Pe care CAZINOU să-l restaurăm?! (galerie foto)

Întrebarea este cât se poate de legitimă şi o să mă explic...

Cazinoul din Constanţa este un monument de categoria „A”, notat în lista monumentelor istorice naţionale (L.M.I.) cu indicativul CT-II-m-A-02801. El este considerat de majoritatea constănţenilor simbolul oraşului. La o conferinţă la care am participat despre stilul Art Nouveau în România, ţinută la Oradea cu ani în urmă, Cazinoul din Constanţa  era considerat un monument Art Nouveau de cea mai mare importanţă. 

După cum se ştie, Cazinoul, realizat de arhitectul Daniel Renard, a avut o istorie destul de zbuciumată. Renard, care a semnat contractul pentru realizarea acestui cazinou cu primarul liberal Cristea Georgescu în 1903, a fost înlăturat de la cârma construcţiei acestui edificiu de către conservatori în anul 1905, fiind preferat arh. Petre Antonescu. Antonescu a schimbat elevaţiile Cazinoului, el preferând ca aceasta clădire să fie realizată în stil neoromânesc, având funcţiunea principală de teatru.  

Liberalii, revenind la putere în anul 1907, îl înlocuiesc, la rândul lor, pe Antonescu cu Renard, care schimbă iarăşi unele fundaţii realizate de ing. Anghel Saligny pentru a ridica cazinoul după cum fusese proiectat iniţial.

 

Până în anul 1910, anul inaugurării, Cazinoul din Constanţa, prin solicitările suplimentare cerute de către membrii Consiliului Comunal, suferă mai multe modificări (extinderi atât pe orizontală, cât şi pe verticală) la sugestia arhitecţilor Ion Mincu şi Dumitrie Maimarolu. Dar cel mai mult s-a implicat în modificările proiectului arhitectul Victor Ştephănescu. Daniel Renard, coleg şi prieten cu Victor Ştephănescu (au terminat amândoi facultatea la Paris între 1900 şi 1901), a acceptat modificările acestuia, faţadele fiind realizate de Renard în stilul Art Nouveau. Unele modificări s-au terminat şi după inaugurare, în anul 1912. Atunci, cu ocazia extinderii spre mare a etajului întâi, a dispărut şi fereastra mare în formă de scoică, identică cu cea dinspre oraş. 

Deoarece Cazinoul a suferit, în urma bombardamentelor atât din Primul Război Mondial, cât şi din cel de-al Doilea, el a fost reparat şi reamenajat de fiecare dată. Într-o broşură, editată de Primăria Constanţa în 1935, având titlul „Un an de gospodărie comunală“, sunt descrise realizările din anul bugetar anterior - printre care şi reparaţiile Cazinoului făcute cu ajutorul arhitectului Daniel Renard, chemat special pentru acestea. Renard avea în anul 1934 vârsta de 63 de ani.

 

După 1945, în regimul comunist, Cazinoul a devenit sediul Casei de Cultură a Sindicatelor, iar pavilionul cu rol de restaurant din faţă lui, realizat tot de Daniel Renard în anul 1912 (actualul Acvariu), a fost folosit pe post de Muzeu Arheologic. 

 

După anul 1958, Cazinoul a devenit o unitate de alimentaţie publică, cu rol de restaurant, atât la parter, cât şi la etaj. După anul 1975, deoarece în fosta sala de spectacole de la etajul 1, dar şi în sala dinspre mare, paralelă cu ea, se organizau nunţi, s-a vehiculat ideea de a se realiza în câteva încăperi de la subsol o a doua bucătărie, cu această ocazie fiind montate două montcharge-uri (mici lifturi de marfă necesare transportului pe verticală a mâncării). Aceste evenimente iau şi mai multă amploare în anii ’80, astfel că, cu ocazia întocmirii proiectului pentru realizarea unor reparaţii capitale, se preconizează extinderea Cazinoului spre nord-est cu cca 2,50 m la parter şi cu maximum de 8,00 m la subsol (sub terasă) pentru mărirea bucătăriilor de aici, realizându-se şi o rampă auto pentru aprovizionare, o rampă care coboară până la nivelul subsolului. Totodată, pentru o mai bună circulaţie de la bucătării spre etajul 1, s-a realizat o scară nouă pe colţul dinspre est al Cazinoului.

Proiectul nr. 7/1986, realizat la Institutul de Proiectare Judeţean Constanţa - şef de proiect arh. Mircea Bocunescu -, a avut o amploare foarte mare, realizându-se consolidări majore ale structurii, dar şi refinisarea faţadelor, înlocuiri de tâmplărie atât la interior, cât şi la exterior, remodelarea ornamentaţiei interioare, înlocuirea pardoselilor, a instalaţiilor sanitare, electrice şi termice, realizarea de picturi murale, vitralii, plafoane false, realizarea unui mobilier adecvat. Fosta sala de spectacole a fost regândită prin realizarea de gradene (pardoseli coborând în trepte spre scenă) cu mese pe fiecare dintre cele trei paliere. La ora actuală, aceste gradene au fost demontate, revenindu-se la nivelul normal al etajului 1.

Deşi reparaţiile din anii 1987-1988 au fost considerate un succes, modificările aduse nu sunt benefice decât într-o mică măsură şi, în pragul realizării celei de-a patra licitaţii de către C.N.I. (Compania Naţională de Investiţii) pentru restaurarea Cazinoului din Constanţa (celelalte trei licitaţii eşuând, fiind anulate în urmă contestaţiilor), spun, fără nicio îndoială, că trebuie făcută o cercetare rapidă şi profundă pentru a se lua o decizie majoră, care este necesar să fie inclusă în tema de proiectare, şi anume - ce mai defineşte monumentul?! 

Sau, altfel spus, considerăm Cazinoul ca monument pe cel de până în 1987, având aproape toate elementele originale (cu transformările acceptate de arh. Daniel Renard) sau pe cel de după 1988, când s-au făcut modificări majore, majoritatea nefaste? Se poate lua o decizie importantă în această direcţie de către arhitecţi specialişti, în principal cei atestaţi de către Ministerul Culturii, după analizarea tuturor elementelor care au modificat Cazinoul şi hotărându-se care dintre aceste modificări pot fi păstrate şi ce poate fi readus la formă originală (unele nu mai pot fi refăcute).

        

Modificările au ştirbit autenticitatea Cazinoului şi sunt foarte multe. De exemplu: extinderea spre nord-est a bucătăriilor şi a subsolului (inclusiv cu rampă auto); înlocuirea tâmplăriei exterioare (nu au mai rămas originale decât uşile şi ferestrele din lemn din porticul de la intrarea în Cazinou) cu tâmplărie metalică fără rupere termică şi geamuri simple; redesenarea designului pardoselilor şi folosirea altor materiale pentru realizarea lor, toate ferestrele şi uşile dinspre mare au căpătat cu totul alt design, iar golurile pentru tâmplăria de la parter care erau dreptunghiulare au devenit curbate la partea superioară, iar uşile dinspre terasă de la parter sunt încastrate într-un element prefabricat din beton; ferestrele dinspre port sunt redesenate altfel şi li s-au adăugat vitralii; balustrada terasei dinspre mare are cu totul alt design; tâmplăria metalică a „scoicii“ dinspre oraş (de fapt, în formă de potcoavă recurbata) a fost remodelată cât de cât după designul original, dar „pana“ metalică orizontală, uşor curbată, cu ornamente, care era dispusă deasupra uşii de ieşire spre terasă, a fost pur şi simplu betonată (!); realizarea noii scări care face legătura între bucătăria de la parter şi etajul 1 a mutilat faţada Art Nouveau (acesta rămânând în interiorul scării!), iar volumul realizat este o construcţie paralelipipedică, ce nu se integrează în faţadele clădirii; în interior s-au realizat planşee din beton armat, dar, cu această ocazie, nu s-au păstrat sau nu s-au refăcut majoritatea elementelor/ornamentelor originale; s-au adăugat ornamente noi; s-au casetat plafoane; s-au realizat picturi murale în locuri în care acestea nu existau; s-au înlocuit obiectele de iluminat cu candelabre cu un design nou; nu s-a păstrat nimic din mobilierul original etc. 

               

În continuare, o să trec în revistă doar câteva modificări, pe care le consider importante.

 

Rampa auto realizată în 1987 făcea aprovizionarea cu marfă la subsol. Este un element urât, chiar monstruos, care a stricat terasa dinspre nord-est a Cazinoului. Pentru această aprovizionare se putea face un elevator de 2x3 m, care să staţioneze la nivelul pardoselii terasei (cu aceleaşi finisaje de pardoseală, făcând efectiv parte din terasă, şi putea fi coborât cu marfă la subsol sau urcat cu ambalaje noaptea, pentru a nu deranja), terasa rămânând complet redată publicului.

 

Noua scară amplasată în colţul de est al Cazinoului, care face legătura între bucătăria de la parter şi oficiul de la etajul 1. Este un corp adăugat în mod nefast clădirii. A stricat simetria volumetrică dinspre mare, este realizată fără să completeze faţada în stil Art Nouveau, ornamentele originale rămânând în aceasta casă a scării. Se putea realiza scara în cadrul spaţiilor din spatele scenei, în favoarea volumetriei originale.

... şi astăzi       

„Pana“ curbată de deasupra uşii de la terasă spre oraş a fost betonată şi i-au fost scoase ornamentele. Nervurile metalice din tâmplăria ferestrei erau mult mai fine şi nu erau vopsite cu alb.

Ferestrele dinspre port au căpătat alte împărţiri interioare şi au fost adăugate şi vitralii.

Golurile de la parter erau dreptunghiulare. Cele noi s-au realizat boltite la partea superioară, iar uşile au fost încastrate în elemente din beton.

La parter, stâlpii din interior erau pătraţi în secţiune, grinzile erau simple, ornamentele erau mai puţine şi nu existau picturi murale.

 

Plafoane noi, casetate
 

Design modern al pardoselilor
 

 

Ornamentaţie interioară exagerată

Realizare de vitralii noi

 

Poate unele elemente realizate în 1987-1988 sunt reuşite, dar neavând nicio legătură cu cele originale. Poate se vrea să se păstreze cât mai mult din autenticitatea Cazinoului. Poate se poate face ceva în legătură cu scara din colţul de est, pentru ca arhitectura Art Nouveau să fie unitară, şi exemplele pot continua... Toate acestea se pot hotărî de către specialişti în urma unei cercetări amănunţite.

 

Într-o conferinţă privind conservarea şi reactivarea patrimoniului construit, ţinută la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa pe data de 9 iunie a.c., sub patronajul Institutului Naţional al Patrimoniului, câţiva specialişti străini de la Europa Nostra, principala organizaţie de patrimoniu din Europa, ne-au relevat câte ceva din experienţele lor privind restaurarea unor clădiri de patrimoniu. Dintre toate comunicările, cel mai mult m-a impresionat cea a doamnei arhitect Barbara van der Vee privind Muzeul Horta din Bruxelles, Belgia, adică restaurarea celor două clădiri realizate de arhitectul Victor Horta între 1898 - 1901. 

 

Victor Horta (1861-1947) este unul dintre promotorii stilului Art Nouveau în lume. El a trăit şi a lucrat la Bruxelles. În 1898 şi-a construit o casă şi un studio de arhitectură, gândindu-le ca două corpuri independente, cu intrări separate, dar conectate la sol şi etajul al doilea. El şi-a conceput casa şi atelierul ca o opera de artă totală. Caracteristice sunt aspectul inovator al planului, fluiditatea spaţiilor şi inter-relaţia vizuală între spaţii şi niveluri, precum şi construcţia deschisă a scărilor, încoronată de o cupolă din vitralii, care permite pătrunderea luminii în vatra casei.

 

În plus, Horta a combinat în mod ciudat materialele industriale şi de lux, amestecându-le cu o îndemânare a profesionistului. Horta a vândut clădirile către doi proprietari; unul dintre ei a remodelat studioul, adaptându-l că pe o casă. În anii 1970, casa şi studioul au fost achiziţionate de municipalitate, iar cele două clădiri au fost reunite şi mobilate că muzeu monografic. În 1963, au fost primele clădiri Art Nouveau protejate ca monument istoric în Belgia, iar în anul 2000 au fost înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO ca una dintre cele patru lucrări importante ale lui Victor Horta. În sfârşit, în 1989, Barbara Van der Wee Architects a dezvoltat un plan global pentru reabilitarea complexului că muzeu.

 

Cercetările asupra istoriei clădirilor, realizate de Barbara Van der Wee în colaborare cu Françoise Aubry, au permis să fie înţeleasă cronologia construcţiei şi să se determine perioada de autenticitate a clădirilor din punct de vedere arhitectural şi istoric.   

 

Pentru aceasta, au fost necesare măsurarea completă a casei, a studioului şi a grădinii şi compararea planurilor originale ale lui Horta cu cele mai recente.

            

După ce clădirile au fost vândute celor doi proprietari, studioul a suferit în special transformări considerabile. Rezultatele cercetării s-au adunat pe planurile de sinteză a istoriei clădirii, demonstrând în mod clar care părţi ale fazelor de construcţie au fost încă păstrate în 1989. Această informaţie s-a dovedit a fi crucială în procesul decizional al proiectului de conservare.

 

În ultimă instanţa, studiul istoric a stabilit că perioada de apogeu a casei şi complexului studioului Horta ar trebui să se situeze între 1908 şi 1911, după diferitele extinderi din partea grădinii, chiar înainte de adăugarea garajului. Aceasta a fost perioada stabilită drept cadrul istoric de referinţă în planul general de restaurare. Ca urmare, s-a decis ca toate transformările efectuate după anul 1911 să fie dezmembrate. După ce s-au înlăturat modificările, adăugate după 1911, volumul original al atelierului de sculptură de pe latura grădinii a fost reconstruit, iar faţadele şi acoperişurile grădinii au fost restaurate.

 

Este un mod de a privi lucrurile şi a decide cum trebuie să arate, după restaurare, în final, un monument istoric.

 

Citeşte şi: 
 

                          

Radu Cornescu îl restituie constănțenilor pe unul dintre marii arhitecți ai României - Victor Ștephănescu (galerie foto)
 

 

Salvaţi o ruină „stăpânită“ de mucegai! Triplă expoziţie la Cazino. Un „strigăt“ amplificat de revoltă îndreptat către administraţiile locale şi statale (galerie foto)