Demoni, spirite, genii funeste și ursitoare în anticul Tomis (II)

În multe dintre inscripțiile funerare din Tomisul roman pre-creștin se face referire la spirite și la influența lor nefastă, ele fiind adesea acuzate de moartea prematură și nedreaptă a unor tomitani.

Spiritele rele sunt menționate pe altare, dar foarte rar aceste spirite sunt numite efectiv. În credința greco-romană există numeroase spirite, fiecare cu atributul său îngrozitor, menit să inspire muritorilor teamă și chiar groază.
Empusa este unul din spiritele considerate adesea vinovate de moartea tinerilor. Văzută adesea ca o fantomă (spectru)care avea un singur picior, de aramă (sau papuc de aramă) -, Empusa putea lua însă forma unei femei tinere și foarte frumoasă. Sub această înfățișare ademenea bărbați tineri, pe care într-un final îi omora și le sugea sângele. Legendele vampirilor moderni au ca origine și mitul acestei ființe supranaturale de care anticii erau pur și simplu îngroziți.

Monstruoasa Empusa făcea parte din cortegiul de demoni și spirite care o însoțea mereu pe Hecate, marea zeiță a magiei și a vrăjitoriei.

Un alt demon de care se temeau grecii și romanii de la Tomis era Lamia. Acesta era un spirit nocturn, un demon care era adesea blamat pentru moartea nedreaptă a copiilor. Potrivit tradiției antice, ea chiar devora copiii. Lamia a fost inițial o muritoare frumoasă, amantă a marelui Zeus. Soția acestuia, geloasa Hera, a pedepsit-o ucigându-i copiii și transformând-o într-un monstru ce ucide copii.

Demonii, spiritele se regăsesc, spuneam, pe multe altare funerare din Scythia Minor și implicit din Tomis. Una dintre piesele reprezentative în acest sens este Stela Palmată (sunt desenate două palme ca semn al invocației divine), pe care am prezentat-o separat într-un alt material. Vom mai puncta însă câteva aspecte legate de ea. În acest altar, tomitanul Asclepiades le cere „zeilor subpământeni” să îi facă dreptate și să răzbune moartea nedreaptă a celor doi copii ai săi, de 8 și 12 ani, „răpiți”, uciși de un „daimon (demon), cu ochi răi”.


Mâinile ridicate spre cer sunt clar semne prin care Asclepiades cere răzbunarea divină, solicită zeilor repararea acestei mari nedreptăți făcută atât lui, cât mai ales neprihăniților săi urmași.

Potrivit unor specialiști, Asclepiades o invocă chiar pe Ananke, o zeiță a Destinului - personificare a fatalității și a inevitabilului. De aceasta se temea până și marele Zeus, iar de la numele ei avem astăzi termenul “la ananghie”.

Nu trebuie să ne mire faptul că tomitanul crede că moartea copiilor săi a fost provocată de un demon cu ochii răi. Grecii antici credeau în deochi și în faptul că “ochiul rău” putea provoca decesul unei persoane. Stela palmată nu ne spune însă clar dacă cei doi copii au murit din cauza unei deochi.

Să nu uităm că Ulise a fost vrăjit la propriu, de ochii vrăjitoarei Circe sau că numele zeiței Kora (Persefona) soția lui Hades și fiica Demetrei își are originea în cuvântul hore- pupila ochiului.

Când Kora Persefona a fost răpită de Hades, mama ei Demetra a plecat în căutarea ei. Cea care a ajutat-o pe Demetra să își găsească fiica a fost nimeni alta decât Hecate, zeița magiei și a vrăjitoriei.

Hecate avea un cortegiu mare de demoni iar printre aceștia se numărau și Eriniile. Este posibil ca atât Asclepiades din stela palmată, cât și alți tomitani, să se fi gândit la acestea atunci când cereau divinității răzbunarea unor morți nedrepte.


Eriniile (Furii la romani) erau trei divinități ale infernului, femei cu părul răvășit și plin de șerpi. Rolul lor era acela de a-i chinui pe cei care săvârșeau un mare păcat și de a îi face să se sinucidă. Eriniile se numeau Tisiphone (Răzbunarea), Megara (Gelozia) și Alecto (Neliniștea).

Altarele funerare de la Tomis fac adesea referire la soartă și la faptul că aceasta nu poate fi nicidecum știută și schimbată de către muritori. O frumoasă stelă funerară (probabil sec.IV d.Hr.) ce face o astfel de referire este cea dedicată copilului Lilas, de către tatăl său Bassianus.

Textul ne spune următoarele: „Amintire. Nimic nu depinde de oameni, toate se învârtesc sub puterea destinului. Căci și eu m-am străduit să îmi cresc un copil și să îl îndrum spre realizarea speranțelor. Dar voinței mele i-a luat-o înainte hotărârea destinului, prin acest mormânt. După cum e hotărârea destinului, dragii mei, mi-am plătit soarta ce era cuvenită înainte de a ajunge la vârsta maturității și a intra în rândul bărbaților. Fiind eu copil, mic și tânăr, mă numeam Lilas.

Căruia i-am ridicat acest mormânt, așa cum trebuia, eu Bassianus, tatăl, împreună cu soția mea Ianuaria, cea prea mult înlăcrimată, jelind împreună nașterea fără suferință a copilului. Salutare, trecătorule, și iarăși sănătate pentru ceilalți”

Un alt text foarte interesant ce se referă la spirite este cel de pe altarul ridicat în cinstea lui Akylas. Inscripția a fost tradusă astfel: „Nu ca străin, ci ca cetățean, am fost îngropat sub acest monument funerar, eu Akylas, în vârstă de 20 de ani, lăsând îndurerat pe tatăl meu. Trăiește tată, și fii bucuros pentru fiicele tale, pe care vreun spirit gelos le-a urmărit desigur, în locul meu, pe ele, care aveau grijă de tine la bătrânețe. Salutare și ție, trecătorule”. 

Epigrama este greu de interpretat și nu știm dacă Akylas s-a sacrificat pentru ca surorile sale să trăiască pentru a fi sprijin tatălui lor. Cum s-a manifestat acea gelozie divină și în ce mod Akylas a căzut pradă ei? Inscripția nu ne spune.

Un alt aspect interesant a inscripției este că se specifică foarte clar că Akylas a fost înmormântat nu ca străin, ci ca cetățean, simțindu-se nevoia de a se accentua acest lucru. De altfel, pe inscripție nu este trecut patronimicul (fiul lui...), așa cum se obișnuia la cetățenii coloniilor grecești...

(Va urma)

Bibliografie 
ISM II - („Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor” - „Inscripțiile din Scytia Minor grecești și latine” - vol II -„Tomis și teritoriul său” - Colecție îngrijită de DM Pipppidi și I.I Rusu- Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987 (seria II), 173, 339, 174, 285, 284, 311, 339, 375, 365, 275

Despre Cristian Cealera

Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.

Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Demoni, spirite, genii funeste şi ursitoare în anticul Tomis (I)