9 martie, data comemorării celor care s-au opus regimului comunist, îndurând chinuri inimaginabile

 
Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989 a fost oficializată în anul 2011, când, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie ca fiind „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989”.
 
Cu un an în urmă, în 2010, Puiu Hașotti, senator PNL la acea vreme, anunța că vrea să omagieze ziua deținuților politici anticomuniști la data menționată în primul paragraf.
 
Motivul alegerii zilei de 9 martie este dat de faptul că, tot atunci, se sărbătoresc și Sfinții 40 de mucenici din Sevastia. Aceștia au pierit deoarece au refuzat să se supună obiceiului păgân de a face jertfe zeilor, pentru a fi apărați în luptă. Puiu Hașotti a văzut, astfel, o legătură între faptele lor și cele ale deținuților politici, cei din urmă murind ca mucenici ai poporului român.
 
Revenind la Legea 247/2011, proiectul de lege a fost adoptat prima dată pe 9 februarie 2011, în camera Senatului, iar apoi de către deputați, în ședința din 22 noiembrie 2011.
 
Preşedintele Traian Băsescu a promulgat, la 2 decembrie 2011, Legea pentru declararea zilei de 9 martie „Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989", potrivit Administraţiei Prezidenţiale. Ulterior, legea a apărut în Monitorul Oficial nr. 864/2011 din 8 decembrie 2011.
 
În Articolul 2 al legii se menţionează că parlamentul, preşedintele României, guvernul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale organizează manifestări prilejuite de comemorarea zilei prevăzute la Art. 1 şi, totodată, că fondurile necesare alocate pentru comemorarea diverselor evenimente ale deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989 pot fi asigurate şi din bugetele locale sau din bugetul autorităţilor şi instituţiilor publice.
 
În 2017, într-un comunicat de presă al Patriarhiei Române, transmis, la 7 martie, cu prilejul zilei de 9 martie - Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989, se menţiona: „Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, iar Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 864 din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român".
 

Pentru a trece în revistă, pe cât de scurt posibil, istoria și consecințele vechiului regim din România, facem trimitere la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Conform acesteia, „Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.
 
Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.
 
Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, Partidul Muncitoresc Român a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.

În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.


Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.
 

 
Harta care ilustrează acest articol face parte din cercetările efectuate de către Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului. Punctele reprezintă fiecare localitate, oraș sau municipiu, unde, în acele vremuri funcționau lagăre de muncă forțată, penitenciare, loc de depozit, de anchetă, de surghiun, de asasinat, de execuție, azil psihiatric cu caracter politic sau groapă comună.
 
La nivelul regiunii Dobrogea, au existat nu mai puțin de 44 de astfel de locuri ce au ascuns orori cumplite. Acestea erau distribuite astfel: 33 în județul Constanța și 11 în județul Tulcea. În municipiul Constanța funcționa atât un penitenciar, cât și gropi comune și locuri de asasinat și execuții. În alte localități, precum Ovidiu, Năvodari, Medgidia sau Castelu erau prezente lagăre de muncă și centre de deportare.
 
Din cele 11 localități tulcene, amintim de Ciamurlia (gropi comune, locuri de asasinat, locuri de execuție), C.A. Rosetti (lagăr de muncă), Periprava (lagăr de muncă), Măcin (lagăr de muncă, centru de deportare) și Grindu (lagăr de muncă).
 
 

 
Paul Andreescu era numit în urmă cu fix un an, cetățean de onoare al județului Constanța.
 
Tot anul trecut, în luna noiembrie, cel care a fost președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici – filiala Constanța, a încetat din viață. A stat în această funcție timp de 23 de ani.
 
Paul Andreescu s-a născut în 19 iulie 1939, în comuna Negreşti, județul Constanţa. A fost arestat la vârsta de 17 ani, la data de 6 noiembrie 1956 și condamnat la închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost închis la Constanţa, Jilava, Gherla, Periprava, Strâmba, Stoeneşti, Grădina, Salcia și a fost eliberat la 4 noiembrie 1961, însă cu domiciliu forțat în comuna Rubla, raion Brăila, regiunea Galați. Anul 1956 nu este unul oarecare în istoria postbelică, el reprezintă primul moment de contestare deschisă a regimului totalitar comunist din Europa de Est și a forțelor de ocupație a Uniunii Sovietice în Ungaria socialistă.
Alături de alți tineri a fondat o organizație anticomunistă urmând să răspândească manifeste care conțineau revendicări esențiale adresate celor care au luat ostatice libertatea de exprimare şi statul de drept.
 
În momentul acordării titlului de cetățean de onoare, Paul Andreescu declara pentru cotidianul ZIUA de Constanța că dedică distincția tuturor foștilor deținuți politic și membrilor Filialei Constanța a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Citește și:
Au pătimit apărând credinţa şi demnitatea poporului român. 9 martie - Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989 (VIDEO)

 

 
Întâmplările acelei perioade au reprezentat pentru Doina Jela, scriitoare constănțeană, materialul ce a stat la baza redactării unui „«dicţionar» al anchetatorilor, temnicerilor şi torţionarilor comunişti“.
În anul 2001, la editura Humanitas, Doina Jela publica volumul „Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste”. Această carte adună peste 1.700 de portrete de anchetatori, gardieni, temniceri și torționari. Această realizare a solicitat o muncă intensă de jurnalist și de reporter, o „scormonire” a unei întregi bibliografii a Gulagului românesc.
 
În acest demers, ea a consultat sute de lucrări memorialistice, istoriografice și de analiză, publicații, culegeri de documente, arhive, corespondență, dar și mărturii orale ale unor persoane care au avut legătură cu demersul curajos al autoarei.
 
Doina Jela face parte dintre cei, foarte puțini, care și-au făcut, din studierea și rememorarea istoriei violenței și a crimei sistematice din perioada comunistă, o misiune de credință, dusă la capăt fără teamă și cu sentimentul unei datorii de onoare față de suferința și multitudinea victimelor tăcute ale regimului nu de mult apus. Ea este convinsă că rezistența prin memorie este singura care ne poate salva. „Nu suntem decât memorie”, declară autoarea, iar societatea poate merge mai departe doar prin exponenții săi care nu vor accepta ca, peste mărturiile atroce ale trecutului, să se aștearnă praful uitării.
 
„Lexiconul negru” a apărut în două ediții succesive la aceeași editură.
 
Citește și:
#DobrogeaDigitală Volumul „Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste”, de Doina Jela, de astăzi în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa