#RespectTeatru #CiteşteDobrogea #Thalia Ex Ponto. La cumpănă de milenii 1951. Constanţa sovietică şi înfiinţarea Teatrului Dramatic (galerie foto)

„Când, în 1951, a luat fiinţă Teatrul Dramatic constănţean, prima instituţie de artă din Dobrogea, râvnită şi aşteptată ani mulţi de locuitorii acestei provincii, speram să se întâmple una din marile minuni, la care ni se părea că aveam dreptul. Pentru că eram românii dobrogeni reveniţi cu identitatea intactă la sânul ţării, după secole multe de înstrăinare; pentru că purtam, intact, - în noi - tezaurul de poveşti, tradiţii şi legende ale acestor locuri ... pentru că aveam la îndemână dumnezeiescul spaţiu de care am vorbit…

Dar n-avea să fie chiar aşa! În 1951, Constanţa nu mai era frumosul oraş fremătător, reconstruit cu gust pentru modernitate, în primele decenii ale secolului... Cu mai mult de zece consulate, cu bănci impunătoare, cu agenţii de shipping, viaţă portuară intensă şi comerţ înfloritor; cu şase licee româneşti şi învăţământ elementar în limbile greacă, armeană şi turcă; cu şcoală superioară de marină echivalentă cu o facultate; cu frumoase biserici româneşti (una pictată chiar de Tonitza); cu o centenară biserică elenă, geamii, sinagogă, biserică armenească; cu un edificiu teatral, «Elpis», «singurul teatru oriental din ţară», cum se scria cu multă mândrie pe orice caiet-program difuzat la spectacolele jucate aici.
 
Și trebuie să spun că s-a perindat prin această elegantă sală, în turnee, toată floarea teatrului românesc, începând cu sfârşitul secolului trecut... Muriseră, parcă, viaţa trepidantă de noapte, veselia zgomotoasă ale unuia dintre cele mai mari oraşe-porturi europene. Muşcaseră adânc
din el bombardamentele anglo-americane care vizau portul şi rezervoarele societăţilor de petrol («Astra», «Steaua») dar nimeriseră pe-alături, distrugând splendide construcţii civile din partea peninsulară. Ani de zile aceste goluri negre şi tainice ale fostelor case mă umpleau de o teamă mistică şi mă dureau ca o rană veche, mereu redeschisă: ştiam ce şi cine trăise acolo, câtă viaţă, bunăstare şi veselie emanaseră înainte, vedeam câtă dezolare respirau acum...

În 1951, Constanţa era colonie sovietică   

Nu erau doar sechelele războiului; pe-acelea le-a resimţit întreaga lume. Constanţa însă - mai mult decât alte oraşe ale ţării - trăia o situaţie neverosimilă şi revoltătoare: un oraş care. peste noapte - o noapte neagră a istoriei lui - şi-a dublat populaţia, devenind un fel de colonie sovietică. Vreau să spun că, în plină pace, cei 50-60.00,0 de locuitori ai săi s-au trezit obligaţi (cu ameninţări!) să adăpostească, să hrănească, să tolereze, să suporte, cam tot pe atâţia ruşi ( ostaşi sovietici ce-şi ziceau «eliberatori»). În spaţiul împuţinat de bombardamente, aceste adevărate omizi nesăţioase şi-au organizat locuinţe, magazine, cantine, restaurante, policlinici, spitale, grădiniţe, şcoli generale, licee, cinematografe, teatru (Fantasio) şi o  impunătoare Casă a ofiţerilor, instalată în localul Liceului «Mircea cel Bătrân», cu drept exclusiv de folosinţă a parcului în care se afla, înconjurat ad-hoc cu un gard înalt de scânduri, peste care nu se putea vedea nimic. Locuiam cu părinţii şi fraţii în două camere închiriate, dintre care una era «rechiziţionată» pentru un ofiţer rus ce pleca şi venea când poftea, trecând prin cealaltă cameră, în care noi, întreaga familie (9 suflete!), găteam, mâncam, ne spălam, dormeam - pe rând - şi învăţam... Era ca şi cum oraşul nostru trăgea să moară sufocat - în timp de pace! - de cizma insolentului ostaş sovietic, care, multiplicat, parcă, la ştanţă, până la câteva zeci de mii, jefuia, omora, viola, în plină zi, în plină stradă, fără a putea fi reclamat cuiva, fără a fi pedepsit de cineva. Răsunau împuşcături răzleţe, şi ziua şi noaptea, în toate părţile oraşului şi ne gândeam îngroziţi că fiecare dintre ele putea însemna suprimarea unei vieţi. 

Soldaţii sovietici, „omizi nesăţioase“, au evacuat Liceul „Mircea cel Bătrân“ 

Una dintre cele mai triste amintiri de adolescent crescut de părinţi în cultul luminilor învăţăturii, este ziua în care, pe strada Stalin (fostă Carol, devenită Tomis) s-au înşirat în monom, ca un miriapod uriaş, elevii liceului Mircea, cărând cu spinările spre Liceul de fete «Ana Ipătescu» (fost «Domniţa Ileana», devenit «Eminescu») pupitre, dulapuri, borcane cu animale, plante sau substanţe chimice, aparate din splendidele laboratoare ale liceului (care, mă îndoiesc că s-au mai refăcut vreodată, la aceeaşi valoare). Au avut la dispoziţie doar câteva ore pentru a se evacua şi au salvat ceea ce s-a putut... Ce s-a întâmplat cu restul averii lor, n-am aflat nicicând! Dar, de mai bine de 50 de ani, pe ecranul minţii mele, marşul acela nu s-a oprit niciodată.
 
Ca-ntr-un alt «po hod na Sibir», un lanţ de oameni, frumoşi şi tineri, alunecă spre nicăieri, izgoniţi din citadela lor de lumină ...
O lovitură mortală pentru oraş, a cărui întreagă viaţă culturală gravita în jurul acestei instituţii de învăţământ, încă de la sfârşitul secolului al 19-lea. O întreagă generaţie de absolvenţi ai Liceului Mircea, se numesc aşa dar n-au pus niciodată piciorul în superba lui incintă. Pentru copiii de azi probabil că faptul nu pare o dramă; sunt obişnuiţi să se mute cu fiecare ciclu şcolar. Dar noi - cu concursuri grele - intram copii de 10 ani în liceul pe care-l doream şi la care visam fermecaţi şi-l absolveam ca tineri de 18 ani, cu mintea coaptă, cu orizonturi largi, cu solidă cultură generală şi cu vise mari. Nu mi se pare desuet să fii orgolios în legătură cu şcoala pe care ai absolvit-o (şi avem exemple contemporane de colegii şi licee în lume!) şi nici cu dascălii care te-au luminat. Dar, astăzi, la noi, se manifestă o inadmisibilă lipsă de respect pentru şcoală, încă una dintre valorile
fundamentale ale spiritualităţii noastre, decăzută pe nedrept şi periculos din drepturi.
 
Pentru ca cititorii să înţeleagă atmosfera în care a luat fiinţă teatrul constănţean (şi-n care şi-a desfăşurat activitatea în primii săi ani), e necesar să mai spun măcar câteva lucruri.  

Constănţenii in 1951 - „locuitori ai zonei de frontieră“

Purtam fiecare pe buletinul de identitate o ştampilă lunguiaţă (asemănată mereu în mintea mea de adolescent cu o dangă -
însemnul înroşit în foc ce se aplică, dureros, pe crupa animalelor). Pe ea scria «locuitor al zonei de frontieră» şi cine nu o avea, nu reuşea să treacă de Medgidia, venind spre Constanţa cu trenul, pe jos ori cu căruţa- singurele mijloace de circulaţie; pe atunci.
Sau prezenta în locul ei o adeverinţă de «acces în zona de frontieră», adeverinţă ce se obţinea cu foarte mare greutate, nu ştia nimeni de unde. 

Constanţa, izolată de restul ţării  

Eram pur şi simplu izolaţi de restul ţării şi fiecare eveniment major al vieţii noastre - nuntă, moarte - se consuma fără participarea rudelor. Trăiam ca pe o frontieră, dar parcă în plin război. Trecuseră ani buni de când acesta se sfârşise, însă dacă pe înserat te-apropiai de malul mării, pentru o plimbare atât de dragă constănţenilor, erai somat cu arma şi cu vorbe ruseşti!

Cărţile Bibliotecii, distruse şi filme sovietice în cinematografe   

Cele câteva sute de mii de cărţi aparţinând Bibliotecii Municipale fuseseră distruse; mai întâi aruncate din aripa de nord a Primăriei (actualul Muzeu de Arheologie şi Istorie) unde era adăpostită Biblioteca, mai apoi, distruse cu nemila cu care politruci inculţi şi violenţi luptau să rupă orice legătură cu trecutul.
 

În cele 6 (sau 7) cinematografe ale oraşului, rulau exclusiv filme sovietice şi rar, foarte rar, câte unul românesc. După Ialta, «se închisese robinetul filmelor americane» (cum titra revista Cinema a timpului), care ne dăduseră o gură de oxigen pentru o scurtă perioadă de timp, după război.

Sovieticii confiscaseră aparatele radio 

Cine mai avea aparat de radio se răsfăţa ascultându-l; dar aceştia erau puţini, pentru că - împreună cu Poliţia - acelaşi nesăţios ostaş sovietic adunase imediat după '44, cu ameninţări, fireşte, toate aparatele, trimiţându-le la el acasă, unde, probabil, faptul de a avea un ceas sau un aparat de radio reprezenta o avuţie îndelung râvnită şi greu de dobândit... Spun asta, strângându-mi-se inima, fiindcă prea multe mii, poate zeci de mii de români au fost împuşcaţi atunci pentru a fi jefuiţi de ceasuri, obiecte ce exercitau asupra «celui mai viteaz ostaş din lume», fascinaţia mărgeluşei albastre asupra unui membru de trib african, înainte de întâlnirea lui cu civilizaţia... «Davai ceas şi «strileai» erau singurele cuvinte adresate de aceşti tribali localnicilor... 

Înfiinţarea Teatrului de Stat - luminiţa de la capătul tunelului 

Dar... s-a înfiinţat Teatrul de Stat... Aparent pe teritoriu virgin, pentru că tot ceea ce făcuse la sfârşitul veacului trecut Petru Vulcan şi societatea culturală animată de el, Ovidiu (având ca principală formă de manifestare teatrul), sau Teatrul Ligii Culturale sau Teatrul Muncă şi Lumină al lui V.I. Popa - momente remarcabile în viaţa teatrală constănţeană - erau trecute sub tăcere, chiar şi simpla referire la ele comportând suspiciuni şi riscuri. Aşa încât teatrul nou înfiinţat era prezentat nu ca o nevoie adâncă şi cultivată îndelung a locuitorilor zonei, ci ca o «realizare a clasei muncitoare, sub conducerea Partidului» de tristă amintire, pentru «culturalizarea maselor» cum glăsuieşte afişul-manifest din ajunul primului spectacol (2 mai, 1951). 

Premiera „O scrisoare pierdută“ - Caragiale versus Stalin  

Pentru că eu nu dispun de suficiente resurse psihologice, voi face apel la cele de care beneficiaţi dvs., stimaţi cititori, pentru a vă ruga să înţelegeţi ce a însemnat în marea de uniforme, motorizate, împuşcături şi sonorităţi lingvistice ruseşti, prezentarea unei comedii satirice clasice româneşti - «Scrisoarea pierdută» - ca spectacol inaugural al teatrului local. Era ca o rechemare a noastră către noi înşine. Văzuseră constănţenii în repetate rânduri «Scrisoarea», în turnee. (Personal, nu voi putea uita niciodată ediţia Naţionalului bucureştean cu Talianu, Beligan şi Birlic). Îl văzuseră şi auziseră chiar şi pe Caragiale, faimosul său autor, care a răspuns întotdeauna zelos invitaţiei de a participa la şezători literare, organizate în Constanţa. 

Primul deceniu după '44, sub umbra lui Stalin 

Dar ne aflăm în primul deceniu după '44, din anumite puncte de vedere, cred eu, cel mai negru al perioadei totalitariste. (Zic asta pentru că la sfârşitul lui, au început să ia fiinţă marile edituri, care, pe lângă multă literatură aliniată, tipăreau clasicii universali şi români, astfel că, de atunci încolo, cine a dorit, s-a putut informa). Partidul organizase chiar şi o reformă a învăţământului; (sintagma mă cutremură acum ca şi atunci!) şi printr-un program diabolic, eram înstrăinaţi sistematic de tot ceea ce reprezenta valoare autentică, mai ales naţională, invocându-se internaţionalismul socialist ce, de fapt, trimitea direct - şi numai - la autoritatea sovietică. Lucrul diavolesc dădea roade, mai ales la cele mai tinere generaţii, care - genuine - erau hrănite copios numai cu perfide minciuni. Îmi amintesc de o fetiţă din clasa I- a ( de liceu) care la întrebarea: «Cine este tov. Stalin?» a răspuns (în scris!): «este regele românilor». Și asta în '45-'46, când România era încă monarhie! Pentru vârstnici şi pentru noi, tinerii care apucasem cât de cât să gustăm din hulita «mare cultură», lucrurile şedeau însă altfel. Am început să alergăm spre bibliotecile particulare (câte mai rămăseseră!), spre părinţi şi bunici, spre dascălii noştri buni, sorbindu-le cunoştinţele cu savoarea fructului oprit... Din marea de amintiri în care sufletul meu înoată, învăluită în lumină sfântă, îmi apare în clipa aceasta, figura severă a d-nei profesoare de limba română, Aurelia Zaharia, spunându-ne sec: «Scoateţi pe bănci acele imbecile manuale «unice», ca să nu vină cumva vreun drac de inspector»; (aceştia intrau de regulă la ore cu pălăria pe cap şi mâinile băgate adânc în buzunarele fulgarinului!); «nu luaţi notiţe dar căscaţi bine urechile la ce vă spun eu...» Și aşa începea derularea fiecărei ore, ca un veritabil film poliţist, în care noi aflam şi ceea ce trebuia să ştim fără a uita vreodată (tăinuit în minţile şi sufletele noastre) şi ceea ce trebuia să «ne facem» că ştim! În veac aş dori să-i fie neuitată amintirea, nu doar pentru câte nebuneşti pericole înfrunta, ci şi pentru că ne oferea «o cheiţă» a supravieţuirii în universul barbar în care aveam să evoluăm 50 de ani, putând deveni şi rămâne totuşi oameni.

 Generaţia „copiilor de război“ se dedică teatrului constănţean 

Sunt unii, azi, - mari moralişti! - prea tineri pentru a fi trăit drama noastră, care ne reproşează cu aere de puritate etică, cu duritate şi foarte zgomotos, acest compromis, sugerând că era cu mult mai bine să ne lăsăm omorâţi. Îi asigur că ar fi fost. lucrul cel mai simplu. Eram copii de război şi jocul cu moartea ne era familiar. Pierdusem atâtea fiinţe dragi pe ambele fronturi, văzusem atâţia oameni omorâţi ori mutilaţi aici, acasă, de bombe, schije, mitraliere; ne fugăriseră spre adăposturi, scoţându-ne zilnic din băncile şcolii atâtea infernale bombardamente; privisem desfăşurându-se deasupra capetelor noastre celebrele lupte aeriene ale avioanelor de vânătoare, finalizate adeseori ca macabre jocuri de artificii, în care în loc de scântei, se-mprăştiau, luminând cerul, bucăţi de metal şi oameni aprinşi...! Greu ne-ar mai fi putut speria ceva!
Imperativul momentului însă- venind dinspre bătrânii familiilor noastre şi dascălii noştri prea înţelepţi - era să trăim şi - mai ales! - să nu uităm.“ (Georgeta Mărtoiu)
 
Va urma
 
Despre Georgeta Mărtoiu
 
S-a născut pe 22 aprilie 1932, în oraşul Techirghiol (judeţul Constanţa), în familia lui Ştefan şi a Eugeniei Ratea, şi a încetat din viaţă la 1 mai 2006, la Constanţa. A contribuit hotărâtor la iniţierea şi organizarea de festivaluri: „Seri de teatru antic” (1978 - 1981) şi Festivalul Săptămâna Teatrelor de Păpuşi Constanţa. Publicaţii: „Thalia Ex Ponto la cumpăna de milenii” (coautor); Monografie - Constanţa, Editura „Muntenia-Leda”, 2001); „Leac pentru drac” (perle din umorul culiselor şi reproduse de G. Mărtoiu şi Anaid Tavitian, Constanţa, Editura „Muntenia-Leda”, 2005; „Motive dobrogene în dramaturgia naţională” (în colecţia „Studii şi cercetări de istoria artei” editată de Academia Română, Bucureşti, 1973); articole pe teme de istoria şi estetica teatrului, publicate în revista „Tomis”; ziarele „Dobrogea nouă”, „Cuget liber”. A fost membră a Asociaţiei Creatorilor din Instituţiile Teatrale şi Muzicale şi a UNITER.


Antologia teatrală „Thalia Ex Ponto. La cumpănă de milenii“, semnată de Anaid Tavitian şi Georgeta Mărtoiu, este disponibilă integral în format electronic în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa.

#citeştemaideparte
#memoriateatruluiconstănţean
#Thalia Ex Ponto. La cumpănă de milenii
#Autoare - Anaid Tavitian, Georgeta Mărtoiu 
 
Dacă în urmă cu 119 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ VIRTUALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“ .

DREPTURI DE AUTOR 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA DE CONSTANȚA (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA DE CONSTANȚA sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.

Citeşte şi:

 #citesteDobrogea #memoriateatruluiconstantean Spectacolul inaugural al Teatrului de Stat - „O scrisoare pierdută“, de I. L. Caragiale (1951)

 #citeşteDobrogea #memoriateatruluiconstănţean Zbuciumata istorie a Teatrului „Fantasio“ se identifică cu destinul lui Demostene Tranulis

 #CitesteDobrogea #memoriateatruluiconstantean Istoria preschimbării fostului Teatru de Stat în actualul Teatru Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski"

 #citeşteDobrogea 67 de ani de la spectacolul inaugural al primei instituţii de teatru profesionist din Constanţa. Evocarea unei istorii necesare

#citeşteDobrogea #memoriateatruluiconstănţean Teatrul „Elpis“, povestea celei mai vechi clădiri de teatru din Constanţa