Povestiri la manşă Pe o rază de soare

Pătrundem între versanţi, tot mai adânc, pe firul Moldovei, de-a lungul căii ferate. Pilotez cu emoţie. Reperele de pe sol sunt tot mai aproape, iar inima începe să-mi bată nebuneşte în piept. Sub geam, în stânga palonierului, o cetăţuie cuprinzând clădiri drepte se profilează cât o cutie de chibrituri.
 
Virăm pe o rază de soare ce joacă de câteva clipe în cadranul negru al busolei de poziţie. Căldura ei mă face să închid ochii. Ca să-i deschid din nou, trag ochelarii de soare. Trepidatul elicopterului îmi produce o uşoară stare de somnolenţă. Suntem într-un zbor pe traiect. Zburăm mai bine de o oră la o înălţime de câteva sute de metri. Sub noi se suprapun cu repeziciune imagini cunoscute: un tren şerpuind pe o cale ferată, un sat, o apă curgătoare clipocind sub poduri de lemn, o şosea înţesată cu maşini…
 
Mă uit în dreapta către şeful de echipaj. Îi aud vocea în cască:
- Ce-o fi cu soarele?
- Nu e soarele-ntreg, îi spun. E doar o singură rază de-a lui ce ne cheamă spre Nord.
 
„Naşul“, cum i se mai spune comandantului meu, zâmbeşte. Se-ntoarce în scaun, atât cât îi permit curelele prinse peste şolduri. Îmi silabiseşte:
- P o e t u l e!… Ştii că-mi place!…
Nu dau curs vorbelor lui pentru că mă gândesc departe şi abia recepţionez întrebarea:
- Unde suntem acum?
Mă uit la ceasul de bord şi la harta prinsă de genunchi. Îi răspund:
- Aproape de munţi. La Gura Humorului.
Las puţin manşa liberă, elicopterul trece un mic hop, atât cât pot să-i arăt şefului crestele Rarăului din faţa noastră. Obrazul său rămâne inflexibil.

- Atenţie la comenzi, îmi ordonă. Vezi să nu te fure peisajul!
 
Mă ridic puţin în scaun şi prind mai bine manşa. Cu mâna stângă manevrez uşor maneta de pas. Acul altimetrului îşi începe rotirea într-un singur sens. Urcăm peste 1.000 de metri. Elicopterul se scutură la această schimbare ca o frunză legănată de vânt. În şcoala de aviaţie, instructorul ne repeta cum trebuie strunit elicopterul IAR-316 B „Alouette“ în timpul exerciţiilor de zbor la punct fix. Avea şi o vorbă pe care o repeta mereu: „Ursul pe bilă…Ursul pe bilă“. Dar noi ne aflam la înălţime, în zbor de urcare, spre un nou punct al traiectului de zbor. Eram puţin contrariat.
- Ce are, şefule? Nu m-am putut abţine să-l întreb.
- Lasă, ei, nimic. A văzut o fată frumoasă. Stai cu ochii pe altimetru.
„Sper să nu aibă vedenii“, mi-am zis în sinea mea. Şi mi-am propus să-l provoc puţin.
- Cu ochii verzi? Îl întreb.
- Pădurile sunt verzi, îmi arată prin geam.
Şi începe să-şi mişte capul, să-l rotească precum palele rotorului de deasupra noastră. Începe să râdă. Crestele munţilor se deschid în calea noastră şi, deodată, observ la poalele lor un firicel de apă. Îmi verific din nou harta.

- Apa Moldovei! Exclam cu bucurie.
„Naşul“ se uită spre mine cu mirare. Iar eu continui să-i vorbesc în cască:
- Dacă zburăm de-a lungul acelui firicel de apă, putem ajunge într-un loc pe care-l îndrăgesc foarte mult. Prima mea şcoală, primul gând către profesiunea de pilot, aici s-a format: între aceşti munţi cu creste semeţe. La Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc…

Aterizare la Liceul Militar 

Când a sosit timpul plecării la liceu, mama m-a îmbrăţişat în prag, cu căldură şi cu un oftat prelung. Ei bine, acea imagine a mamei mele, din ziua primei mele plecări, am păstrat-o mult timp în suflet, ca o icoană. Când am ajuns la poarta liceului, după ce am urcat un drum pietruit, în serpentină, ne-a întâmpinat ofiţerul de serviciu. Tata şi-a scos pălăria şi a salutat milităreşte:
- Am adus băiatul la şcoală…
 
Parcă văd şi acum acea zi, ziua în care am îmbrăcat uniforma de elev militar, uniforma de culoare albastră cu centură albă şi petliţe roşii. Parfumul acelui costum l-am simţit în toţii anii de liceu şi apoi, mai târziu, în uniforma şcolii militare de aviaţie şi uniforma de ofiţer. Am fost repartizat la compania I-a, clasa A: comandant căpitanul Stelian Fecioru, diriginte profesor Florin Spătărescu. Programul liceului nu s-a schimbat cu nimic în cei patru ani. Căpitanul Fecioru venea uneori, duminica, la liceu şi ne însoţea în excursii. Am vizitat oraşele Moldovei, mănăstirile, codrii seculari de la Vama, cetăţile lui Ştefan cel Mare, mormântul Veronicăi Micle de la Agapia, bojdeuca lui Ion Creangă de la Țicău, casa memorială Vasile Alecsandri de la Mirceşti, casa lui Mihail Sadoveanu şi casa lui Ciprian Porumbescu de la Stupca. La început am fost în echipa de volei a liceului. Fusesem ales pentru că eram înalt. Mă prezentase Gicu Antohi, şeful de clasă, profesorului de sport locotenent-colonel Ion Cristea. Ca să faci sport în echipă, trebuia să ai note peste 8. Am reuşit în primii doi ani. În următorii ani m-am poticnit la matematică şi, ca urmare, mi-am pierdut locul în echipă…
 
În tăcerea care s-a lăsat între noi, amintirile încep să se contureze tot mai clar. Dinspre Obcina Feredeului îmi joacă pe geam raza aceea de soare. Aceeaşi, poate, care în anii de liceu militar mi-a urmărit paşii, mi-a luminat drumul. Simt că „Naşul“ îmi înţelege gândurile. De aceea îi cer din ochi să preiau comanda.
- Îţi predau comanda pilot secund, îi aud vocea în căşti.
 
Comandantul ia mâinile de pe comenzi. Îşi trece mâinile împreunate peste ceafă. Aşa, cu capul dat pe spate, pare un sportiv ce-şi face încălzirea înaintea unui meci mare. Iar eu devin ecou de munte, aplecat peste manşă şi peste amintiri…
 
Fiecare zi de liceu începea şi se sfârşea la fel: deşteptarea, înviorarea, curăţenia pe sectoare, masa de dimineaţă, trei ore de curs, gustare, următoarele ore de curs, raportul companiei, masa de prânz, program de voie, studiu la clasă, masa de seară şi stingerea. După raportul companiei, rămâneam în grija elevilor din anii mai mari. Comandanţi de grupă erau elevi caporali din anul II, comandanţi de pluton erau elevi sergenţi din anul III, comandanţi de companii şi de batalion erau elevi plutonieri din anul III iar peste toţi era un singur elev plutonier-adjutant. În primul an de studii l-am avut comandant de grupă pe elevul caporal Dorian Vlad, comandant de pluton pe elevul sergent Octavian Ungureanu, comandant de companie pe elevul plutonier Constantin Croitoru şi comandant de batalion pe elevul plutonier major Ştefan Taran. Comandant peste cele două batalioane era elevul plutonier adjutant Ionel Sinescu. Îmi aduc aminte de ei, ca şi cum ar fi fost ieri, parcă îi văd cum dau ordine, cum pasul lor cadenţat răsună pe platoul de adunare.
 
În anul III m-am înscris la Cursul de zbor cu motor ce s-a organizat în liceu. Doi ofiţeri de la Şcoala militară de ofiţeri de aviaţie „Aurel Vlaicu“ - Boboc ne-au predat noţiuni generale despre avioane. În vacanţa de vară, pe aerodromul Strejnic de lângă Ploieşti, la Şcoala de pilotaj Aeroclub „Gheorghe Bănciulescu“, am auzit pentru prima oară zgomotul motoarelor de avion. Erau avioane ZLIN-226, frumos colorate şi aliniate în linie, unul lângă altul, avioane la care tehnicii porneau motoarele pentru verificări…
 
Pătrundem între versanţi, tot mai adânc, pe firul Moldovei, de-a lungul căii ferate. Pilotez cu emoţie. Reperele de pe sol sunt tot mai aproape, iar inima începe să-mi bată nebuneşte în piept. Sub geam, în stânga palonierului, o cetăţuie cuprinzând clădiri drepte se profilează cât o cutie de chibrituri. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că o ţin în palme… Cobor pe o pantă uşoară către liceul militar. Pot spune că mă apropii şi mai mult de inima mea. Iat-o! Strălucind sub soare, cu statuia domnitorului Ştefan cel Mare stând de veghe între brazii din parc. Aici, la poalele Rarăului, am trăit primele emoţii ale mânuirii armelor, aici, în acest decor feeric, am învăţat să iubesc…
 
Imnul liceului răsună şi acum în pieptul meu, iar „Pietrele Doamneiˮ de pe Rarău poartă ecoul acelor frumoşi ani, reverberând:
„Ştefan, Ştefan, Domn cel mare,
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!“…
 
Virez într-un cerc larg pe raza aceea de soare aflată cu mii de ani înaintea mea, şi-n acest viraj sufletul meu devine floare de colţ, izvor susurând printre brazi, şosea în serpentină, dar, mai ales, întoarcere vie în timp…

Despre Nelu Enache 

Căpitanul comandor de aviaţie (r) Nelu Enache s-a născut pe data de 3 septembrie 1954, în comuna Puieşti, judeţul Buzău. După absolvirea şcolii gimnaziale, a urmat Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În perioada 1973-1976, a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“, care fusese ancorată pe prima locaţie situată la 140 km est-Constanţa pentru prospecţiuni geologie. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii. Despre aviaţia de la Constanţa am discutat, ieri, în cadrul unui interviu online, cu Nelu Enache.
 
Citeşte şi:
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române