Istoria Dobrogei - Populație - Personalități Traianus (53-117) (galerie foto)

Generalul Marcus Ulpius Traianus (53-117) a fost succesorul tatălui său adoptiv, împăratul Nerva (96-98), în timpul domniei sale Imperiul Roman atingând apogeul puterii sale. Ca urmare a victoriei din Dobrogea din timpul primului război dacic (101-102), el a construit un monument triumfal și a fondat orașul Tropaeum Traiani  în actuala comună Adamclisi din sudul județului Constanța.

Izvoare scrise

 
Din păcate, memoriile împăratului s-au pierdut, iar istoricii contemporani Gaius Cornelius Tacitus (56-120) și Gaius Suetonius Tranquillus (69-122) s-au oprit în lucrările lor la sfârșitul domniei lui Flavius Domitianus (81-96). Cele mai importante surse literare sunt Romaika/Istoria Romei în greacă a lui Lucius Cassius Dio (c.150-c.235) și Rerum gestarum libri/Cronica evenimentelor a lui Ammianus Marcellinus (330-395), care l-a continuat pe Tacitus.
 
Știri disparate au rămas de la contemporanul său Gaius Plinius Caecilius Minor/cel Tânăr (61-113) și ulterior de la Sextus Aurelius Victor (320-390), Eutropius (sec.IV), împăratul Iulian Apostatul (361-363), dar ele sunt completate de un mare număr de izvoare arheologice.

 
Familia

 
Traianus s-a născut la 18 septembrie 53 în municipiul Italica (lângă Sevilla) din provincia Hispania Baetica. Era fiul unui cetățean roman cu același nume și al unei localnice rămase necunoscută. Originea și locul nașterii i-au determinat pe istoricii antici să-l numească „hispan”, el fiind primul împărat roman născut în afara Italiei. Traianus-tatăl a fost un militar capabil, fapt pentru care a fost recompensat cu funcția de consul și ulterior cu cea de guvernator al Siriei.
 

Militarul Traianus

 
Traianus fiul și-a început cariera militară cu gradul de tribun militar chiar sub comanda tatălui. Deși legea îi permitea să servească doar un singur an în armată, fiul a activat ca ofițer 10 ani în legiunile din Siria, unde a participat la campanii, manevre și construcții de drumuri și fortificații. El s-a remarcat prin rezistența fizică, gândire și acțiune rapidă, în canicula deșertului sirian, unde mărșăluia alături de ostași. Chiar și la bătrânețe se va întrece cu cei tineri la traversarea înot a Eufratului în campania din Mesopotamia/Irak. Astfel explica istoricul Dumitru Tudor (1908-1982/Universitatea București) marea popularitate a lui Traian în rândurile armatei, instituția pe care se baza puterea împăraților romani.
Dio Cassius ne descrie modul în care Traianus și-a impus autoritatea asupra militarilor: „Dacă era iubitor de războaie, se mulțumea cu victoria, cu umilirea dușmanului și cu sporirea teritorială a statului roman; căci sub domnia lui nu s-a întâmplat, cum se face de obicei în asemenea împrejurări, ca soldații să se îngâmfeze și să comită excese. Așa de ferm domnea peste militari și de aceea pe bună dreptate Decebal se temea de el”.
 
Grija sa față de soldați s-a manifestat impresionant în timpul bătăliei de la Tapae (101) din primul război dacic, când pierderile au fost atât de mari, încât chiar și Traian a trebuit să-și rupă hainele pentru a se bandaja răniții, așa cum apare și pe Columna din Forul ce-i poartă numele.
 
Traian a fost autorul unor apreciate regulamente militare, care au stat la baza tratatelor militare scrise de către Hyginus în sec. II și Vogetius în sec. IV. Din Siria a fost transferat pe frontiera germanică a Rhinului, apoi a ocupat funcții civile la Roma. A revenit în armată la comanda Legio VII Gemina din Hispania, pentru ca ulterior să primească funcția de guvernator al provinciei natale. În această calitate a zdrobit în 88 revolta lui Saturninus, Domitianus răsplătindu-l cu funcția de consul și apoi cu cea de guvernator al Germaniei.

 

Adopția de către împăratul Nerva

 
La Rhin l-a surprins în octombrie 97 vestea adoptării sale de către bătrânul și bolnavul împărat Nerva, fapt care echivala cu desemnarea sa ca succesor. Un rol important în adopție l-a jucat sfatul fostului consul Lucius Licinius Sura, hispanic și el, care i-a devenit prieten și consilier. Sura îl elogiase pe Traianus în fața lui Nerva pentru victoriile împotriva germanilor, pentru care a primit titlul de Germanicus. Sura considera că numai un militar cu caracterul și experiența lui Traianus putea ține sub control cohortele pretoriene (garda imperială), care îl regretau pe tiranicul Domitian ce îi obișnuise cu daruri numeroase.
 
Iată cum îl portretizează Dio Cassius pe Traianus pentru a motiva alegerea lui ca succesor: „Traianus era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți, iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe. Nu invidia, nici nu nedreptățea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi onora pe toți cei buni și-i înălța în demnități, de aceea nu nici se temea și nici nu ura pe nimeni. Nu-și pleca urechea la intrigi și nici nu cădea pradă mâniei. Se feri de a acapara bunurile altora și a face onoruri nedrepte.” În altă ordine de idei, personalitatea lui Traian era caracterizata de austeritate, camaraderie, corectitudine și simțul măsurii. În mod asemănător l-a caracterizat și academicianul Vasile Pârvan (1882-1927/Universitatea București): „Așa era mare, simplul, cumintele, modestul, neînvățatul spaniol, care era acum împărat al Romei.”
 

Împăratul la frontiere

 
Traian nu a plecat spre Roma nici în momentul adopției și nici la moartea lui Nerva la 27 ianuarie 98, datoria determinându-l să rămână încă un an la Rhin și la Dunăre pentru a inspecta aceste frontiere naturale care despărțeau imperiul de doi puternici inamici, germanii și dacii. În schimb, i-a chemat la el pe principalii nemulțumiți dintre pretorieni, pe care i-a judecat și executat. Acestea au fost printre puținele condamnări la moarte pe care le-a pronunțat, judecându-le prin prisma întăririi disciplinei militare. Ca urmare, și-a constituit o noua gardă personala din soldați din provincie, iar șefului acesteia i-ar fi spus: „Să folosești spada ta pentru apărarea mea, dacă voi domni cu cinste; altfel să o întrebuințezi pentru pedepsirea mea”.
 

Împăratul la Roma

 
Abia in primăvara lui 99 a pornit spre Roma, unde și-a făcut o intrare simplă, pe jos, fără lictorii din garda personală, în aclamațiile populației, senatorilor și cavalerilor. Lui Traian îi plăcea să se considere nu un cap încoronat, ci primul dintre cetățenii statului, iubit și stimat de aceștia. Un istoric antic, la care face trimitere Dumitru Tudor, observa că Traian a fost printre puținii împărați apărați de asasinate mai mult de dragostea publică și mai puțin de garda sa.
 

Popularitatea lui Traianus în rândurile romanilor reiese și din următorul pasaj din Dio Cassius: „Era dăruit de natura cu atâta înălțime de caracter, încât când a ridicat Circul cel mare din ruinele sale, puse pe el o inscripție în care arăta că l-a făcut astfel, ca să încapă în el tot poporul roman. Deci îi plăcea mai mult să fie iubit pentru aceasta decât onorat. Se purta cu blândețe față de popor și cu demnitate în relațiile sale cu Senatul; era iubit de toți, dar netemut de nimeni, în afară de inamici. Lua parte la vânătorile organizate de cetățeni, la ospețele, lucrările, proiectele și petrecerile acestora, ocupând adesea al patrulea loc la masă și nu se sfia să intre în casele cetățenilor fără gardă. Nu poseda la perfecție știința oratoriei, dar îi știa rostul și o folosea. Nu era nimic în care să nu se remarce.... el bea vin până se sătura, fără a se îmbăta, iar la petrecerile sale nu vătăma pe nimeni.”.
 
La Roma, oraș cu 1 milion de locuitori, exista o categorie a plebeilor întreținuți de stat cu alimente și bunuri cu diverse ocazii. Prin măsuri favorabile agricultorilor și brutarilor și defavorabile speculanților de cereale, Traianus a putut adăuga pe listă 15 000 de nume de copii de plebei. De asemenea, a împărțit bani de trei ori în timpul domniei sale: 65 de dinari de plebeu la sosirea la Roma în 99; celelalte în anii 102 și 107 după victoriile din războaiele cu dacii, când fiecare plebeu a primit câte 500 și, respectiv, 650 de dinari. La aceste daruri trebuie adăugate și cele 123 zile de sărbători după victoria finală împotriva lui Decebal. Astfel, el punea în practică ideea că poporul poate fi ținut sub control oferindu-i pâine și circ.
 

Împăratul și Senatul

 
Relația sa cu Senatul a fost una de colaborare (principatus et libertas), dar cu limite impuse de autoritatea sa de imperator, tribun al poporului și Princeps Senatus (primul dintre senatori). Spre deosebire de predecesorii săi participa la ședințele instituției moștenită din epoca Republicii.
 
Dio Cassius ne spune că în scrisoarea trimisă Senatului din Germania el se angaja „că nu va ucide, nici nu va dezonora pe un bărbat virtuos și acestea le-a întărit prin jurământ nu numai atunci, ci și mai apoi și s-a ținut de cuvânt, cu toate ca s-au urzit conspirații împotriva sa, căci din fire nu avea nimic suspiciune, nici viclean, nici aspru, ci îi iubea pe cei buni, îi primea cu blândețe și-i onora...”
 
Această atitudine contrasta cu modelul împăraților tiranici, precum Caligula (37-41), Nero (54-68) și Domitianus și se asemăna cu cel al împăraților care au știut să păstreze aparențele republicane ale statului ca Augustus (44 î. H.-14 d. H.) și Flavius Vespasianus (69-79).
 
Mai mult, puterea sa se va extinde și prin faptul că administrația provinciilor senatoriale (din interiorul imperiului) nu se ridica la nivelul celei a provinciilor administrate de delegați ai împăratului (de graniță), împăratul fiind nevoit să intervină și să trimită delegați ai săi și acolo. Un astfel de caz este cel al provinciei Bitinia (nordul Turciei) unde l-a trimis pe prietenul sau, Plinius cel Tânăr. S-a păstrat corespondența dintre cei doi, în care se reflecta calitățile de administrator ale lui Traianus, care era solicitat de Plinius chiar și pentru probleme mărunte. Tot de la Plinius a rămas și Panegericul lui Traian, o cuvântare ținută în fața Senatului și a lui Traianus, în care îl elogia pe împărat pentru faptul ca a asigurat viața și existența pașnică a concetățenilor săi, că a suprimat lex maiestatis, folosită de Domitianus pentru a condamna la moarte persoane din înalta societate și a le confisca averile, că a pedepsit pe falșii denunțători, că informa mereu Senatul despre principalele probleme ale statului etc.
 

Împăratul și imperiul

 
Dio Cassius ni-l prezintă pe Traianus justițiarul, mai ales în cazurile guvernatorilor de provincii corupți: „Cu toate că era bărbat iubitor de război nu se îngrijea mai puțin de alte datorii ale administrației, nici mai putin de ale justiției, ci, când în Forul lui Augustus, când sub porticul numit al Liviei, adesea și în alte locuri pronunța sentintele sale stând la tribună.”
 
În timpul domniei lui Traianus imperiul s-a reconciliat cu filozofii, dupa ce înaintașii lui Traianus îi persecutaseră pe aceștia. Ca urmare, grecul Dio Hrisostomul (40-120) va putea ține un discurs în fața lui Traian în care îi amintea acestuia despre datoriile împăratului fata de supușii săi. Dio îl compara pe Traianus cu zeul Hercules, muncitor și supus ordinelor lui Jupiter, zeul suprem.
 
În domeniul religios, Traianus s-a arătat credincios tradițiilor romane, având ca zei preferați pe Jupiter, Hercules, zeii lari (ai casei), fiind tolerant cu cultele orientale, deși acestea începuseră să se răspândească și la Roma.
 
Marea problemă cu care se confrunta împăratul a fost cea financiară. Rezervele acumulate de înțeleptul Vespasianus fuseseră cheltuite fără limite de tiranicul Domitianus. Cu toate acestea, Traianus avea planuri mari, așa cum spune Dio Cassius: „Cheltuia sume foarte mari pentru războaie, foarte mari și pentru lucrările de pace și cu toate că cele mai multe și cele mai necesare cheltuieli le făcea pentru drumuri, porturi și edificii publice nu vărsa sângele nimănui pentru aceste lucrări.” Problema a fost rezolvată cu prada capturată în războaie, cu minele de aur din Dacia, cu severitatea administrativă în provinciile imperiale, care au inceput să folosească coloni în locul sclavilor în agricultură și cu înființarea funcției de curatores ai finanțelor municipale numiți direct de împărat.
 
De asemenea, a înființat două legiuni, II Traiana și XXX Ulpia (numărul unităților ajungând la 30, cel mai mare în perioada imperiului), a redus luxul casei imperiale, a redus taxele de moștenire, a anulat impozitele restante ale contribuabililor săraci și a constituit un aparat fiscal de stat pentru a nu mai arenda veniturile publice unor persoane corupte. După ce a redresat finanțele imperiului, a publicat dări de seamă pentru a le confrunta cu cheltuielile inutile ale lui Domitianus și a altor înaintași risipitori.
 
Faptul că avea simțul măsurii și că îi plăcea mai mult să fie iubit decât onorat rezultă și din respingerea onorurilor exagerate și a lingușirilor, neacceptând ca statuile sale din temple sa fie făcute din aur sau argint, ci din bronz sau piatră. Nu refuza însă să-i fie ridicate pe tot cuprinsul imperiului monumente inscripționate cu laude pentru faptele sale de arme. Numărul monumentelor era atât de mare, încât împăratul Constantin cel Mare (306-337) remarca în glumă că numele lui Traianus se vedea peste tot ca și iarba ce se agață de pereți.
 
Dacă în viața privată Traianus era modest și econom, în viața publică s-a arătat un iubitor al fastului și monumentalului. Cea mai importantă construcție a sa a fost Forul din Roma care-i poartă numele. În For se afla Columna și o statuie ecvestră a împăratului turnată în bronz și acoperită cu aur, care este subiectul unei anecdote transmisa de Ammianus Marcellinus. Când împăratul Constanțiu II a vizitat Forul în 356 a rămas uluit de splendoarea calului și și-a exprimat dorința de a construi unul la fel la Constantinopol. La aceasta afirmație, Hormisda, un prinț persan din anturajul împăratului a remarcat: „Mai întâi, împărate, dă poruncă să se construiască un grajd ca acesta (forul lui Traian), dacă ești în stare ți numai după aceea adu și calul pe care ai intenția a-l ridica, asemănător cu cel pe care îl avem în față”. În For au fost amplasate numeroasele statui ale oamenilor celebri din istoria Romei. Aceasta pasiune a lui Traianus pentru construcții a fost imitată în provincii de guvernatori, care se aflau într-o adevărată întrecere.
 
Renumele împăratului s-a proiectat și asupra multor orașe, care au adoptat numele de Ulpia sau Traianopolis: în Germania, provinciile dunărene, Africa de nord și Asia. A înființat și colonii militare care îi vor purta numele: Ulpia Traiana pe Rhin, Ulpia Poeteovio (Ptuj/Slovenia), Ulpia Oescus si Ulpia Ratiaria (nordul Bulgariei)
 

Războiul cu parții (113-117) și decesul

 
Războiul cu parții (Iran) din 113-117 a fost motivat, în opinia lui D. Tudor, de dorința lui Traianus de a trăi din nou viața de militar și de mirajul Orientului care pusese stăpânire pe el din vremea tinereții din Siria. Ammianus Marcellinus îl citează că spunea frecvent fraza: „Mă voi ține de acest jurământ, așa cum voi face din Dacia o provincie romană și după cum voi trece Dunărea și Eufratul (hotar al imperiilor roman și part) pe poduri.’’ În momentul în care a ajuns victorios la Golful Persic ar fi spus: „Daca aș fi încă tânăr m-aș încumeta să o pornesc și spre indieni”. Victoria împotriva parților i-a adus titlul de Parthicus și reabilitarea mândriei romane, grav afectată de înfrângerile din sec I i. H. ale lui Marcus Crassus și Marcus Antonius.
 
Starea sănătății sale era precară încă de la începutul campaniei împotriva parților, dar a rezistat pe front timp de patru ani cu prețul agravării bolii. În cele din urmă s-a stins din viață la 13 august 117 în orașul Selinus (Antalia/Turcia), pe drumul de întoarcere spre Roma.
 
Domnia lui Traianus (98-117) a reprezentat momentul de maximă putere și expansiune teritorială a Imperiului Roman. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Senatul i-a acordat titlul Optimus Princeps (Cel mai bun dintre principi) în 114 și a creat o tradiție în a adresa următorilor împărați urarea: „Să fii mai fericit decât Augustus și mai bun decât Traian!”
 

Traianus în istorie

 
Amintirea lui Traian a fost păstrată de succesorul său Hadrianus (117-138), care i-a ridicat un templu în Forul său de la Roma, precum și la Alexandria (Egipt), Antiohia (Siria), Pergam (Turcia) etc. Iulian Apostatul în lucrarea sa despre cezarii Romei, imaginează o dispută oratorică aprinsă între Traianus și Alexandru cel Mare în fața zeilor pe tema victoriilor obținute în războaie. Zeii au decis că lui Traianus i se cuvenea premiul blândeții și al dreptății.
 
Regele ostrogot Teodoric cel Mare (493-526), după cucerirea Italei și l-a ales ca model pe Traianus, supușii săi italici numindu-l „noul Traian”. În Evul Mediu creștin s-a născut legenda mântuirii sufletului păgân al lui Traianus, fiind considerat singurul nebotezat căruia i s-a permis să părăsească iadul și să intre în Paradis, după îndelungate rugăciuni ale papei Grigore cel Mare (590-604). Acesta a fost impresionat de povestea unei văduve care ceruse dreptate de la împărat, deoarece fiul lui Traianus i-ar fi ucis fiul. Pentru dreapta aplicarea a legii, Traianus și-ar fi amânat chiar și plecarea în război și și-ar fi pedepsit aspru fiul.
 
Inspirat de legendă (Traianus n-a avut copii), poetul italian Dante Alighieri a deschis cu versurile sale din Divina Comedie porțile Purgatoriului și apoi cele ale Paradisului pentru un singur împărat roman necreștin: Traianus. La rândul său, filozoful francez iluminist Voltaire (1694-1778) îl considera pe Traianus modelul de monarh constituțional și luminat.
 
Cu ocazia împlinirii a 1800 de ani de la moartea lui Traianus, V. Pârvan i-a închinat următorul memorial: „Ochii mei te văd, împărate, în zilele tale de neîncetată veghe. Cu statura ta majestuos înaltă, cu părul tău alb înainte de vreme, cu fața ta nobilă și energic dominatoare, cu ochii tăi atenți privind ca pentru a pătrunde dincolo de lucruri și de oameni, cu fruntea ta brăzdată de dunga verticală a voinței cu buzele strânse în semn de stăpânire de sine, cu liniștea ta sigură, cuminte, hotărâtă răbdătoare, nesguduită și la nevoie aspră, dar nu crudă, cu iubirea ta de ascultare, ordine, statornicie”.
 
Bibliografie cronologică
 
Dumitru Tudor, Traian împărat al Romei, Editura Științifică, București, 1966.
Dumitru Tudor, (ed), Enciclopedia civilizației romane, Editura Științifică și Enciclopedica, București, 1982.
De imperatoribus romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families, http://www.roman-emperors.org/trajan.htm
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja

Istoria Dobrogei - Geografie - Localități Ibida (galerie foto)