Aterizare forţată fără jamba dreaptă, noaptea, cu avionul MIG-21 (galerie foto)

IN MEMORIAM. Căpitanului pilot Ioan „Bibanu“ Cristea de la Escadrila a III-a, Regimentul 57 Aviaţie Vânătoare Mihail Kogălniceanu, care a reuşit, pe data de 22 aprilie 1982, o aterizare forţată, fără jamba dreaptă, cu avionul MIG-21 M nr. 903. A fost singurul caz reuşit în aviaţia militară, cu un avion supersonic, pe timpul unui zbor de noapte.
 
Era un zbor de noapte în care fiecare pilot îşi executa misiunea planificată apoi… cap compas către aerodrom, la aterizare. La fel ca şi ceilalţi, cu acul radiocompasului „lipit“ pe cadran, căpitanul pilot Ioan Cristea, zis „Bibanu“, îşi pilotează bolidul spre casă…
 
După cursurile liceului teoretic din comuna Pechea, judeţul Galaţi, Ioan Cristea s-a angajat ca profesor suplinitor, apoi a fost încorporat în armată. Ca militar în termen, a dat examen la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ şi a reuşit la secţia naviganţi. Din perioada admiterii la examen i s-a tras şi porecla „Bibanu“, poreclă ce se dădea unui militar în termen imediat după încorporare. Şi aşa l-au cunoscut toţi pe toată perioada cât a fost pilot militar, chiar şi după ieşirea la pensie…
 
Chipul îi este senin, destins. E concentrat pe comenzi şi pe aparatele de la bord. La traversul pistei, pe direcţia 184 de grade, trage maneta de scoatere a trenului de aterizare şi, deodată, respiraţia i se opreşte. Îşi simte cerul gurii uscat şi inima parcă i se opreşte în piept. Se uită încă o dată pe tabloul de bord, la panoul de semnalizare TREN SCOS, şi nu-i vine să-şi creadă ochilor: doar două becuri verzi sunt aprinse, becurile celor două jambe ieşite. Al treilea bec, al jambei din dreapta, e roşu, semn că ansamblul roţii din dreapta nu a ieşit. Cu calm, escamotează trenul de aterizare şi repetă comanda de scoatere. Acelaşi rezultat. Atunci apasă butonul de radioemisie:
— URANIU START, sunt 201 la travers. Am dat comanda de scoatere a trenului. Au ieşit jamba de faţă şi jamba stângă. Nu iese jamba dreaptă.
Conducătorul de zbor, maiorul Nicolae Pascu, îi transmite:
— Repetă manevra de scoatere. Urmăreşte presiunea din instalaţia hidraulică.
— Confirm!
 
Pascu pune mâna pe telefon şi-l anunţă pe comandantul de regiment, colonelul Ioan Urs, zis „Ursanu“, despre situaţia apărută la zbor. Apoi îl sună şi pe comandantul escadrilei a III-a, maiorul George Roiu. Cei doi se grăbesc să vină în Punctul de Conducere al Zborului (PCZ) aflat în turnul de la Aeroport.
 

„Bibanu“ execută încă o dată comanda de scoatere a trenului pentru aterizare. Şi, două becuri verzi aprinse, unul roşu.
— Tot n-a ieşit jamba dreaptă! Raportează el.
— Treci la verticala aerodromului, îi spune hotărât „nea Nae“ Pascu.
— Confirm! Trec la verticală ca să mă puteţi vedea…
 
Supersonicul sparge liniştea nopţii la înălţimea de 100 de metri, iar cei aflaţi în turn văd, în luminile proiectoarelor aprinse în capătul pistei, poziţia trenului de aterizare. Toţi se conving de realitate: jamba dreaptă nu e scoasă…
 
De două ori, supersonicul 903 trece în zbor deasupra aerodromului pentru a consuma din combustibil şi, de mai multe ori, tânărul căpitan repetă comanda de scoatere a trenului de aterizare, concomitent cu mărirea vitezei de zbor şi crearea de suprasarcini. Dar jamba dreaptă nu vrea să iasă. Pe fruntea lui apar boabe mici de sudoare şi-n faţa ochilor i se derulează tot filmul vieţii lui de până atunci, ca pilot…
 

Ofiţerii din turnul de control iau hotărârea de a se folosi şi instalaţia de aer.
— Încearcă cu aer.
— Am încercat. Nimic. Nu vrea să iasă.
 
Catapultarea este iminentă, conform tuturor normelor şi instrucţiunilor cunoscute. „Bibanu“ aude vocea Conducătorului de Zbor (CZ) sunându-i straniu în urechi:
— 201, urcă la 4.000 de metri.
Pentru moment, pilotul nu răspunde. Îşi verifică chingile paraşutei. Avea o teamă de saltul cu paraşuta încă din şcoala militară şi acum era într-o mare dilemă.
— De ce să urc la 4.000? Să catapultez?
— Da, te pregăteşti pentru catapultare.
Cu mâna stângă, el caută mânerul de catapultare în timp ce un gând cutezător îi încolţeşte în minte. Răspunde hotărât:
— Nu, eu nu catapultez! Vin cu avionul la aterizare! Vreau să vorbesc cu Urs.
 
Comandantul de regiment se consultă cu ceilalţi doi ofiţeri şi ia hotărârea să-l lase să vină la aterizare fără jamba principală din dreapta.
— 201, comandantul e aici, îi transmite Pascu.
Şi „Ursanu“, cum i se mai spunea comandantului, preia microfonul:
— „Bibane“, vino la aterizare. După ce atingi pista, opreşti motorul şi contactul acumulator…
 
Piloţii aflaţi în zbor aud convorbirile radio şi trăiesc şi ei momentele de cumpănă ale colegului şi prietenului lor. Mareş Panait, zis „Ciţa“, unul dintre colegii din aer, urmăreşte atent consumul de combustibil pe indicatorul debitmetru care îi arată 1.700 litri. Dacă situaţia ar deveni critică, ar avea suficient combustibil pentru a ateriza pe alt aerodrom…
 
Căpitanul Ioan Cristea îşi strânge bine trupul în chingile scaunului, verifică scoaterea flapsului, stabileşte turajul motorului şi cuplează câteva contacte. Simte în braţe o forţă nouă, uriaşă, asemenea vulturului ce planează spre cuib.
 
Piloţii aflaţi la sol, tehnicii de avion şi toţi cei care se aflau la pistă aşteptau cu ochii aţintiţi spre cer. Era o aşteptare tensionată ce îi cuprinsese pe toţi. Fiecare cuvânt rostit de tânărul căpitan, amplificat în difuzoarele de la Celula de Alarmă, era înregistrat şi analizat cu grijă. Vocea lui trecea şi prin inimile celor de jos, ca un fior:
— Mă aflu la staţia îndepărtată (RFI).
 
Luminile se aprind rând pe rând. De sus, aerodromul pare un ciorchine uriaş înflorit cu lumini roşii, albe, galbene şi verzi. În ochii pilotului, la viteza de 450 km/oră, în coborâre, imaginea aerodromului creşte din ce în ce mai mult…
 
Locotenentul-major pilot Alexandru Lupu era înaintea lui şi ateriza în acel moment pe pistă. A pus roţile, a redus viteza, a scos paraşuta de frânare şi a degajat la bretela de alimentare. S-a dezlegat din scaun şi, când nici nu se oprise avionul din mişcare, s-a ridicat în picioare din scaun să vadă aterizarea lui Ioan Cristea. I-a auzit vocea la radio:
— Sunt la staţia apropiată (RFA). Am cuplat farul de bord pe aterizare.
 
S-a aprins şi uriaşul proiector din pragul pistei, proiector care-i luminează drumul. Pilotul strânge mai puternic mânerul manşei. Picioarele lui apasă pedalele palonierelor. E pe direcţie, dar are totuşi o viteză mai mare decât cea normală.
 
Cu răsuflarea tăiată, cei de jos văd cum, cu un şuierat prelung, roata stângă a supersonicului atinge luciul pistei. Sub aripi, luminile de balizaj aleargă cu o viteză uimitoare. În timpul frânării, aripa dreaptă loveşte sec pista şi o jerbă de flăcări ţâşneşte spre cer. Dar „Bibanu“ nu-şi pierde firea. E antrenat în atâtea ore de zbor, dar şi în zilele şi nopţile când, împreună cu Dan Aioanei, mergea la vânătoare de mistreţi prin văile Dobrogei.
— 201, bagă motorul în stop, îi spune „Ursanu“. Mă auzi?
 
„Bibanu“ nu aude şi nici nu răspunde. Nu are timp. El aşteaptă ca supersonicul să cadă şi pe roata de faţă. Menţine cu greu direcţia. Îl ţine cât poate, iar când viteza mai scade, scoate paraşuta de frânare. Aceasta se rupe. Luminile se tot răresc. Capătul pistei. Întrerupe contactul motor. Se-apleacă cu toată puterea pe manşă şi avionul îşi schimbă direcţia la 45 de grade, virând spre dreapta. Opreşte şi acumulatorul de bord. Bolidul sare peste un şanţ ca un cal nărăvaş, intră pe iarbă, trece pe lângă un foişor de pază, moment în care se rupe jamba stângă, apoi se rupe şi jamba de faţă. Totuşi, pilotul îl ţine bine în „frâie“. Într-un nor de praf avionul se opreşte pe câmp. Căpitanul Cristea îşi desface repede chingile şi încearcă să deschidă cabina. Dar mecanismul de deschidere e blocat. Se uită în jur. Nimic. Întuneric. O fracţiune de secundă, a crezut că avionul e-n flăcări. Dar, iată, liniştea nopţii îl învăluie protectoare…
 
Pilotul Alexandru Lupu a alergat primul către avionul oprit dincolo de pistă, pe arătură. În scurt timp soseşte şi maşina de intervenţie. Se forţează din exterior cabina şi pilotul e tras afară din scaun. Tremură din tot corpul şi se clatină în mersul lui în jurul avionului MIG-21 M numărul 903. Nici nu realizează dimensiunea actului său de curaj. Îşi scoate casca de zbor şi dă cu ea de pământ…
 
Piloţii aflaţi în aer nu ştiu ce se întâmplă jos. Unii privesc pista de sus, aşteptându-se la ce e mai rău: capotare şi o explozie urmată de o pălălaie de foc. Totuşi, nu văd nimic. Încordarea devine maximă. Aşteptarea, dură şi grea…
 
În sfârşit, piloţii aud vocea liniştită a lui „nea“ Nae Pascu:
— Veniţi cu toţii la aterizare…
 
Comandantul Urs ajunge şi el la locul aterizării. Îl caută pe pilot care se tot învârte în jurul avionului. Când îl găseşte, îl îmbrăţişează emoţionat…
Tânărul căpitan reuşise o aterizare forţată, pe timp de noapte, fără jamba dreaptă a supersonicului.
 
Întors la Celula de Alarmă, în acea noapte, Ioan Cristea devenise erou. Toţi colegii vroiau să-l atingă, să-l audă vorbind. Pentru ei era ceva neverosimil să aterizezi pe o singură roată. Mai ales noaptea. Nu le venea să creadă că e întreg şi e viu…
 
În acea seară, Ana, soţia căpitanului Cristea, nu avea somn. De la fereastra apartamentului situat într-un bloc din comuna Mihail Kogălniceanu asculta decolarea avioanelor supersonice. Când n-a mai auzit zgomotul decolării, a dat telefon la unitate şi a întrebat dacă s-a întâmplat vreun eveniment. Centralistul de serviciu i-a răspuns că un avion a aterizat forţat, iar pilotul e teafăr. După aproximativ trei ore, pe la miezul nopţii, când a intrat pe uşă „Bibanu“, a aruncat cascheta pe jos. Soţia l-a întrebat:
— Ce-i, dragă, s-a întâmplat ceva?
— Nu, i-a răspuns Cristea, a aterizat unul fără o roată.
Şi, fără alte vorbe, a mers în dormitor şi s-a culcat…
 
După o perioadă, când a revenit la unitate şi a fost întrebat de colegi de ce nu a vrut să catapulteze, „Bibanu“ a răspuns:
— Era noapte, nu vedeam nimic, totdeauna mi-a fost frică să sar cu paraşuta şi, mai ales, nu ştiam unde voi ateriza. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute.
Iar mai târziu, prin anul 1986, i-ar fi zis lui Adrian „Pisi“ Mătase, care făcea trecerea pe avionul MIG-23:
— Mă, Motane, abia îmi luasem şi eu maşină şi primul meu drum a fost în acea seară cu maşina la unitate. Aveam cheile în buzunarul combinezonului şi mi-am zis că aterizez fără o roată, fie ce-o fi, poate voi apuca să-mi plimb flăcăul cu noua mea maşină Dacia.
 
……………………………………………………………………
 
Ca o ironie a sorţii, Ioan Cristea a decedat la 6.01.2003, în urma unui stupid accident. Pe data de 30.12.2002 s-a dus împreună cu doi prieteni, într-un tractoraş cu remorcă, să aducă lemne de foc de la pădurea din vecinătatea comunei Corni, judeţul Galaţi. După ce au încărcat lemnele în remorcă, au urcat şi ei, apoi, la întoarcere, „Bibanu“ s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se la cap. Şi-a revenit din şoc, avea ameţeli şi, vreo două zile, n-a vrut să meargă la spital, cu toate că se simţea tot mai rău. Imediat după sărbători şi trecerea în noul an, soţia l-a dus la Bucureşti dar, cu tot efortul medicilor, n-a mai putut fi salvat.
 
Despre Nelu Enache
 
Capitan-comandorul (r) de aviatie Nelu Enache a copilarit in comuna Ciorasti, judetul Vrancea, iar după absolvirea Școlii generale a urmat cursurile Liceului militar „Ștefan cel Mare“ din Campulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.  
 
Citeşte şi:
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“​

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Aterizare forțată fără roata din dreapta (galerie foto)