. Absolvenții Facultății de Filosofie a Universității București, într-o cursă  a timpului și a carierelor. Și pe lista publicată, după Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga se afla cuprins numele Pericle Martinescu.
 
Anii au trecut  și pare că l-au ținut departe de tot zbuciumul societății românești, dar și abandonat în ființa sa publică. Nu resemnat, cât mai ales învățat să aștepte și să-și domine slăbiciunile fizice.
 
Tipărise puțin și la mari distanțe. Sunt frate cu un fir de iarbă (Prozopoeme), 1941, Costache Negri (monografie), 1966, Retroproiecții literare (eseuri,) 1973. Umbre pe pînza vremii a apărut la Editura Cartea Românească, 1985, ”7 ani cât 70”, Editura Vitruviu, București, 1997,  “Figuri în filigran”, Albatros, 1999.
 
Prima carte tipărită în Constanța a fost “Excursie în Ciclade”, în 1996, la Editura “Europolis”. I se păruse că numele dat primei edituri particulare a orașului copilăriei sale, Europolis, se potrivește cel mai bine jurnalului marinăresc al călătoriei pe care o făcuse spre eterna Eladă.
 
Puțin mai târziu la “Ex Ponto” au urmat, în serie, ”Visul Cavalerului”, ”Odiseea editării “Poeziilor” lui Eminescu”, « Jurnal intermitent », “Eminescu văzut de gruparea literară Meșterul Manole”, ”Existențe și creații literare”, « Balada morții lui Edgar Poe »,”Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim(1936-1939), Vulcanul iubirii, Uraganul istoriei.
 
Am scris în repetate rânduri că prozatorul dobrogean ar fi meritat să aibă parte în urbea natală de onoruri, adică să fie declarat cetățean de onoare al Constanței. Căci orașul va rămâne în literatura română, veșnicind, și prin pana picturală a lui Pericle Martinescu. Rămân formidabile, dar singulare gesturile filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor care i-a conferit  câteva  premii valoroase. Iar editura Ex Ponto a realizat o integral a operei sale.
 
Într-una din multele scrisori pe care le-am primit de-a lungul timpului de la scriitorul Pericle Martinescu, mulțumindu-ne pentru insistențele pe care le-am făcut pentru ca să câștige cuvenitul respect al constănțenilor prin acordarea titlului de cetățean de onoare al orașului, ne mărturisea: ”Nu  cred că există bucurie mai mare pentru cineva, decât aceea de a se vedea - în viață fiind - propus pentru așa ceva. Numai că mă întreb dacă merit asemenea onoare. Pentru mine, personal, un astfel de titlu sună mai frumos decât unul de “academician” de “doctor în litere” sau de altă înaltă distincție, cu toate că nu-l râvnesc, și în sine mea -nici nu-l merit. Dar într-o viață lungă poți să ai surprize ce pot să te facă fericit fără să vrei.”
Din păcate, Pericle Martinescu nu a primit asemenea distincții de la urbea tomitană. Doar recunoștința cititorilor săi și prețuirea unei bresle scriitoricești, din care a făcut parte acest mare caracter, original talent și erudit om de cultură.
 
Ce a reprezentat pentru Pericle Martinescu orașul copilăriei sale? ”Dintre orașele din lume prin care am avut prilejul să trec, Constanța mi-a fost și mi-a rămas cel mai drag, nu numai pentru frumusețea și distincția lui edilitară, ci, mai ales, pentru legăturile mele personale cu el, legături ce pot fi asemuite cu ale unei iubiri între două ființe cu pulsații sentimentale reciproce.”
 
Pericle Martinescu se simțea implicat în viața Cetății, la curent cu evenimentele orașului, dar și ale vieții românești în general, dovedind  aristocrat că aparține, în toată ființa sa - cu rar devotament - culturii române de astăzi.  
 
Testamentar se pot reține aceste declarații de credință apărute în publicația Vremea din 1936 și republicate cu diverse ocazii: ”Nu se poate spune ce-ar fi devenit Dobrogea dacă ea n-ar fi fost integrată teritoriului românesc, însă un lucru este sigur: Dobrogea n-ar fi putut exista și nu s-ar fi dezvoltat decât numai încorporată spațiului și istoriei naționale a României. Destinul Dobrogei, vocația ei, nu se puteau împlini și realiza pe deplin dacă n-ar fi fost legate și puse în slujba României moderne. Numai pentru România, Dobrogea putea să însemne ceva, deoarece numai România avea o reală nevoie de această provincie, ea fiind singura noastră ieșire naturală la mare.
 
„Fereastra României” spre lunca largă, cum declarase de la început Kogălniceanu. Cu Dobrogea s-a întâmplat ceva ce se întâmplă cu orice valoare potențială: nu și-a căpătat adevărata individualitate decât în momentul (istoric) când interesul pentru care era destinată s-a îndreptat spre ea cu toate forțele îndelungatei așteptări. Interesul României a adus Dobrogea în sfera țărilor civilizate, scoțând-o din perimetrul balcanic.
 
Nu se poate închipui un destin mai ciudat decât destinul acestei provincii atât de bătrâne și totuși atât de tinere, cum ne pare ea nouă astăzi. Deoarece Dobrogea actuală este o țară cu totul reîntinerită și dacă, din punct de vedere economic, nașterea ei a început a se afirma încă de pe la sfârșitul veacului trecut, adevărata sa tinerețe, paradoxala ei adolescență a fost descoperită abia de câțiva ani și a început să fie apreciată. Ca atare, lucru și mai ciudat cu Dobrogea e că, în loc să rămână un Texas bulgăresc, a început să devină o Floridă a României. Un „Eldorado românesc”, cum o vedea Bălcescu în viziunile lui patriotice.
 
Ca să înțelegi acest farmec, plăcut și chinuitor în același timp, ca să simți Dobrogea actuală, cu ospitalitatea și rezerva ei ursuză, ar trebui să străbați spinările sale de aur, văile secetoase, satele încropite la repezeală, cu topografia lor rudimentară, ar trebui să cunoști oamenii care zgârie pământul arid și totuși atât de fertil de care sunt legați, ar trebui să suporți verile sale sahariene și iernile cumplite despre care nefericitul Ovidiu spunea, în legătură cu barbarii, că iarna ei nu beau vinul ci-l sfarmă și-l mănâncă... Ar trebui să cunoști dantelăria falezelor răcoroase de pe litoral și vipiile sufocante din interiorul ei, Dobrogea de azi e un continent singular, cu zone de infern canicular și cu câmpii elizee.
 
Pe de altă parte, e o panoramă admirabilă, ce-ți poate oferi într-o excursie de trei zile peste trupul ei bătrân înveșmântat în amintiri și simboluri, în mlaștini și colțuri aspre de stâncă, rezultatele ultime ale unei civilizații înfloritoare, alături de rămășițele pietrificate ale unor curiozități geologice.
 
Astăzi Dobrogea e traversată de căi de comunicații moderne - căi ferate, șosele naționale, șosele județene și comunale, drumuri de țară - peste care vehiculele motorizate, inexistente acum cincizeci de ani, circulă în lungul și în latul ei ca niște mici și violente târâtoare, printre nenumărate turme de oi și cirezi de vite, răspândind panică în lumea popândăilor și stârnind reacția agresivă a câinilor ciobănești, reprezentanții cei mai autorizați ai lumii dobrogene de altădată.
 
Despre Aurelia Lăpuşan
 
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 14 monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ştefan Lăpuşan.
 
Citește și:
 

ZIUA de Constanţa #sărbătoreşteDobrogea141, sub semnul lui Dionisie Exiguul „Ziua Dobrogei“, la a treia ediţie, cu o temă în premieră - „Dobrogea în documente diplomatice româneşti. 1878-1884“

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Scriitorul Pericle Martinescu (galerie foto)

#citeșteDobrogea 107 ani de la nașterea scriitorului dobrogean Pericle Martinescu