#citeșteDobrogea Cum arătau satele Dobrogei la sfârșitul secolului XIX? (V) Oltina, Mârleanu, Aliman

În anul 1897, la 19 ani distanță de la instalarea administrației românești în Dobrogea, Oltina era una dintre comunele rurale importante ale județului Constanța. Așezările de pe linia Dunării erau locuite de o populație majoritar românească, realitate consemnată  chiar încă din timpurile stăpânirii otomane, iar Oltina nu făcea excepție de la această regulă. 

 

 

La 1897, comuna Oltina făcea parte din plasa Silistra Nouă, județul Constanța. Mărginită, așa cum este și astăzi, la miază-noapte de județul Ialomița prin fluviul Dunărea (între ostroavele Pârlitu și Taleru), Oltina se învecina la miazăzi cu Caranlâc (Karanlâk, azi Negureni), la răsărit cu Beilicu, la apus cu Lipnița și Satu Nou, de aceste două despărțindu-se prin lacul Oltina.

 

Grigore Dănescu descrie geografia zonei astfel: „Relieful solului e puțin accidentat de culmea Oltina și de ramificațiile ei răsăritene iar în partea apuseană solul e jos băltosși mlăștinos. Principalele dealuri care o brăzdează sunt Macuc (cu vârful Oltina, de 100 m altitudine) Tunaorman, Calburgina (126 m), Beilic, Ciacal, Merkez (140 m)... Movilele sunt și ele numeroase și au avut importanță odinioară servind ca puncte de observație și de orientare”. Câteva dintre aceste movile sunt Oltina (132 m) Epuraș (143 m), Ghimpina (144 m, Stanciu (137 m), Câșla (138 m), Tortomac (140 m), „tote la miazăzi”.

 

Mai aflăm că pe marginea dunăreană, de Oltina țin și alte trei ostroave, Strâmbu, Puiul Strâmbului și Teni, „tote trei acoperite cu păduri de sălcii”. De asemenea, pe raza comunei sunt și trei „gârlițe” prin care lacul Oltina comunică cu Dunărea.

 

„Clima comunei este excesivă, cu veri puțin temperate din cauza vecinătății Dunărei și lacului, ierni aspre, vântul dominant fiind cel de NE... ploaia cade în cantitate potrivită, frigurile o vizitează din când în când”.

 

Comuna era compusă din două sate, reședința Oltina și la 4 km distanță spre SV, satul Câșla, numit astăzi Strunga. "Câșla este pe malul sudic, înalt și pietros al lacului Oltina, sat dominat de dealul Câsla și este un sat potrivit, curat și vesel prin positia lui”.

 

 

Comuna avea o suprafață totală de 5.316 hectare dintre care 145 reprezentau vetrele celor două sate, restul fiind împărțit între stat (1991 ha) și locuitori (3180 ha). În anul 1896 avea o populație de 1238 de locuitori (324 de familii). Astfel, satul Oltina avea 1143 de locuitori (299 de familii), toți români. La Câșla locuiau doar 95 de persoane, membri ai 25 de familii. Dintre locuitorii comunei doar 127 erau știutori de carte. Ambele localități erau eminamente creștine, fiind consemnați 1.232 de ortodocși și 6 mozaici (evrei).

 

Comuna avea 337 de contribuabili, dintre care 332 erau agricultori și meseriași iar cinci cârciumari. Pe terenurile agricole ale celor două localități se semăna grâu (588 hectare), orz (222 ha), ovăz (100 ha), porumb (153 ha) și mei (72 ha). Cei 332 de plugari ai comunei dețineau 160 de pluguri, 364de care și căruțe și o mașină de vânturat.

 

Creșterea animalelor era, de asemenea, o activitate importantă, fiind înregistrate 3850 de animale, în special oi. Nu trebuie însă uitate însă pescuitul, îndeletnicire comună în ambele sate, cât și creșterea albinelor (existau 66 de stupi).

 

Industria, ca mai în toate comunele rurale, era una domestică dar pe raza Oltinei existau și șase mori de vânt. Se derula un comerț destul de activ cu zonele vecine, atât pe cale terestră (drumuri și cale ferată) cât și fluvială. Astfel, se importau coloniale și manufactură și se vindeau în afara satului pește, ceară, miere și animale cu produsele rezultate din creșterea acestora. Nu trebuie uitat că satul Oltina era străbătut de marele drum de pe malul danubian, care traversa întreaga Dobroge. De asemenea, din Oltina și Câșla plecau drumuri comunale ce mergeau la Lipnița, Beilic, Satu Nou, etc.

 

În comună existau două biserici, câte una în fiecare sat: la Oltina cea cu hramul Sfântul Gheorghe iar la Câșla, una cu hramul Sfântul Nicolae. Ambele au fost înființate și întreținute de către locuitori și aveau câte 10 ha de pământ primite de la stat. Erau deservite de un singur preot, de doi dascăli și de doi paracliseri.

 

 

O altă comună importantă a zonei era Mârleanu, azi satul Dunăreni. Depindea ca și Oltina tot de plasa Silistra Nouă, fiind amplasată în vestul județului Constanța, la 82 de km de cel mai important oraș al Dobrogei și la 37 de km depărtare de Ostrov, orășel reședință de plasă. Comuna era formată dintr-un singur sat, reședința Mârleanu.

 

Grigore Dănescu descrie amplasarea localității: "Positiunea lui e frumosă, înconjurat de dealuri înalte, acoperite cu verdeață și cu vii, având deschidere spre apus - spre stufosul mal al lacului, pe care insule plutitoare rătăcesc din loc în loc, iar deasupra - rațele sălbatice umplu aerul cu țipătul lor. Casele sunt frumoase, binefăcute, de zid și aședate pe opt uliți."

 

În 1896, Mârleanu avea 971 de locuitori (230 de familii), dintre care 511 bărbați și 460 de femei. Toți erau de etnie română și toți erau ortodocși. Doar 55 dintre locuitori erau știutori de carte. Erau înregistrați 237 de contribuabili (plătitori de taxe), dintre care 204 agricultori și meseriași, 3 comercianți iar 50, alte profesii.

 

Suprafața totală a comunei Mârleanu era de 3556 hectare (70 ha - vatra satului), dintre acestea 2536 ha aparținând sătenilor iar 950 fiind proprietatea statului român. Agricultura era reprezentată de 204 plugari ce dețineau 85 de pluguri, 150 de care și căruțe, 1 trior și două mașini de vâturat. Importantă era și creșterea animalelor, comuna deținând 4200 de capete, în special oi și bovine. Pe raza așezării funcționau o moară pe apă și trei mori de vânt. Se pescuia intens în Dunăre și pe baltă.

 

La Mârleanu exista o biserică cu hramul Sfântul Dumitru, fondată și întreținută de locuitori, care avea 10 hectare de teren primite de la stat și unde slujeau un preot, un dascăl și un paracliser. Funcționa aici și o școală mixtă, înființată de stat, unde exista un singur învățător și 20 de elevi, dintre care o singură fată.

 

 

A treia comună importantă a zonei, de asemenea aparținătoare de plasa Silistra Nouă era Aliman, aflată la 46 km NE de orășelul (comuna urbană) Ostrov. Și această comună Aliman era formată dintr-un singur sat, cu același nume. Avea o suprafață de 2448 de hectare, din care 105 hectre vatră și grădini. 

 

Așezarea avea 125 de case, în care locuau 203 familii ce aveau împreună 575 de "suflete". Este descrisă la 1897, de către Dănescu, în felul următor: "sat aședat în partea de răsărit a comunei,pe o positie frumosă, înaltă, pe malul baltei Vederosa (Vederoasa), casele sunt mici, neregulate și ulițele sunt întortochiate".

 

Era un sat cu o populație tânără. Astfel, existau 120 de copii cu vârsta de pânăîn 7 ani, apoi 117 cu vârste între 7 și 14, și 60 - între 14 și 21 de ani. 267 de săteni aveau între 21 și 70 de ani iar peste 70 de ani erau 11 persoane. Toți locuitorii erau români ortodocși.

 

192 de săteni se ocupau cu agricultura, 2 erau mici industriași, 6 erau comercianți iar 3 având diverse profesii. astfel, totalul contribuabililor era de 203 persoane. Dintre toți acești locuitori 6 erau fierari și tăbăcari. 

 

Pe raza comunei Aliman existau șase mori de vânt. Exista o singură biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită și întreținută de locuitori și unde deserveau un preot, un paracliser și un cântăreț la strană.

 

Școala mixtă din sat, înființată de către statul român avea 96 de elevi înscriși (câte 48 de băieți și fete) și un singur învățător.

 

 

 

Grigore Gr. Dănescu - "Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Constanța", lucrare editată sub egida Societății Geografice Române, operă recompensată cu premiul Grigore G Tocilescu și cu premiul Societății Geografice, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucuresci 1897 

 

Grigore Gr. Dănescu - "Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tulcea", 1896

 

Căpitanul MD Ionescu - "Dobrogea în pragul veacului al XX-lea - Geografia matematică, fisică, politică, economică și militară", Atelierele de Grafică V Socecu, București 1904

 

George Ioan Lahovari - "Marele Dicționar Geografic al României", vol.1, 2, 3, 4 și 5 (1898-1902), alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe, lucrare ce îi are ca și coautori și contributori pe Grigore G. Tocilescu și gen. CI Ioan Brătianu.

 

Analele Dobrogei, serie veche (1919-1938)