#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu Strania înmormântare a lui Nae Ionescu

Din jurnalul scris de Pericle Martinescu în anul 1940, avem privilegiul de a reconstitui contextul social şi cultural al unei perioade în care România trăia momente dramatice ale istoriei sale.
 

 
În „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim”, putem citi, pe lângă paginile din care transpar propriile frământări interioare ale autorului, evocări ale unor personalităţi ale epocii, aşa cum a fost şi filosoful Nae Ionescu, fost profesor al autorului, mort (sau asasinat, după cum se crede) la 15 martie 1940, cu trei luni înainte de a împlini 50 de ani.
 
Înmormântarea lui din cimitirul Bellu, unde Mircea Eliade este unul dintre cei care îi poartă pe umăr sicriul, se petrece într-o atmosferă ciudată, cu severe măsuri poliţieneşti, „ca şi cum mortul ar fi fost încă viu şi ar mai fi putut influenţa în vreun fel mulţimea”.
 

„A murit Nae Ionescu. Când am aflat vestea, alaltă seară, mi s-a părut o glumă. Ordinea a publicat, totuşi, cea dintâi ştirea. Ieri dimineaţă, toate ziarele au publicat câte o notă scurtă însoţită de fotografia decedatului pe catafalc. (Să se vadă bine că a murit! În acelaşi număr se publica declaraţia «foştilor legionari» prin care aderau la F.R.N.). Un om atât de viu, cu o inteligenţă ce intriga totdeauna, un profesor universitar la ale cărui prelegeri era moarte de om, director de gazetă, politician cu relaţii în sferele de sus, moare aproape ca un simplu cetăţean, fără să facă vâlvă, fiindcă aşa cer împrejurările.
 
Ieri dimineaţă am vrut să mă duc la el acasă - la Băneasa - să-l  văd. Dar n-am îndrăznit - erau, desigur, acolo prieteni, profesori universitari, oameni cu notorietate - ce-aş fi căutat eu, cu toate că doamna Eliade mi-a spus la telefon: «Dumneata poţi veni». Pornisem cu gândul de a mă duce, dar pe drum m-am răzgândit şi m-am întors în oraş.
 
L-am avut profesor de Logică la Universitate. Şi, cu toate că în anii aceia nu ţinea cursuri (avea prea multe atribuţii politice, călătorea des în străinătate), iar la catedră îl suplinea N. Bagdasar, s-a întâmplat ca examenul să-l dau cu el. Însă în ce împrejurări! În anul acela, 1934 cred, a anunţat că va veni la Facultate, la sfârşitul sesiunii, să-şi examineze studenţii. Nu erau mulţi cei ce dădeau examen la Logică. Au fost întocmite totuşi liste cu câte cinci-şase candidaţi pe zi, de obicei spre seară, fixându-se zilele de examinare şi candidaţii în ordine alfabetică. Ştiam în ce zi trebuie să mă prezint, mă pregătisem, însă tocmai în ziua aceea nu m-am putut prezenta la examen. A fost un caz de forţă majoră. Pierdusem deci rândul. Am aşteptat până s-a terminat examinarea tuturor candidaţilor, apoi într-o seară, luându-mi inima în dinţi, i-am dat un telefon la Cuvântul (unde era director).
 
A răspuns chiar el. «Domnule profesor, aici e un student al dvs ...»  «- Și ce vrei, dom'le, ti-a luat casa foc, ce s-a întâmplat?» E drept, era cam târziu, pe la 9 seara. l-am explicat că nu m-am putut prezenta la examen în ziua respectivă şi l-am rugat să-mi fixeze o dată pentru examinare. «Bine, vino mâine la şase după masă». Când m-am prezentat, în cancelaria amfiteatrului Titu Maiorescu, m-a întâmpinat cu privirea lui ageră ce-i ţâşnea mefistofelic de sub sprâncenele negre şi stufoase: «Dumneata eşti ăla cu telefonul?» Am stat câteva minute de vorbă pe teme de Logică - era ceva foarte vag, fiindcă nici nu avea un curs tipărit, nici nu ţinuse lecţii, personal - mi-a cerut carnetul de student şi mi-a trecut nota în el. «De Logică nu ştiu dacă o să ai nevoie în viaţă, dar nota asta poate să-ţi servească la ceva», mi-a spus la sfârşit. N-am ştiut niciodată dacă a citit sau nu un articol pe care-l scrisesem despre el, cu vreun an mai înainte, când revenise la catedră şi-şi deschisese cursul de Logică, dacă mi-a reţinut numele şi dacă aceasta a contribuit la acordarea notei, pe care mi-a dat-o cu generozitate. De-atunci, n-am mai avut nici un fel de contingenţă.

N-am fost nici la catafalcul lui - şi parcă îmi pare rău.

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!

Azi am fost la înmormântarea lui Nae Ionescu, la Bellu. Lume multă, de tot felul, de la profesori universitari la directori de ministere şi instituţii culturale, gazetari, studenţi, burghezi şi oameni de mahala, se înghesuiau ca la pomană să-l vadă pentru ultima dată - sau să-l vadă şi ei pur şi simplu, măcar mort, pe acela despre care se vorbea atât de mult si era atât de puţin vizibil în timpul din urmă. Slujba religioasă a început la 3 după masă. În faţa capelei, mulţimea aştepta scoaterea sicriului şi pornirea spre groapă. Era un soare de primăvară rece, răspândind o lumină vie, întregind parcă ceremonialul acesta ce ieşea din comun. Poliţia şi jandarmii erau la datorie, fără nici un fel de discreţie.
 
Pe la ora 4, purtat pe umeri de vreo zece bărbaţi (în frunte Mircea Eliade) e scos din biserică, şi, fără să fie pus pe cărucior, e dus astfel până la locul de veci. Lumea dă buzna, pe aleea îngustă, călcându-se pe picioare, îmbrâncindu-se, împingându-se ca să ajungă fiecare cât mai în faţă. Cordoanele de poliţişti încercau să menţină ordinea, dar era imposibil. Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din băieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai în faţă şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznădejde, către poliţistul care-i bara calea: «Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l văd pe tata!» Acest strigăt al fiului rezuma întreaga semnificaţie a evenimentului morţii lui Nae Ionescu, însoţit până la groapă de poliţie, din teama de a nu se întâmpla ceva. Acest om a murit într-un moment foarte nepotrivit, creând chiar şi prin moartea lui dificultăţi celor din capul ţării, aşa cum a făcut şi în viaţă. Ce stranie mi s-a părut existenţa omenească în clipa când am zărit prin geamul de sticlă al sicriului faţa palidă, pentru totdeauna tăcută, a lui N.I., şi grija celor din jurul trupului său neînsufleţit care erau atenţi la orice mişcare, ca şi cum mortul ar fi fost încă viu şi ar mai fi putut influenţa în vreun fel mulţimea.
 
Operaţia coborârii în groapă a durat aproape un ceas. Trupul fusese pus într-un sicriu de lemn, care îmbrăca un alt sicriu de metal. Acesta avea în dreptul capului două ferăstruici de sticlă prin care se putea vedea bine figura decedatului, aşezată acolo ca în carlinga unui avion pregătit să-şi ia zborul spre eternitate. Capacul sicriului de metal a fost sigilat cu plumb topit, de jur împrejur, de unul care se pricepea la această treabă. După aceea a fost aşezat deasupra capacul de lemn al sicriului exterior, peste care a fost pusă pălăria defunctului, şi totul a fost coborât astfel în groapă. În momentul când coşciugul era coborât în groapă, un comisar de poliţie s-a adresat publicului spunând să nu arunce pământ fiindcă e jilav iar coşciugul trebuie să fie zidit în hrubă. (Sigilat! Zidit! Ce de precauţii!). Ca o ironie însă, după ce sicriul a fost depus pe fundul gropii şi groparii tocmai trăgeau frânghiile, unul din ei a căzut înăuntru, peste coşciug, surpându-se bordura, care s-a prăvălit şi ea în groapă. Când a ieşit, cel căzut era unul mic şi cocoşat. Liniştea ce domnise până atunci, aproape timp de un ceas, cât durase operaţia sigilării, s-a spart deodată, printr-o mică rumoare. Cocoşatul şi-a luat frânghia, intimidat de acest accident, şi s-a pierdut în cimitir, ducându-se să-şi vadă mai departe de treburile lui.
 
Astfel s-a încheiat existenţa pământească a celui ce a fost Nae Ionescu. «Omul regelui» cândva, acum căzut în dizgraţie. Devenise foarte incomod pentru guvernele din ultimul timp, era supravegheat îndeaproape la «domiciliul forţat» şi la moarte s-a bucurat de măsuri extrem de severe, fiind chiar «sigilat» în coşciug. Ziarele n-au scris nimic despre el. Singur Pamfil Şeicaru a reuşit să publice un articol, dar care n-a fost anunţat pe. afişul ziarului Curentul, cum se întâmplă totdeauna când apare ceva sub semnătura directorului. Câteva ferpare la Universul, şi încolo nimic.”

 
#citeşte mai departe în „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu
#Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu: Ziua Abdicării. „Ura, România a scăpat de un Excroc!”

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu: Tudor Vianu - un boem „refulat”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”
  
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu şi Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraş adormit

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: Sfârşitul războiului şi „noi angajamente”
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comunişti ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocţi şi tot felul de lichele”