Revoluția fetelor începe în cadă - „Casa Bernardei Alba” la Teatrul de Stat Constanța (GALERIE FOTO)

 
You don’t own me... Așa sună refrenul care zguduie, pentru câteva clipe, chiar și zidurile de neclintit din „Casa Bernardei Alba”. La cincizeci de ani distanță de spectacolul montat de Anca Ovanez-Doroșenco la Teatrul de Dramă și Comedie Constanța, regizoarea Diana Mititelu a readus piesa dramaturgului spaniol Federico García Lorca pe scena teatrului constănțean, infuzând-o cu forța hipnotică a melodiei cântate de Lesley Gore. După un 2024 început cu spectacolul „Anatomia unei sinucideri” de Alice Birch la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Diana Mititelu și-a îndreptat atenția către ultima piesă din „Trilogia rurală” a lui Lorca, scrisă în anul 1936, după „Nunta însângerată” (1931) și „Yerma” (1934). Racordurile tematice (și nu numai) dintre cele două texte pe care regizoarea le-a montat în 2024 nu sunt deloc de ignorat. Întâlnirile sale cu cele două trupe, cea de la Sfântu Gheorghe și cea de la Constanța, s-au produs într-un moment de reală efervescență în evoluția celor două teatre, dând naștere unor disecții ale spiritului, conștiinței și condiției feminine pe cât de dureroase, pe atât de necesare și de revelatorii în contextul socio-politic actual.

În „Casa Bernardei Alba”, Diana Mititelu nu își propune să recompună spațial/cultural Spania rurală în care Lorca a plasat acțiunea piesei sale. În absența acelui spirit spaniol înflăcărat și jucăuș, pătimaș și profund instinctual, imposibil de redat în absența unor date ce țin de tectonica interioară a individului, acea Andaluzie transplantată parțial pe o scenă din România ar fi artificială. În schimb, lectura regizorală mizează, în cheie intenționat minimalistă, pe esențializarea situației centrale și a simbolurilor din piesa lui Lorca, speculând inteligent zonele de universalitate care asigură relevanța acesteia oriunde și oricând.

Un tată moare, aruncând în aer echilibrul familiei sale. Rămasă văduvă, soția sa (Bernarda Alba) devine stăpâna absolută a casei și impune dictatorial tradiționalul doliu de opt ani în memoria lui. Cele cinci fiice (Angustias, Magdalena, Amelia, Martirio și Adela) devin astfel prizoniere în casă și în ele însele. Bunica lor (Maria Josefa) dansează la granița dintre luciditate și delir. Servitoarea (La Poncia) pune toată casa în mișcare din umbră. Pe cât de râvnit, pe atât de inaccesibil, un tânăr (Pepe Romano) frânge inimi și reușește să dea peste cap întreaga viață a familiei. Bărbații nu pășesc niciodată pe scenă și tocmai asta face ca absența lor să fie cât se poate de prezentă. Femeile, în schimb, învață să trăiască (sau să moară) cu absența. Între zidurile „Casei Bernardei Alba”, clocotește timp de două ore energie feminină în stare pură. Și când spun energie, vreau să spun, de fapt, furie și extaz și frică și dorință și gelozie și libertate și strigăt și vis și ură și orgasm și sânge.

Fără a pierde nicio secundă din vedere racordurile frisonante cu realitatea imediată, spectacolul de la Constanța frapează printr-o simplitate dezarmantă, prin acel less is more care naște zone vitale de ambiguitate și interpretări multiple, dar mai ales prin încrederea deplină a regizoarei în piesa și în distribuția alese. O încredere rară pe scenele din țară, care abundă în spectacole născute strâmb din neîncredere și orgoliu regizoral, încărcate până la refuz și asfixiate de nenecesar. O încredere rară, care se traduce pe scenă în lipsa oricăror artificii regizorale care să distragă atenția de la esența textului. O încredere care răzbate dincolo de spectacolul propriu-zis, pe care o intuiesc a fi parte esențială din procesul de lucru și din atmosfera repetițiilor, o încredere care spune multe despre abilitatea regizoarei de a înțelege și de a coagula energiile echipei de creație.

Bernarda Luizei Martinescu are o privire care împietrește și o voce care taie în carne vie. Cu o postură perfectă, un chip implacabil și o siguranță de sine tulburătoare, actrița jonglează seducător cu cele două măști ale acestei mame-tiran: impunătoare și de neclintit atunci când știe că este văzută vs. tandră și nebănuit de umană atunci când crede că nu o vede nimeni. Rol de compoziție, surprinzător și revelator pentru maturitatea actoricească a Mirelei Pană, Maria Josefa întrupează imaginea trecutului care se încăpățânează să se insinueze în prezent, într-un dans delirant, eliberator și consumator deopotrivă. La polul opus, perfect ancorată în realitate și asigurând legătura cu acel afară atât de râvnit și misterios, La Poncia Laurei Iordan funcționează ca rotiță esențială în mecanismul casnic, cu resorturi inepuizabile de dibăcie și cu o atitudine binevoitoare care camuflează subtil intențiile reale ale servitoarei.

Alina Manțu nuanțează atent vulnerabilitatea surorii celei mari, semi-izolată deopotrivă ereditar și afectiv de restul familiei sale. În interpretarea sa, Angustias metabolizează ratarea unei vieți trăite contra cronometru și evadează în proiecția căsătoriei aranjate cu Pepe Romano, unica soluție de evadare din casa-închisoare a familiei sale. Cristiana Luca îi conferă Magdalenei o detașare ironică și aspră, rezultatul maturizării abrupte a celei care este nevoită să își asume un rol pseudo-parental față de surorile ei. Într-un rol de contre-emploi provocator și neașteptat, grăitor pentru versatilitatea sa scenică, actrița lasă să se întrevadă și zonele de sensibilitate ale personajului, cu dorințe și visuri înăbușite prematur.
În rolul mezinei cu destin tragic, Ecaterina Lupu are tot elanul tinereții, cu nevoia de a iubi și de a fi iubită, cu paradoxuri și adrenalină, cu inocență și obrăznicie jucăușă. Rochia verde și părul tuns băiețește îi vin perfect Adelei, căreia actrița îi imprimă uneori serios, alteori ludic, o impertinență seducătoare și o sensibilitate dezarmantă. Otilia Nicoară abordează cu delicatețe rolul Ameliei, cu tăceri permanent încărcate de semnificații și cu atenție constantă la partenerele sale de scenă, transformându-și personajul într-un punct de echilibru necesar în iureșul dezlănțuit de energii din jurul său.

Mihaela Velicu în Martirio este o adevărată revelație. Un rol incomod, ingrat, al neputințelor mocnite și al izolării profunde, metamorfozat cu deplină inspirație actoricească în motor al întregului spectacol. Strigătele personajului, amestec de singurătate dureroasă și suferință înăbușită, erup cu forța „Strigătului” pictat de Munch. Totuși, este teribil de frumoasă această Martirio. Este teribil de frumoasă în ciuda furiei, în ciuda comploturilor, în ciuda urii de sine și de lume, în ciuda convingerii că este de neiubit. Este teribil de frumoasă fără să intuiască vreo clipă cât de frumoasă este.

Mai presus de performanțele individuale, „Casa Bernardei Alba” rămâne un spectacol al performanței colective, cu o trupă sclipitoare de actrițe tenace și dăruite total, fiecare dintre ele fiind gata să devină plasă de siguranță pentru celelalte. Scăldat în luminile create de Cristian Niculescu, solare și în perfect acord cu esența feminității din spectacol, albul obsedant din scenografia Alexandrei Budianu le izolează și le apără, le deformează și le oglindește în egală măsură. Scena căzilor, coregrafiată în lumina albăstruie a lunii, poartă în sine toate contradicțiile feminității, cu amestecul său de sensibilitate și forță, devenind punctul culminant dintr-o revoluție intimă și curajoasă. Tocmai această sfidare a conformismului și a absolutismului, care poate fi extinsă la nivel social, politic și cultural, transformă spectacolul în mai mult decât o simplă „dramă a femeilor din Spania”, așa cum și-a subintitulat dramaturgul piesa. Chiar dacă zidurile cu gratii la ferestre din „Casa Bernardei Alba” par astăzi departe, nu trebuie să uităm că ele se pot (re)apropia oricând. Iar revoluția fetelor va începe întotdeauna în cadă.
 
P.S. 2024 a fost anul fetelor. Anul fetelor-contradicție și al actrițelor revelație. Privit panoramic, dintr-un unghi reflexiv-subiectiv, 2024 a fost un an al performanțelor actoricești feminine. Un an teatral care a adus pe scenele din țară sondări profunde și neașteptate ale feminității, căutări artistice articulate curajos dincolo de stratul epidermic al reprezentării personajelor feminine. Fără pretenția exhaustivității sau a ierarhizării, păstrând drept principiu ordonator criteriul calității artistice, țin să închei prin a aminti, câteva spectacole (pe lângă „Casa Bernardei Alba” de la Teatrul de Stat Constanța) devenite, în conștiința mea, repere pentru acest 2024 al fetelor:

Există un fir roșu care leagă toate aceste spectacole, de altfel năucitoare (și îmbucurătoare!) prin diversitatea lor tematică, estetică și geografică. Un vers ascultat din nou și din nou și din nou, devenit de-a lungul anilor refren obsedant al conștiinței feminine. Un refren ca un maxilar încleștat. Ca o privire electrizantă. Ca un zâmbet seducător și, tocmai de aceea, înfricoșător. Ca un spate perfect arcuit. Un refren al feminității ca strigăt: You don’t own me...
 
Despre Daria ANCUȚA
 
Daria Ancuța este absolventă a secției Teatrologie - Jurnalism teatral din cadrul UNATC „I.L. Caragiale” București. În prezent, este studentă la masteratul de Studii de teatru și performance din cadrul aceleiași universități. Face echilibristică la intersecția dintre scrierea dramatică și critica de teatru și dans. Colaborează cu reviste importante din sfera artelor performative (Teatrul azi, Scena.ro, Springback Magazine) și coordonează platforma editorială Dissolved Magazine, a cărei misiune este aceea de a potența vocea noilor generații de jurnaliști culturali. Piesele ei au fost prezentate în Festivalul Național de Teatru, Festivalul Ecosistem, la Serile Teatrului Studențesc și în spectacole-lectură organizate de Teatrul Excelsior, Asociația Hearth și Teatrul Studențesc Podul. În 2024, a participat la două rezidențe internaționale de critică de dans - Resolution Review (Marea Britanie) și Springback Academy (Germania), unde a lucrat alături de jurnaliști de la publicații precum The Guardian și The New York Times. La invitația mai multor teatre și festivaluri din țară, curatoriază selecții de festival, moderează podcast-uri, dialoguri și sesiuni de Q&A cu echipe de creație. Încă din perioada studenției, coordonează ateliere de scriere dramatică în cadrul departamentului de Studii Teatrale al UNATC. Face parte din Juriul de nominalizări pentru ediția 2025 a Gala Premiilor UNITER.

Citește și:

#Invitațielateatru Impresii de spectator. Premiera spectacolului Casa Bernardei Alba la Teatrul de Stat Constanța (GALERIE FOTO) 

Bufonii fac lumea să se învârtă... și să ia foc - „A douăsprezecea noapte” la Teatrul de Stat Constanța