#DobrogeaDigitală „Constanța pitorească” (1908) O legendă a Tekir-Ghiolului, povestită acum 100 de ani (galerie foto)

În ediția de ieri supuneam atenției cititorilor o prețioasă descriere a unui Techirghiol de-acum un secol. Astăzi ne-am oprit asupra unui fragment din Legenda Tekir-Ghiolului a cărei continuare o puteți lectura în excelenta monografie „Constanța pitorească cu împrejurimile ei. Călăuză descriptivă cu ilustrații”, oferită de publicistul Ioan Adam posterității.

„Într'o după amiază de vară, am luat-o așa razna, pe malul de sus al lacului. În drumul meu, petreceam, din ochi, apele închise, care se înșirau în trâmbe sucite. Scăldătorii, unși cu nămol, stăteau la soare în lungul țărmului, negri cu totul, ca niște vinovați cari au eșit din muncile iadului, ca să se mai odihniască. Încolo liniște și arșița toropitoare... Luntrele pescuitorilor de nămol își încrucișau vâslitul în căutarea amestecului fermecat de pe fundul lacului. (...)

Povestitorul meu întinde odată gâtul, înghite pe urmă în sec și-și suge buzele, ca înaintea unei mâncări bune:
- Zice că, în vremea Turcului, ici pe valea Muratanului, întârziase în zile un turc tare bătrân, Teldr Efendi, care fusese om bogat în vremea lui. Satul de acolo se risipise așa cu încetul, ba prin moartea unora, ba prin înstrăinarea altora și, într'un târziu, se pomenește Tekir singur în sat, cu dărâmăturile celorlalte case prin prejur și cu țintirimul părăsit în spate. Turcului însa îi murise cadânele, feciorii îi pierise în război, rude numai avea pe nicăiri, așa încât s'a trezit singur, bătrân, în tot pustiul văii acelia. Dacă avea zile, ce era să facă, trebuia să le trăiască, bune-rele cum i le lăsase Dumnezeu. Ș'așa se proslăvia Tekir în cocioaba lui cu lipitura căzută, fără altă vietate la casă, decât o gloabă de cal alb, pe care îl avea din tinereță. Bătrân stăpânul, dar bătrân și calul și când ii vedeai pe amândoi trecând cu căruța cea hodorogifă, n'ai fi știut cui să-i plângi de milă. Da Turcul și cu bălanul lui, trăiau ca doi moșnegi, cari au crescut de copii împreună. Turcul înalt și scofâlcit, adus mult de umeri ca într'o plecăciune, abia putea să ridice mâna până la coama calului, ca să-l neteziască.

Tovarășul lui părea și mai ajuns. Avea capul buhos și prea mare pentru trupul acela supt, cetluit în coaste și îmbrăcat în păr lânos și crescut, ca în niște mițe albe atârnate. Picioarele botocănoase, aveau noduri la încheieturi și copitele crescute și crăpate, le se suflecau ca o scoarță cojită.

Cu toate păcatele lor, Tekir și cu Belghir - c'așa îl zicea calului - se iubiau și se îngrijau cu toată inima. Tekir ci-că aduna măzăriche și iarbă grasă și le dădea calului din mână:
- Mănâncă, bre Belghir, că pentru tine dă Alah mâncare mai ușor.
Cei doi tovarăși duceau vara cum o duceau, dar iarna le era mai tristă și mai grea. Valea părăginită a Muratanului, rămânea atunci largă și deschisă în bătaia vânturilor și-a viforniței. Dărâmăturile și țintirimul, s'arătau pe o vreme ca aceea,. urâte și pline de groază.
Cu toate acestea Tekir eșia din casă și-și strângea laibărul la gât, ca să nu i-l ia vântul și răzimându-se în mers de peretele casei, se ducea la coșmaga de-alături, ca să-și vadă calul și să-l îngrijască.
Belghir se 'ncerca atunci să necheze și să se scuture de bucurie, la apropierea celuilalt bătrân. Tekir se ridica cu greu de șale și apuca bălanul pe sub fălci ș'așa unul cu vorba, celălalt cu tremurahil buzelor se sfătuiau și se mângâiau amândoi, de par'că nu se văzuse de mult.
Aici ciobanul se oprește un moment din povestire și scuturându-se ca dintr'o părere de rău, face amărât:
- Ehei... dar bătrânețele aduc cu ele și boale și când n'ai pe nimeni lângă tine, e greu să zaci. Ș'așa s'a trezit turcul într'o primăvară, cu picioarele umflate ca două buturugi, de deabia se mai putea târî până afară. Pe lângă slăbiciune însă, mai era și sărăcie și când te prind nevoile acestea două în brațe, apoi nu mai e de trăit. Dar ce să te faci cu zilele, cari nu vor să se sfârșească?

 

Stătea Turcul bolnav și prostit, trântit afară, dinaintea dărâmăturii lui de casă și se lăsa prăjit de soare. Belghir era slobod și-și trăgea cu anevoe picioarele lui înodate, împrejurul stăpânului beteag, ciugulind câte un ogrinj putred adus de vânt.
Într'o dimineață, Turcul se scoală mai înviorat și eșind până afară, vede câmpurile verzi năpădite de soare. Pe semne că el tot nu se îndura să moară, că s'a dus la cal și apucându-l de după gât, l-a rugat să-l ajute.
- Numai un drum, bre Belghir - știi așa de-un hatâr ... Cela a nechezat și a tremurat bucuros. Turcul a pus atunci cum a putut pe cal sforile înodate în chip de hamuri și l-a prins apoi la căruța lui hodorogită. Ce se întâmplase? Tekir își adusese aminte că la Lazmahale, era un hoge bătrân, ascultat de Alah, care știa și leacuri și cu care se cunoștea demult. Voia și el să-și încerce norocul, să nu se zică c'a murit cu zile”.