Personalități ale învățământului militar de marină Profesorii cadeților marinari de la Școala Copiilor de Marină (III)

 
Pe data de 3 octombrie 2024, la Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” Constanța au fost celebrați 143 de ani de învățământ militar de marină, începuți odată cu ridicarea Școlii Copiilor de Marină de la Țiglina-Galați.
 
Cu ocazia aceasta, istoricul Adrian Ilie, directorul Colegiului, a lansat monografia „Școala Copiilor de Marină. Începuturile învățământului mediu de marină în România”, apărută în acest an, la Editura Ex Ponto.
 
Din acest volum aflăm că scopul instituției care și-a pus bazele prima dată la Țiglina-Galați a fost de a școlariza copiii militarilor căzuți în luptă, a militarilor în activitate, iar mai apoi a celor care doreau să urmeze o carieră militară în domeniul maritim.
 

În cele 150 de pagini ale cărții, directorul Colegiului Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” amintește de profesorii cadeților marinari în cadrul Școlii Copiilor de Marină.

Nu mai puțin de 18 figuri didactice au fost incluse în filele lucrării.
 
În ediția de astăzi, prezentăm ultimul rând de profesori care s-au dedicat formării academice a elevilor de la Școala Copiilor de Marină. Este vorba despre: cdor. Aurel Negulescu, cdor. Mihail Constantinescu, cam. Petre Bărbuneanu, lt. Paul Zlatian, cam. Corneliu Bucholtzer și lt. cdor. Petre Popescu-Deveselu.
 
Facem precizarea că în privința lui Mihail Constantinescu și a lui Petre Popescu-Deveselu nu am găsit suficiente informații.
 

Despre Aurel Negulescu
 
Cel ce va rămâne în istoria marinei cu pseudonimul Moș Delamare, comandorul Aurel Negulescu, s-a născut în anul 1879, la Giurgiu.
 
După ce a absolvit clasele primare și gimnaziale, a fost atras de cariera armelor intrând în Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină, în anul 1897, fiind repartizat după înaintarea la gradul de sublocotenent, în anul 1899, la Școlile Marinei.
 
Pe timpul verii, a fost repartizat la nava - școală „Mircea”, comandantul său direct din acea perioadă, consemnând faptul că ofițerul a fost preocupat de însușirea cunoștințelor de marină specifice și de formarea deprinderilor marinărești atât de necesare unui ofițer de marină.
 
În anul 1900, 1 noiembrie, sublocotenentul Negrescu a intrat în anul I la Școala de Aplicație a Marinei. Din acea perioadă, comandantul școlii, locotenent-comandorul Bălescu, consemna faptul că tânărul ofițer a depus multă pasiune în aprofundarea cunoștințelor, iar pe timpul verii, la bordul navei - școală „Mircea”, a îndeplinit diferite servicii care i-au fost încredințate, achitându-se cu promptitudine de sarcini, clasându-se primul la finalizarea studiilor.

 
După absolvirea Școlii de Aplicație, a fost repartizat la Divizia de Dunăre, fiind ambarcat pe vaporul „Prutul” și detașat la Școala de pilotaj și hidrografie, în calitate de comandant și director al școlii, aducându-și contribuția la completarea lucrărilor de hidrografie de la gura Prutului.
 
În anul 1907, îl găsim pe căpitanul Negulescu la Divizia de Mare, ambarcat la bordul navei - școală „Mircea”. În caracterizarea făcută în acea perioadă, comandantul navei îi reproșează doar faptul că uneori este prea blând cu subalternii, în rest, în ceea ce privește calitățile de marinar și conduita în societate, acestea fiind ireproșabile.
 
În vara anului 1920, comandorul Negulescu a fost numit comandantul Institutului Maritim, care făcea parte din Școlile Marinei. În această funcție , a depus un efort deosebit pentru organizarea instituției și pentru derularea programelor de studii. Comandantul Școlilor Marinei, comandorul Bucholtzer, consemna faptul că Aurel Negulescu posedă o cultură generală și de specialitate foarte vastă, fiind muncitor și devotat armei marină, și acesta sesizând faptul că ofițerul poate obține rezultate foarte bune ca profesor datorită calităților sale pedagogice, a firii blânde și calităților comunicative.
 
După doi ani de activitate în cadrul Diviziei de Mare, în anul 1923, comandorul Negulescu este numit profesor la Școala Navală, unde își încheie cariera militară. La Școala Navală, a predat astronomie, navigație și matematici.
 
Despre Petre Bărbuneanu
 
Amiral Petre Bărbuneanu s-a născut la 14 octombrie 1881, în satul Zvorsca, plasa Oltul de Jos-Bălți, județul Romanați.
 
Școala primară a urmat-o în satul natal, după care a absolvit trei clase gimnaziale la Caracal, la Gimnaziul clasic Ioniță Asan. În clasa a IV-a de gimnaziu a fost înscris la Școala fiilor de militari de la Craiova. La 1 iulie 1897, a susținut la București un examen la Școala de Artilerie, Geniu și Marină, pentru ocuparea unui loc pentru Școala Navală din Fiume, fiind declarat admis. La 30 iunie 1902, a finalizat cursurile teoretice ale Academiei din Fiume, fiind avansat în grad de sublocotenent.
 
În septembrie 1903, sublocotenentul Bărbuneanu, după terminarea instrucției practice a revenit în țară, fiind repartizat la Apărările sub Apă. Aici depune o activitate intensă, dovedind că posedă temeinice cunoștințe teoretice și practice. În anul următor este avansat la gradul de locotenent și i se conferă Medalia jubiliară Carol I . În 1907 a fost ambarcat pe bricul „Mircea”, în calitate de profesor la Școala Navală.
 
În perioada 1909-1911 a fost comandantul primelor stațiuni de telegrafie fără sârmă instalate la Cernavodă, Călărași și Giurgiu. În notarea întocmită pe anul 1909, era caracterizat astfel: Disciplinat, simțul datoriei lăudabil. Comandă prea bine având autoritate, prestanță. Bun militar, sincer și hotărât. Experiența acumulată pe timpul acestei funcții, precum și ulterior, când a instalat această aparatură la bordul monitoarelor, i-a permis redactarea, în 1913, împreună cu căpitanul Constantin Rădulescu, a „Manualului de telegrafie fără sârmă cuprinzând descrierea stațiunilor T.F.S. de la uscat și de pe monitoare”, publicat în 1915, la Tipografia „Buciumul român” Spiridon Gheorghiu din Galați.
 
La 1 aprilie 1911 a fost mutat la Institutul Geografic al Armatei. În 1912 a revenit la Divizia de Dunăre, unde a lucrat în continuare în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului Port-mine și Torpiloare. Fiind comandantul torpilorului „Zmeul”, în primăvara anului 1912 a executat o călătorie de recunoaștere pe Dunăre, de la Galați la Tulcea și retur, avându-i la bord pe prințul moștenitor Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, șeful Marelui Stat Major. Între 20 iunie - 31 august 1913, a fost mobilizat, executând barajele de mine de la Oltenița.
 
În luna septembrie 1917 a fost avansat la excepțional la gradul de căpitan-comandor iar la 1 iunie 1918 a preluat comanda monitorului „Mihail Kogălniceanu”, ulterior fiind numit în funcția de șef de stat major la Divizia de Dunăre. Datorită rezultatelor obținute a fost avansat în grad de comandor la 1 aprilie 1920.
 
Începând cu 1 iunie 1920, i s-a încredințat funcția de comisar al guvernului pe lângă Tribunalul de prize maritime. În vara anului 1920 a condus Apărările Regionale, unitate nou înființată după primul război mondial, iar la 8 noiembrie 1920 a preluat comanda Escadrei de Dunăre. După aproape un an de zile, Petre Bărbuneanu a fost numit comandantul Depozitelor Marinei și apoi directorul Arsenalului Marinei. Tot în cursul anului 1922, a fost numit membru al Comitetului Consultativ al Marinei, iar prin decizie ministerială i s-a atribuit calitatea de ofițer inspector de specialitate pentru mine, torpile și instrucția acestor ramuri. În iulie 1924 a fost numit comandantul Școlii Navale unde a depus o activitate intensă pentru îmbunătățirea procesului de învățământ, introducând organizări noi după modelul instituțiilor similare din Livorno și Brest.
 
La 1 octombrie 1926 a preluat comanda Bazei Navale Maritime, în 1927 încredințându-i-se și comanda Corpului Depozitelor Maritime. În conformitate cu noua Ordine de bătaie a Diviziei de Mare, din 1 octombrie 1928 a revenit la comanda Școlii Navale din Constanța.
 
În urma evenimentelor derulate în țară, de instalare a dictaturii, în anul 1940, contraamiralul Bărbuneanu a fost trecut în rezervă. După ce de-al doilea război mondial, viceamiralul Bărbuneanu este încadrat în funcția de ministru secretar de stat al Marinei. În această funcție va rămâne până la 12 decembrie 1945. În acest interval de timp, lui Petre Bărbuneanu i s-au recunoscut toate meritele și drepturile deținute anterior trecerii sale în rezervă. În plus, la 8 iunie 1945, a fost avansat la gradul de amiral. Pensionarea sa, la 12 decembrie 1945, nu a însemnat și retragerea sa din viața publică intensă pe care a dus-o. a desfășurat o neobosită activitate publicistică, lucrarea sa Mările și oceanele lumii. Oceanografie, fiind tipărită la editura Militară în anul 1960. A fost autorul a 45 de lucrări de specialitate, publicate în reviste românești și străine. De-a lungul prodigioasei sale cariere militare a primit 40 de medalii și ordine românești și străine.
 
Despre Paul Zlatian
 
Fiul Olgăi și al lui Petre Zlatian, viitorul contraamiral Paul Zlatian s-a născut pe 14 ianuarie 1892, la București.
 
A absolvit Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină București (1909), Școala Navală din Kiel și Școala Specială de Artilerie și Torpile Flensburg-Mürwik (1912).
 
În perioada 1 octombrie 1912 - septembrie 1913 a efectuat stagiul pe S.M.S. „Danzig”, iar până la 1 aprilie 1914 a servit ca sublocotenent în Marina Germană. Ulterior, a absolvit Școala de Ofițeri de Marină nr. 4 din cadrul Regimentului de Specialități și Școli Huși (1917) și Cursul de Informații (1921).
 
A avut o ascensiune frumoasă în carieră, fiind înălțat în gradul de sublocotent (1 iulie 1911), locotenent (1 noiembrie 1914), căpitan (1 aprilie 1917), locotenent-comandor (1 aprilie 1920), căpitan-comandor (1 octombrie 1929), comandor (10 mai 1937) și contraamiral (24 martie 1944, Î.D.R. nr. 619 din 22 martie 1944).
 
Inițial a activat la Escadra de Dunăre, ca ofițer cu artileria de 47 mm pe monitorul „Lahovary” (21 mai 1914 - 11 iunie 1918), comandant al Subsectorului de stânga Orman din cadrul Batalionului de Debarcare (1917-1918), comandant al vedetei „Cpt. Nicolae Ioan Bogdan” din cadrul Escadrilei I Vedete (1918), comandant al canonierei „Bistrița” din cadrul Diviziei Ușoare și ambarcat pe monitorul „I.C. Brătianu” (11 iunie 1918 - 16 august 1919).
 
Pe 21 septembrie 1918 a fost atașat pe lângă ofițerul de legătură pe lângă Direcția Militară Generală de căi ferate germane din teritoriul fost ocupat, în subordinea șefului Serviciului Transporturi din Marele Cartier General. Ulterior a fost numit ofițer secund și ofițer cu artileria pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” (16 august 1919-13 aprilie 1920), ajutor al comandantului Depozitelor Diviziei de Mare din cadrul Bazei Navale Maritime (1920-1921), comandant al canonierei A din Divizia de Canoniere a Diviziei de Mare (13 aprilie - 31 mai 1921) și comandant al monitorului „Brătianu” din cadrul Forțelor Navale Fluviale (1921-1923).
 
În anul 1922, în calitate de comandant al monitorului „Brătianu” a condus nava în voiajul la Belgrad în condiții admirabile. În vara anilor 1923, 1924 și 1925 a efectuat călătorii cu orfanii Marinei în lotci de la Galați la Techirghiol și de la Galați la Constanța.
 
Promovat subșef de stat major și șef al Secției a III-a Operații, Instrucție la Comandamentul Marinei Militare (C.M.M.) (23 decembrie 1931 - 1 octombrie 1932), a fost numit comandant al distrugătorului „Regele Ferdinand” (15 mai 1932 - 15 mai 1934), șef al Biroului Personal din Statul Major al Marinei la Inspectoratul General al Marinei (15 mai - 10 septembrie 1934), șef de stat-major al Diviziei de Dunăre (10 septembrie 1934-1935), șef al Subbiroului III Ape din cadrul Secției a VI-a Transporturi a M.St.M. (1935 - 1 mai 1938), comandant al Școlii Navale N.M.S. „Mircea” (1 mai 1938 - 1 mai 1939), comandant al Escadrilei de Monitoare (1 mai - 1 noiembrie 1939) și comandant al Flotilei Fluviale (1 noiembrie 1939 - 8 iulie 1941).
 
În vara anului 1939 a condus Escadrila în condiții optime în marșul până la Baziaș și a îndrumat cu competență comandanții de monitoare pentru executarea recunoașterilor pe Dunăre. De asemenea, a organizat cu entuziasm serbările de Ziua Marinei la Giurgiu.
 
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a activat în calitate de comandant al Escadrilei de Monitoare și al Grupării Tactice Tulcea (8 - 22 iulie 1941), comandant secund al Diviziei de Dunăre (22 iulie - 8 august 1941), comandant al Forțelor Navale Fluviale (8 august 1941 - 20 ianuarie 1942), comandant al Diviziei de Mare (6 februarie 1942 - 18 mai 1943), șef al serviciilor Comandamentului Marinei Regale (18 mai - 1 noiembrie 1943) și în Direcția Construcțiilor Navale din Subsecretariatul de Stat al Marinei (S.S.M.) (1 noiembrie 1943 - 23 martie 1944).
 
Între anii 1942 și 1948 a deținut președinția filialei Constanța a Ligii Navale Române.
 
A fost distins cu Medalia „Avântul Țării” din 1913 (1914), Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler cu panglică de „Virtutea Militară” (1919), „Crucea Comemorativă 1916-1918”, Ordinul „Coroana României” în grad de Ofițer (Î.D. nr. 3689/1922), Medalia „Victoria” (Î.D. nr. 3 390 din 20.07.1921), Ordinul „Sf. Sava” în grad de Ofițer (1923), Ordinul sârb „Vulturul Alb” clasa a IV-a în grad de Ofițer (Î.D. 2407/1924), Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de activitate (Î.D. nr. 2 911/1930), „Steaua României” clasa a IV-a (Brevet nr. 1988/1939), „Virtutea Maritimă” clasa a III-a navigant (Brevet nr. 220/1939), „Coroana României” în grad de Comandor cu spade și panglică de „Virtutea Militară” (Î.D. nr. 2169/1942), „Crucea de Fier” clasa a II-a, „Vulturul German” clasa I și „Steaua României” în grad de Comandor cu spade și panglică de „Virtutea Militară”.
 
Despre Corneliu Bucholtzer
 
Corneliu Bucholtzer s-a născut la 7 aprilie 1880, la Slatina, județul Olt.
 
După absolvirea școlii primare în orașul natal, s-a înscris pentru a urma cursurile gimnaziale și liceale la Liceul Militar din Craiova. În vara anului 1898, a susținut examenul de admitere la Școala Militară de Artilerie și Geniu, ale cărei cursuri a început să le frecventeze de la 1 septembrie, același an. La absolvirea școlii a fost încadrat la arma geniu, fiind repartizat la Regimentul 1 Geniu, începând cu 1 iulie 1900.
 
La cerere, a fost mutat în cadrul Marinei Militare, din anul 1901, la Divizia de Mare. Încă din primul an de activitate, ofițerul s-a anunțat a deveni un bun ofițer de marină, fiind caracterizat în acest sens de comandantul diviziei de Mare, căpitan-comandorul Sebastian Eustațiu drept „un element studios și cu multă pricepere”.
 
În anul următor, a frecventat cursurile Școlii de Aplicație a marinei, la absolvirea cărora „a fost declarat primul atât la probele teoretice, cât și la probele practice”. Practica marinărească a efectuat-o pe crucișătorul “Elisabeta” și pe bricul „Mircea”cu care a efectuat în vara anului 1903 și o călătorie de studii în Marea Mediterană, obținând calificative maxime.
 
După finalizarea studiilor la Școala de Aplicație, Corneliu Bucholtzer a revenit în Divizia de Dunăre, fiind ambarcat pe șalupa de poliție „Prutul”, la bordul căreia a efecutat unele lucrări hidrografice, care aveau, ulterior, să-i nască o pasiune, acestea conjugându-se fericit cu calitățile sale de bun matematician. În anul 1905, a fost înaintat, la excepțional, la gradul de locotenent încredințându-se comanda șalupei de poliție „Vedea”.
 
Începând cu data de 15 aprilie 1908,locotenentul Bucholtzer a fost numit profesor de matematică la Școlile Marinei, iar în anul următor, conform ordinii de bătaie, fiind numit la Divizia de Dunăre, ambarcat pe monitorul „Brătianu”. La 10 mai 1909 este avansat la gradul de căpitan, în notările de serviciu fiind apreciat ca un ofițer foarte bine pregătit și cu un viitor strălucit. În anul 1913, prin Ordinul de zi nr. 105 al Comandantului marinei, căpitanul Bucholtzer a fost mutat la Comandamentul Marinei, unde s-a specializat în serviciul artilerie-torpile. Pentru serviciile aduse marinei a fost decorat cu Ordinul Sf. Ana în grad de ofițer, medalia Avântul Țării și Steaua României în grad de cavaler.
 
Începând cu 1 aprilie 1914, a fost numit la depozitele Generale ale Marinei, ulterior fiind mutat la Comandamentul Marinei, Serviciul Artilerie, Torpile și Electricitate. Prin Înaltul Decret nr.1835 din 1915, Corneliu Bucholtzer a fost înaintat la gradul de locotenent-comandor. În cadrul Serviciului Artilerie, Torpile și Electricitate i s-a încredințat comanda bateriei de coastă de 150 mm de la Turtucaia, de instalarea căreia s-a ocupat personal. La 15 septembrie 1916, a fost mutat la Divizia de Dunăre, fiind ofițerul responsabil cu tirul artileriei. În această funcție a folosit din plin cunoștințele din domeniul matematicii, atât în cadrul cursurilor inițiate pentru pregătirea tinerilor ofițeri dar și pe timpul luptelor, când pentru prima dată, ofițerul a introdus la bordul monitoarelor tirul de artilerie indirect. În această perioadă din notările sale reținem aprecierea „eminent instructor”.
 
Începând cu anul 1917, ofițerul este mutat la Flota de Operațiuni în funcția de șef de Stat Major, funcție pe care o îndeplinește până în anul 1918, când este repartizat la Depozitele Generale ale Marinei.
 
Datorită calităților sale de ofițer – marinar, manifestate în special pe timpul ducerii acțiunilor de luptă, la 1 septembrie este înaintat la excepțional la gradul de căpitan-comandor.
 
Cunoștințele teoretice și practica din domeniul artileriei, tacticii, strategiei și tehnicii militare dobândite de-a lungul anilor, l-au ajutat în funcția de conducător al Școlilor Marinei. Iată cum supranota contraamiralul Niculescu-Rizea, caracterizarea comandorului Corneliu Bucholtzer pe anul 1923: „Este un excelent profesor, cu o cultură superioară”. În anul următor, comandorul Corneliu Bucholtzer a fost decorat cu medalia Răsplata muncii pentru învățământ clasa I, prin Înaltul Decret nr.2683/1924, după ce în anul precedent primise Ordinul grecesc Mântuitorul, în grad de comandor.
 
La 1 ianuarie 1924, a fost mutat la Comandamentul forțelor Maritime, în funcția de comandant, iar pentru a-și efectua stagiul de ambarcare, în concordanță cu Legea de organizare a marinei, i s-a încredințat comanda distrugătorului „Mărășești”. La începutul anului de învățământ 1926, comandorul Corneliu Bucholtzer se afla din nou în fruntea Școlii Navale, conform Înaltului Decret nr.3196/1926.
 
După doi ani, timp în care a condus învățământul de marină, cu aceleași rezultate pozitive, la 1 octombrie 1928, i s-a încredințat comanda Depozitelor Maritime, unde a adus multe îmbunătățiri activităților specifice acestei unități.
 
Avându-se în vedere bogata experiență a ofițerului pe problemele învățământului militar, în anul 1930 a fost mutat la București, unde i s-a încredințat funcția de inspector didactic cu partea științifică la liceele militare. La propunerea șefilor ierarhici la 10 mai 1931, comandorul Corneliu Bucholtzer a fost înaintat la gradul de contraamiral.
 
Începând cu data de 7 februarie 1934, contraamiralul Bucholtzer a fost numit director al Institutului Geografic Militar, funcție care a deținut-o până la trecerea sa la pensie. În această funcție ofițerul a răspuns așteptărilor și încrederii acordate, aducând și în această instituție un suflu nou. S-a implicat atât de mult, încât, în urma unei documentări scrupuloase, cu acribie, a scris lucrarea „Cum se face o hartă”, ce conține elemente valabile și astăzi, după nouă decenii de la publicare.
 
Prin Înaltul decret nr.3574 din1937, după o prodigioasă activitate desfățurată în Marina Militară, contraamiralul Corneliu Bucholtzer a cerut să fie trecut în rezervă datorită sănătății sale precare. În toți acești ani, a studiat mult, fiind atras în special de problemele de pionierat ale științei și tehnicii, mai ales ale electrotehnicii, publicând o serie de articole și studii în revistele de specialitate, dar a susținut și conferințe, a redactat manuale, care au fost folosite în procesul didactic.
 
Sursă text: anmb.ro, ZIUA de Constanța 
 
Citește și: