2017 - „Anul Ovidius“. Se împlinesc 2060 de ani de la nașterea marelui poet și, totodată, 2000 de ani de la moartea lui. Prin aportul său de creație și prin stilul propriu de a scrie, Ovidius a avut un impact major în literatură, pentru toate timpurile.
 
Cine a fost Publius Ovidius Naso? Un ilustru poet latin, „primul mare liric din spațiul pontic“, conform lui Puiu Enache, „marele nostru strămoș de limbă, de scriere și de sânge - poet al nostru ca și Eminescu“, dacă îl ascultăm pe Tudor Arghezi.
 
S-a născut în anul 43 a.Hr, la 20 martie, la Sulmo (Sulmona de azi, în Italia), dintr-o familie nobilă. De mic a fost atras spre Helicon - lăcașul muzelor, spre îngrijorarea tatălui său. Cu toate că a ocupat unele posturi publice mai târziu, Ovidiu a ajuns curând un poet cu faimă în tot Imperiul Roman. A stat în rând cu Horațiu, cu Virgiliu, cu alți mari poeți de care era plin acel secol, bogat în idei și în toate artele strălucite.
 
După cum era obiceiul la nobilii romani, Ovidius a călătorit în Grecia și în Asia Mică. Cu o cultură și o educație deosebite, și-a câștigat locul printre intimii împăratului Augustus. Aceasta i-a adus și fatalitatea relegării.
 
Ovidius a fost trimis la Tomis, la periferia Imperiului Roman, în anul 9 p.Hr., pentru a ispăși o pedeapsă al cărei motiv nu a fost niciodată pe deplin elucidat; relegat timp de opt ani printr-un verdict implacabil dat de împăratul Octavian August.
 
În această perioadă, poetul a trăit într-o permanentă nesiguranță, teamă și deznădejde din pricina deselor războaie ce aveau loc în zonă (Constantin Cioroiu, Călători la Pontul Euxin, Editura Sport-Turism, 1984, pag. 130). Avea să se afle în pe malul Pontului Euxin până în anul 17 p.Hr., când se spune că ar fi murit, deși mormântul nu i-a fost descoperit nici în zilele noastre. Călugărul bizantin Planudes relatează că Ovidiu s-a bucurat de onoruri din partea tomitanilor și că, după moarte, ei i-au făcut un lăcaș funerar demn de mare admirație (Titus Cergău, Insula lui Ovidiu, Editura Sport-Turism, 1979, pag. 16).
 
Referitor la opera lui Ovidiu, Petru Vulcan afirmă: „Ni se pare că ne uităm în adâncimea trecutului strămoșilor noștri și zărim splendoarea și mărirea lor“ (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 94). Creația sa - remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța stilului - dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al sufletului, al experiențelor umane, al artei rafinate a iubirii.
 
La Tomis, poetul Ovidius a scris două opere excepționale: „Tristele“ și „Ponticele“. Poemele sale sunt lungi șiruri de rugăminți către Roma, invocând suferințele îndurate printre barbari, picurând date despre oraș, despre felul de viață al locuitorilor, despre strășnicia iernilor de aici. Un amplu și singular documentar despre acest ținut în urmă cu două milenii. Știm de la el, care se miră că „Sunt și pe-aici orașe grecești (n-ar crede nime), / Pe-un țărm așa sălbatic, cu barbare numiri!“, un amănunt interesant: Tomisul era, în primii ani ai erei noastre, o cetate măruntă, fără importanță, „cu ziduri mici“, peste care zburau lesne săgețile barbarilor atacatori („Ades pe străzi culegeam săgeți înveninate“) (Constantin Cioroiu, Călători la Pontul Euxin, Editura Sport-Turism, 1984, pag. 158).

 
Un sumar, dar interesant eseu, îl publică Ion Neicu, în „Gânduri de la Mare“. Preluând ideea unui confrate, autorul eseului îl vede pe Ovidius în ipostaza de gazetar modern, iar scrisorile din exil devin reportaje asupra oamenilor și lucrurilor din Tomis și din împrejurimi. Se afirmă că, făcând abstracție de unele exagerări artistice, opera ovidiană din exil furnizează cititorilor informații prețioase de ordin geografic, dar și etnografic.
 
Într-un alt eseu, „Patria, la Ovidiu“, Valeriu Petrescu, folosind din abundență citatele, consideră sentimentul dragostei față de patrie o coordonată esențială a operei pontice ovidiene (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 95), caracterizată prin „duioase elegii în care Ovidius își plânge durerile surghiunului și nostalgia patriei pierdute“.
 
În „notele“ sale publicate în revista „Pontice“, D. Stoicescu nu ia în considerare ipotezele deja consacrate referitoare la cauzele relegării lui Ovidius, ci consideră că exilul la Tomis se datorează geniului său poetic (ingenio meo perii), care venea în opoziție cu Cultul Augustal. Scrisorile din exil sunt caracterizate drept „monoloagele, replicile viforoase ale eternei, adevăratei dureri a umanității, adânc rănită de nedreptate“. Printr-o analogie puțin forțată, autorul îl așază pe Ovidius alături de filosoful Socrate, având în vedere destinul lor tragic (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex-Ponto, 2008, pag. 96).
 
Nicolae Lascu a consemnat - în ampla sa monografie „Ovidiu - omul și poetul“ - existența, în spațiul pontic, a unui basm popular consacrat marelui exilat, referitor la Insula lui Ovidiu: „Pe când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ, pe locul unde este astăzi Lacul /Siutghiol/, era atunci un sat cu oameni răi și neprimitori, care au refuzat să dea adăpost celor doi drumeți. Mai mare în satul acela era un străin venit din mari depărtări, tocmai de la Râm. Ovidiu se numea acel străin, și avea un suflet bun și darnic și o minte tare isteață. El era îngrijit de o văduvă bătrână și săracă, a cărei unică avere era o vacă stearpă. Femeia a dat adăpost celor doi drumeți, spunându-le însă că de ale mâncării nu avea nimic. Atunci ei au îndemnat-o să mulgă vaca, umplând în chip miraculos cu lapte toate vasele din casă. În dimineața următoare, întreg satul era scufundat sub un lac de apă dulce și albă ca laptele; numai casa văduvei ospitaliere rămase neatinsă. Văzând această minune, femeia deșteptă pe Ovidiu. Acesta, de prea mare uimire, a încremenit pe loc și s-a prefăcut într-o statuie, care a fost adusă în orașul apropiat. Lacul care a înecat satul acela cu oameni răi și neprimitori s-a numit Siutghiol, adică lacul cu apă dulce și albă ca laptele, iar locul unde a fost casa și ograda văduvei poartă numele de Insula lui Ovidiu“ (Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, volum coordonat de Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, 2008, pag. 97).
 

O altă legendă, înscrisă în „Insula lui Ovidiu“ de Titus Cergău, spune că „în vremuri depărtate Ovidiu ar fi locuit într-o așezare de oameni, unde el era căpetenia sătenilor pe care îi conducea cu vorbe și sfaturi, cu toate că venise din locuri îndepărtate.
 
Într-o noapte, din pricina răutății oamenilor, mîniindu-se, Dumnezeu ar fi scufundat satul, acoperindu-l cu apă. Era ca și când de când e lumea ar fi fost acolo un lac. A rămas doar casa lui Ovidiu. Dimineața, cînd s-a uitat Ovidiu pe fereastră, n-a mai văzut în jurul curții nimic decît apă. Ograda i-a rămas ca o insulă în mijlocul apei, așa cum e azi. Văzînd această minune, Ovidiu s-a înspăimântat atât de mult, încât a rămas pe loc stană de piatră, ca o statuie, apoi a fost luat din insulă și dus de alți oameni la Constanța de mai tîrziu, unde se mai vede și azi, după cum spun bătrînii noștri din timpuri vechi“ (Titus Cergău, Insula lui Ovidiu, Editura Sport-Turism, 1979, pag. 39-40).
 
În folclorul nostru, chipul lui Ovidiu apare în ipostaze diferite, după specificul epocii și al celor care au preluat tradiția mitului creat în jurul său. Dar fie că se povestește despre „un împărat grec“, care a locuit în insula de pe Siutghiol, sau este amintit ca un „sfânt“, după viziunea Evului Mediu, sau ca „străin venit de pe meleagurile Tibrului“ (ipostază apropiată de imaginea inițială fondată pe adevărul istoric), importantă rămâne persistența memoriei orale asupra personalității sale legate cu rădăcini adânci în aceste locuri (Idem, pag. 35-36).
 
 
SCRISORI DIN PONT

SOȚIEI

 
Părul îmi încărunțește de-acuma, în scapătul vieții,
Crețuri încep a-mi brăzda îmbătrînitul obraz;
În obositul meu trup se topesc și puterea, și vlaga;
Nu-mi mai plac jocuri zglobii ce-n tinerețe-mi plăceau.
De ți-aș ieși cumva-n cale, deodată, tu nu m-ai cunoaște,
Pînă-ntr-atît m-a schimbat vîrsta cu-a` ei năruiri!
Anii sînt vina, e drept; mai e însă și-o altă pricină:
Zbuciumul meu sufletesc, necontenitul meu chin.
Dacă amaru-ndurat și nu anii trăiți mi-ar da vîrsta,
Chiar decît Nestor aș fi, crede-mă, zău, mai bătrîn!
Vezi tu cum pe-nțelenitele-ogoare puternicii tauri
Sînt doborîți de istov? Și ca ei cine-s mai tari?
Brazda întoarsă mereu, nelăsată o vreme pîrloagă,
Prinde-a se secătui de ne-ncetate rodiri
Dacă fugarul în Circ va lua parte într-una la-ntreceri
Fără răgaz alergînd, foarte curînd va pieri.
Oricît de trainică-ar fi, de n-o tragi pe uscat niciodată,
Nava pe valuri mereu se va desface în larg.
Astfel și eu sub noianul de rele ce nu mai au capăt,
Fără putere mă simt și de-pe-acuma bătrîn.
E priitoare la trup, folosește și minții, odihna;
Munca, de nu ți-o măsori, macină minte și trup.
Vezi tu feciorul lui Eson venind prin aceste ținuturi
Ce mare slavă avu la-ndepărtații urmași!
Dar mai ușoară i-a fost ca a mea, și mai mică, isprava,
Dacă-adevărul nu e sub a lui faimă ascuns.
El a plecat către Pont, fiind mînat de vicleanul Pelias,
Rege stăpînitor doar pe-al Thessaliei plai.
Mie mi-aduse pierzarea mînia lui Cezar, de care
Tremură-ntregul pămînt, din răsărit la apus. 
E mai departe de jalnicul Pont ca Hemonia, Roma;
Drumul ce el străbătu mult mai scurt fu ca al meu.
El pe fruntașii ahei cei mai vajnici i-avu ca tovarăși:
Cînd am plecat în surghiun, m-au părăsit ai mei toți. 
 
„Ovidiu. Cele mai frumoase poezii“, Editura Albatros, 1969, pag. 163

Citeşte şi:

#Citeşte „Găteala femeilor în trecut şi astăzi“!: Publius Ovidius Naso - „Dresuri pentru faţă“

#Citeşte „Sfaturi către tinere“: Publius Ovidius Naso

#Citește „Femei legendare“!: Publius Ovidius Naso - „Penelope către Ulise“

#Citeşte „Dragostea Corinei“!: Publius Ovidius Naso - poezia erotică

#Citește „Arta iubirii“: Publius Ovidius Naso - poezia iubirii

#Citește „Tristele“!: Publius Ovidius Naso - poezie din exil