O misiune cu peripeţii (galerie foto)

După catastrofa produsă în jurul orei 8.30, în unitatea de elicoptere de la Tuzla s-a aşternut acel climat de doliu, neputinţă, supărare şi lacrimi. Piloţii, navigatorii şi meteorologii, inginerii, tehnicii de la pistă şi chiar angajaţii civili, cu toţii erau trişti şi abătuţi, suferind în tăcere pierderea camarazilor. Şocul era atât de mare, încât nu mai aveau puterea de a-şi pune întrebări: de ce, cum, unde, cine e vinovat?
 

 
Când am auzit vestea, mi-a părut tare rău de Mihai Enache, zis „Capaşone“, tizul meu. Locuiam în blocul AV 27 din cartierul CET, pe aceeaşi scară. Eram prieteni de familie. Lui Mihai îi plăcea mult electronica, tot timpul meşterea câteva ceva, un aparat de radio, un telefon etc. Şi pentru că eu locuiam la etajul doi şi el la etajul patru, montase o legătură directă între apartamentele noastre, două aparate de telefon de tip militar. Când îmi era lumea mai dragă, mă suna „Capaşone“ la telefon. Dar într-o zi de duminică mi-a zbârnâit soneria telefonului în urechi pe la patru dimineaţa:
 

•   Ce faci, tizule? Nu vrei să mergi cu mine la pescuit?

Şi, ce să fac, m-am sculat şi am mers cu el la pescuit. Ne-am urcat noi pe o cameră de tractor ca să dăm la peşte. Şi am dat până s-a dezumflat camera cu noi…
Mihai Enache era constănţean, crescuse şi copilărise în zona centrală a oraşului, casa părintească fiind în vecinătatea alimentarei de la Antoniade, pe strada I.G.Duca. Mihai „Capaşone“ era tipul de om vesel, pus tot timpul pe glume, multe cunoscute în toată aviaţia şi povestite şi în ziua de azi. În şcoala militară de aviaţie a zburat avioanele IAK-18, L-29 şi MIG-15 iar după ce a fost brevetat ca pilot militar a fost încadrat la Regimentul 49 Aviaţie Vânătoare-Bombardament de la Ianca unde a zburat avionul MIG-15 până în anul 1978 când a solicitat trecerea la elicoptere şi a obţinut mutarea la Regimentul 59 Elicoptere de la Tuzla.
 
Vestea tragediei de la Tuzla se răspândise cu iuţeala fulgerului în toată ţara şi, după ce s-a produs evenimentul, zborul s-a oprit din ordine superioare în toate regimentele de aviaţie. Vorbim de data de 24 decembrie 1989, în jurul orei 9, când, în Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară avea loc un adevărat război împotriva aşa zişilor „terorişti“. Tancuri, Tab-uri şi camioane militare patrulau pe străzi, militari şi civili înarmaţi trăgeau în orice li se părea suspect. Pe străzi se duceau lupte oarbe.
 
În jurul orei 11.30 comandantul unităţii de elicoptere de la Tuzla, locotenent-colonelul Ioan Ţarină a primit o nouă misiune de la comandantul aviaţiei militare:
–  Ioane, alege cel mai bun echipaj pentru o nouă misiune, i-a comunicat generalul.
– Am înţeles!
– După ce stabileşti piloţii, mi-l dai pe şeful de echipaj să vorbesc personal cu el.
 

Ţarină era contrariat de noul ordin primit şi nu putea să se opună cu nimic. Trebuia să execute un ordin chiar dacă oamenii din echipajul căzut dimineaţă la Adamclisi nici nu fuseseră aduşi în unitate. Dar, probabil, planul diabolic prin care se cereau noi victime trebuia să continue. 
 
În camera Punctului de Comandă (PC) unde se afla, comandantul Ţarină a deschis caietul cu planificarea zborurilor şi a dat ordin ca echipajul elicopterului Puma 51 să se pregătească pentru misiune. Maiorul Vasile Gâţu s-a prezentat în PC iar comandantul unităţii i-a întins telefonul operativ:
– Ai o nouă misiune. Vorbeşte cu generalul Rus.
Gâţu a dus imediat receptorul la ureche şi a auzit vocea comandantului aviaţiei militare:
– Misiunea ta este foarte importantă. Este de protecţie aeriană şi transport armament şi muniţie la platformele de foraj marin. Aterizezi la Institutul de Marină de unde încarci armamentul şi muniţia, apoi decolezi spre platforme. Fără prea multe convorbiri radio.
– Am înţeles! A răspuns Vasile Gâţu. El era hotărât să zboare oricum în acea misiune, impulsionat şi de dorinţa de a scăpa odată de dictatură şi de Ceauşescu.
Atunci, după primirea ordinului, comandantul de echipaj s-a adresat comandantului de unitate:
– Pe timpul zborului cer protecţie aeriană. Nu vreau să fiu o altă victimă cum au fost colegii noştri.

– Şi cum vrei să-ţi asigurăm această protecţie?
– Nu ştiu. Cu avioane de la Mihail Kogălniceanu sau din altă parte. Am nevoie până ies din apele teritoriale. Mai departe mă descurc. Şi să mă aştepte până mă întorc.
Ioan Ţarină a luat legătura cu comandantul unităţii de la Mihail Kogălniceanu, maiorul Ioan „Sopi“ Soporan, care l-a asigurat de tot sprijinul. Deci se ştia că pleacă în misiune doar un singur elicopter. Nici două, nici trei, cum avea să se propage zvonul fals mai târziu.
– Ai şi protecţie aeriană de la Mihail Kogălniceanu.
– Am înţeles!…
 
La locul de staţionare a elicopterului Puma 51 de culoare portocaliu, cu flotoare montate pentru zbor pe mare, mecanicul Nicolae „Ciobi“ Ciobotaru ajutat de maistrul militar Ion Baciu, trăgător de bord, au dehusat repede palele elicopterului şi au făcut semn echipei să vină cu agregatul de pornire.
 
Pe aleea dinspre unitate s-au apropiat cu paşi repezi maiorul Vasile Gâţu împreună cu locotenentul-major Ionel Ţîrcă. Ambii piloţi au îmbrăcat vestele de salvare şi au trecut la verificarea exterioară a elicopterului Puma. Apoi au urcat în cabină. Gâţu pe scaunul din stânga, comandant de echipaj şi pilot prim, Ţîrcă pe cel din dreapta, pilot secund. Şi-au legat de mijloc centurile scaunelor, au cuplat căştile radio şi acumulatorii pentru pornire. Şuierul turbinei a spart liniştea acelei zile triste, mohorâte şi reci. Mecanicul a coborât din elicopter pentru a mai verifica încă odată exteriorul iar celălalt maistru militar, Baciu, a urcat, ocupând poziţia de trăgător la mitraliera de 12 mm a cărei ţeavă ieşea în afară prin uşa întredeschisă. După terminarea verificării aeronavei, mecanicul şi-a ocupat locul pe scaunul său, între cei doi piloţi.
– Parametrii normali la bord, a raportat Ţîrcă.
Gâţu a fixat cronometrul de bord la ora 13.30, ora decolării.
– TOSCA, sunt Puma 51, am decolat pentru misiune.
 
„Portocala“, cum ne plăcea nouă să-i spunem acestui elicopter vopsit în portocaliu, a ridicat botul în aer, a luat repede înălţimea minimă de siguranţă şi piloţii l-au orientat pe cap-compas 350 grade, direcţia oraş Constanţa.
Zborul spre Institutul de Marină a fost la o înălţime de câţiva metri de pământ, „la rasul solului“ cum îi spun piloţii, cu viteza de 220 km/oră, numai pe câmp, ocolind clădiri, pomi, stâlpi de înaltă tensiune şi alte obstacole. Comandantul de echipaj Gâţu a pilotat elicopterul Puma deasupra cartierului Km 5, la câţiva metri deasupra caselor, apoi l-a săltat printre blocurile din zona gării Constanţa şi a trecut prin spatele Casei de Cultură, aproape de blocul unde locuia familia lui. A survolat în viteză cimitirul şi a ajuns între două şiruri de plopi, deasupra bazei sportive. Timp de zbor, cam opt minute de la Tuzla.
 
În timpul procedurii de aterizare, echipajul a observat mai multe grupe de militari, aliniaţi stânga-dreapta cu armele îndreptate asupra lor. Aşteptau ordinul să deschidă focul asupra elicopterului. Numai prezenţa de spirit a colonelului George Roiu, reprezentantul aviaţiei, a făcut ca militarii să nu tragă. El fusese informat că vin trei elicoptere la aterizare şi le aştepta şi pe celelalte. De fapt, Roiu a ieşit în fugă pe terenul de fotbal, în faţa aeronavei şi a făcut semne cu mâinile că poate ateriza. 
Manevrând cu atenţie comenzile piloţii l-au aşezat lent pe mijlocul terenului de sport. Gâţu a coborât să vorbească cu colonelul Roiu. Acesta l-a întrebat:
– Unde sunt celelalte două elicoptere?
– Numai eu sunt, i-a răspuns maiorul Gâţu.
– Nu trebuia să vii cu unul alb?
– Nu. Doar cu acesta, portocaliu.
 
În unitatea de elicoptere de la Tuzla exista un elicopter alb Puma nr.32 venit de la Flotila prezidenţială. Era sosit mai demult şi urma să fie reparat. Dar acel elicopter nu zbura, fiind defect. Şi nici n-a zburat pe timpul Revoluţiei.
– Eu ştiam că trebuie să mai vină două elicoptere, a continuat Roiu. Altfel, aveam ordin să deschidem focul asupra ta. Dar nu am dat ordin de tragere.
– Foarte bine, a zis Gâţu. Acum să mergem la cei din sala de comandă. Vreau protecţie aeriană.
– Eu nu am ştiut de protecţie aeriană, a zis Roiu. Dar vorbesc la Mihail Kogălniceanu să ridice în aer o celulă de avioane MIG-23.
 
În timp ce ofiţerii aviatori au mers la o încăpere din care se comandau acţiunile de luptă, mai multe cadre şi militari în termen au încărcat armamentul şi muniţia în elicopter. Aproximativ 1.500 Kg: 6 mitraliere de 7,62 mm (câte 2 pentru fiecare platformă), 60 pistoale mitralieră AKM (câte 20 pentru fiecare platformă) şi mai multe lăzi cu muniţie.
 
În sala de operaţii tactice se găseau mulţi ofiţeri superiori de marină. Maiorul pilot Vasile Gâţu s-a prezentat şi le-a raportat:
Eu execut o misiune la platformele de foraj marin. Transport armament şi muniţie. Vreau să ştiu dacă aţi informat navele de luptă din rada portului.
– Nu, i-a răspuns un amiral. Dar îi anunţăm acum.
– Vă rog să-i anunţaţi în prezenţa mea. Eu zbor pe cap-compas 90 grade la înălţimea de 150 metri. Elicopter Puma de culoare portocalie cu numărul 51 pe coadă. Zbor deasupra vedetelor la înălţime mică apoi merg pe direcţia platforme.
 
După ce s-a convins că misiunea lui e cunoscută de toţi, Gâţu s-a îndreptat către elicopter. Ajuns acolo a văzut că elicopterul Puma era plin cu armament şi muniţie. Devenise o bombă cu ceas. Putea exploda la orice glonţ care i-ar fi atins. Colonelul Roiu i-a făcut semn că poate decola.
– TOSCA, sunt PUMA 51 am încărcat materialele. Decolăm pe direcţia nord spre platforme. Transmiteţi că mă întorc peste aproximativ o oră şi vin pe direcţia 180 de grade.
– Confirm! Acum îi anunţăm telefonic, a răspuns căpitanul Ionel Negrea.
 
Maiorul Vasile Gâţu a ridicat elicopterul la înălţimea de 150 metri pe direcţia Nord şi a atins viteza de 200 km/oră, viteză pe care a menţinut-o constant. După câteva minute era deasupra hotelului Savoy din Mamaia. La Regimentul de aviaţie vânătoare de la Mihail Kogălniceanu piloţii se aflau la celula de alarmă. Doar doi piloţi erau echipaţi pentru misiuni de zbor, maiorul Viorel „Batoru“ Teletin gradul 2 şi căpitanul Ionel „Olele“ Vasile gradul 3. Ceilalţi se aflau în clădire, în alte camere. Din 17 decembrie de când a început Revoluţia toţi am stat în cazarmă, stresaţi şi nedormiţi, mai ales piloţii de la Celula de Alarmă ce suportau emoţiile şi stresul misiunilor de luptă în zbor. Urmăream zi şi noapte, la radio şi televizor, evenimentele ce se succedau cu repeziciune. Se ştia de elicopterul de la Tuzla căzut la Adamclisi şi de colegii aviatori decedaţi.
 
Sunetul alarmei s-a auzit deodată, prelung, ca un muget. Era sunetul de chemare la luptă. Teletin a dat fuga la sala de echipare iar unul din piloţii mai tineri   s-a deplasat la Aeroportul civil pentru a urca în turn să conducă zborul. În timp ce „Olele“ se pregătea, difuzorul fixat deasupra uşii de la Celula de Alarmă, a „mugit“ din nou. La telefon, navigatorul din PC a transmis:
– Şi Vasile Ionel gradul 1.
Situaţia era clară: urma o decolare în celulă. Două avioane MIG-23 erau echipate în permanenţă cu rachete, tehnicii de avion aveau doar de pus scările şi să deschidă cabinele.
Cei doi piloţi au alergat la avioanele din start. Primul a urcat „Batoru“ în avionul din dreapta şi „Olele“ în cel din stânga. Şeful formaţiei era Teletin care, după instalarea în scaun, a luat legătura cu PC:
– URANIU, sunt celula 210, pe recepţie.
– Celula 210, sunt URANIU.GAZ.
Expresia GAZ fiind una dintre cele mai cunoscute comenzi din aviaţie şi presupune pornirea şi decolarea unui avion.
 
Navigatorii din PC primiseră ordinul de alarmare de la Comandament să ridice două avioane în aer pentru o misiune de interceptare a unei aeronave inamice. Cei de la radiolocaţie le-au dat primele date despre ŢINTĂ: o aeronavă care se deplasează cu viteză mică, 200 km/oră, la joasă înălţime, intrată pe mare 12 km.
Avioanele MIG-23 au pornit, au rulat la pistă, s-au aliniat şi au scos flapsurile în poziţia de decolare.
– URANIU START. Sunt celula 210. Aprobaţi decolarea cu forţaj.
– Aprob, 210.
După decolare, la 50 de metri înălţime, au escamotat trenul de aterizare şi flapsurile, au pus în funcţiune radiolocatorul de bord şi au verificat din nou cuplarea corectă a contactelor sistemului de lansare a rachetelor acroşate sub aripile avioanelor.
– URANIU START. Sunt celula 210. Tren, flaps, escamotate, trec pe canalul de dirijare.
Piloţii au comutat din nou frecvenţa radio pe canalul de dirijare al Punctului de Comandă (PC).
– URANIU, sunt celula 210, la înălţime 300. Primim comenzi.
– 210, sunt URANIU, urcă la 1.000 de metri pe cap-compas 02 grade.
– Confirm! Urc la 1.000 pe 02. Am decuplat forţajul.
Ambii piloţi erau bine pregătiţi pentru asemenea misiuni de interceptare în urma multelor exerciţii de interceptări foto şi trageri în poligon. Viorel „Batoru“ Teletin avea şi experienţa tragerilor reale din fiecare an în poligoanele din ţară şi din străinătate, iar Ionel „Olele“ Vasile participase numai la cele din ţară.
 
– Am ieşit pe mare. Dă-mi date despre ŢINTĂ
– Zboară la 150 de metri cu 200 km/oră.
Piloţii au rămas o clipă descumpăniţi la aflarea datelor despre ţintă. Erau obişnuiţi cu altfel de date. Cel puţin 600 km/oră şi înălţime 3-4.000 de metri. Pe toată întinderea albastră a mării piloţii au distins un punct mic, portocaliu, care se deplasa lent pe direcţia nord-est. Cu cât s-au apropiat mai mult s-au convins că e un elicopter.
– Hai să trecem lateral de el să vedem, a hotărât Teletin.
Piloţii celor două avioane supersonice au împins de manşe intrând într-un zbor de uşoară coborâre spre elicopterul Puma…
Vasile Gâţu a auzit în cască frânturi din convorbirile piloţilor de pe MIG-23 cu navigatorii din PC. pentru că a trecut pe frecvenţa canalului de luptă. „…URANIU…celula 210, ŢINTA în faţă la 18 km…“
Gâţu s-a uitat în jur. „Ce ŢINTĂ văd ăştia?“ şi-a spus. Apoi, brusc, şi-a dat seama: „Noi suntem ŢINTA“. Şi i-a zis coechipierului său:
– Ţîrcă, vezi că acum ne-a luat în vizor aviaţia supersonică.
Unul din cele două avioane s-a angajat în picaj către elicopter, celălalt a rămas la înălţime şi a trecut prin faţă cu viteza de 800 km/oră la 150 de metri înălţime. Apoi a pilotat supersonicul într-un viraj în urcare.
– Vedem ŢINTA, am trecut aproape de ea, l-a auzit Gâţu pe Teletin, căruia i-a şi recunoscut vocea.
Maiorul Gâţu i-a strigat lui Teletin:
– Sunt PUMA 51, elicopter de salvare, merg la platformele de foraj marin. Am de luat un rănit.
– Ştiu cine eşti, te-am recunoscut, stai liniştit că nu tragem. Vezi-ţi mai departe de drum.
(Mult mai târziu, după Revoluţie, cei doi colegi aviatori, Gâţu şi Teletin aveau să se întâlnească la o masă, la un restaurant. Teletin i-a zis: „Gâţule, dacă nu vorbeai atunci, te doboram. Eram cu degetul pe armare“.)
După îndepărtarea avioanelor, comandantul „portocalei“ a transmis la Tuzla:
– TOSCA sunt PUMA 51 am fost interceptat de avioanele MIG-23 de la Mihail Kogălniceanu.
– Poziţia PUMA 51, a întrebat căpitanul Negrea, ofiţerul navigator din Punctul de comandă Tuzla.
– La minutul 18 de la intrarea pe mare, cap-compas 02 grade, travers Năvodari.
 
Cu tot calmul de care dădea dovadă, Vasile Gâţu era cuprins de incertitudine şi teamă. Cum de nu fuseseră anunţaţi cei de la Kogălniceanu că elicopterul executa un zbor la platforme, cum de ridicaseră în aer avioanele din serviciul de luptă şi cum de nu ştiau de misiunea lui? De ce nu i s-a asigurat protecţie aeriană? Cum de l-au considerat aeronavă inamică şi a ajuns să fie vânat?.
Zborul a continuat pe un bruiaj foarte intens care i-a împiedicat pe piloţi să ia legătura cu maiorul Marian Munteanu, conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Fortuna“. Totuşi au apuntat cu bine şi, după aterizare, au oprit motoarele. La fel au procedat pentru fiecare platformă. Puteau opri motoarele pentru că, în elicopter, existau şi acumulatori de rezervă. Marian i-a întâmpinat pe piloţi cu aceeaşi placă:
– Da de ce nu aţi venit cu elicopterul alb?
– Care elicopter alb, Mariane? L-a întrebat Gâţu.
– Păi am primit un apel telefonic că elicopterul care va veni la platformă are culoare albă nr.052 şi trebuie să deschidem focul asupra lui. Cu ce să deschid focul? Nu am cu ce. Poate acum îmi aduce ceva, a completat Marian.
Pe platformă nu era armament.
– Mai vine vreun elicopter? A întrebat Marian.
– Nu. Doar eu. Da tu ai văzut pe aici elicoptere?
– De văzut n-am văzut dar am auzit zgomot de motoare.
– Vapoare ai văzut?
– Da. Nave am văzut. Nave militare.
– Ascultă, Marian, cineva ne dă informaţii false intrând pe frecvenţele noastre. Uite ce facem: când vine un elicopter la aterizare face mai întâi un tur în jurul platformei. Când ajung eu la unitate le spun personal piloţilor să respecte această regulă. Ca să ştii că sunt ai noştri.
 
De la „Fortuna“ echipajul a luat şi un muncitor care era accidentat, îi căzuse o piesă de la un utilaj pe picior. Au decolat mai departe spre celelalte două platforme, „Orizont“ şi „Prometeu“. Piloţii au observat că în zona platformelor erau multe nave ruseşti care patrulau. După ce au lăsat armamentul şi muniţia, le-a făcut un mic instructaj oamenilor, apoi elicopterul a decolat pe cap-compas spre Constanţa. Gâţu trebuia să se încadreze într-un timp de o oră maxim aşa cum îi anunţase pe cei de la marină. În aer era deja semn de înserare, ziua fiind mai scurtă.
 
Au intrat pe ţărm prin dreptul Pescăriei, înainte de hotelul Parc din Mamaia, la joasă înălţime. Erau trei blocuri mari cu zece etaje în construcţie, iar de la blocul din mijloc, etajul 6-7, a început să tragă înspre ei unul cu o mitralieră scoasă pe geam. Ei zburau la 150 metri conform înţelegerii cu marina militară iar distanţa era cam 4-500 metri până la bloc. Vedeau trasoarele cum vin spre ei.
– Tosca sunt Puma 51 s-a deschis focul asupra mea
– Coboară Puma 51.
– Nu cobor. Voi urca.
Şeful de echipaj a tras de comenzi şi a urcat la 600 metri. Astfel, gloanţele trase către ei făceau o buclă sub elicopter fără să-i atingă. Cei doi mecanici au deschis uşile.
– Noi deschidem focul.
Nu deschideţi niciun foc. Aşteptaţi ordinul meu, le-a zis Gâţu.
 
A orientat elicopterul cu botul spre blocul de unde se trăgea. Ca şi cum s-ar pregăti să lanseze rachetele. Dar nu avea rachete, erau doar patinele de acroşare. Probabil cei care trăgeau din bloc cunoşteau manevra şi atunci focul a încetat. 
Elicopterul Puma a trecut deasupra lacului Tăbăcărie şi a făcut viraj deasupra staţiei PECO. Din cartierul Tomis Nord piloţii au simţit că se trage din nou asupra lor. Se şi vedea traiectoria pentru că erau gloanţe trasoare. Dar elicopterul era mai sus. Nu putea fi atins.
Ţîrcă s-a uitat la cronometrul de la bord.
– Am depăşit timpul, i-a spus comandantului de echipaj.
– Da, ajungem la amurg.
Cu farul de bord aprins, a aterizat la Institutul de Marină unde a lăsat muncitorul rănit. Colonelul Roiu a venit la elicopter.
– Mai faceţi o cursă azi?
– Nu. Eu azi nu mai fac nicio cursă. Poate mâine. Asta a fost protecţie aeriană? Nu a fost de ajuns moartea celor patru colegi? Mă întorc la bază, la Tuzla.
A decolat peste cartierul Coiciu de unde, de la case, a început să se tragă în ei de peste tot, din toate direcţiile.
– Se trage de la case, a zis pilotul secund.
– Ia să virăm spre cartierul CET.
 
Gâţu a înclinat „portocala“ la 45 de grade, a trecut în viteză maximă deasupra cimitirului turcesc şi a luat direcţia CET, zona sere. După două minute au început tragerile şi din cartierul CET. Şi acolo, militarii zeloşi ce apărau zona au deschis focul asupra elicopterului, serii scurte, foc automat. Probabil cum fuseseră instruiţi. După ce au trecut de ei, echipajul a răsuflat uşurat, de-acum era câmp deschis spre Farul Tuzla.
Sunt PUMA 51 vin către casă.
– Foarte bine, PUMA 51.
– Nu e bine deloc!...
 
Stăpânirea de sine, calmul şi manevrele maiorului Gâţu, măsurile de protecţie pe care şi le-a luat singur au făcut ca în ziua de 24 decembrie 1989 să nu mai avem încă patru victime.
 
Despre Nelu Enache
 
Căpitan-comandorul (r) de aviatie Nelu Enache a copilărit in comuna Ciorăşti, judeţul Vrancea, iar după absolvirea Şcolii generale a urmat cursurile Liceului militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.  
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“.html
 
Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Misiunea „Uzlina“ (galerie foto)