Fără doar şi poate, părintele Arsenie Papacioc este o figură reprezentativă a comunităţii din Techirghiol. Şi chiar dacă, în urmă cu şapte ani, a părăsit trupeşte chilia sa modestă de la Mănăstirea „Sfânta Maria“, spiritul său a rămas acolo unde a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor. O slujire care a durat aproape o jumătate de secol.
 
Arsenie Papacioc (n. 13 august 1914, satul Mihoreni, comuna Tureatca, judeţul Dorohoi (d. 19 iulie 2011, Techirghiol) a fost un duhovnic ortodox român. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria“ din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste, unde a pătimit alături de părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.
 
A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în 1941, pentru participare la rebeliunea legionară şi apartenenţa la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în 1946, după eliberare, şi s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în 1964 de la închisoarea Aiud.

Cum a devenit Anghel părintele Arsenie şi lungul drum până la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol
 
Părintele Arsenie, pe numele său civil Anghel Papacioc, s-a născut în 1914 ca al şaptelea copil al lui Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa.
 
În 1932 a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti şi la 18 ani a devenit membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933 a revenit în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se construia “Casa Verde” - sediul central al mişcării. După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru-şef, fratele său, Radu.
 
În decembrie 1938 este internat lagărul de la Miercurea Ciuc. După abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului legionar, Anghel Papacioc devine şef de plasă (conducător legionar imediat subordonat şefului de judeţ) la Zărneşti şi primar la Zărneşti din octombrie 1940. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a fost judecat şi condamnat la 6 ani de închisoare. În 1942, după ce trece graniţa spre Iugoslavia, este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei şi condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946. În ianuarie 1947 pleacă la mănăstirea Cozia, unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”.
 
În 1948 e trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim - Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie, şi a slujit aici până în iunie 1950, când a plecat la mănăstirea Slatina. De aici a fost arestat în 1958 şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964.

 
După ce a primit preoţia, Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără niciun suport real. După ani de detenţie la închisoarea de la Aiud, a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol, unde a slujit 35 ani ca preot şi duhovnic până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, pe 19 iulie 2011.
 
Aproape un secol de viaţă, cu 11 ani de pătimire în închisorile regimurilor carlist şi comunist, cu experienţa pustiei şi peste 60 de ani de îndrumare duhovnicească în vremuri zbuciumate, toate acestea au atras la Techirghiol mii şi mii de oameni. Chilia unde a vieţuit şi mormântul său sunt şi acum, după trecerea părintelui Arsenie la cele veşnice, loc de pelerinaj, de alinare sufletească, de reculegere şi, de ce nu, de pre-simţire a veşniciei, aşa cum au simţit poate, cei care au fost prezenţi la înmormântarea părintelui şi i-au cântat: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. 

A fost decorat în noiembrie 2002 cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler „pentru crearea şi transmiterea cu talent şi dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizaţia românească şi universală”. În 2006, Arsenie Papacioc a suferit o intervenţie chirurgicală, încheiată cu succes. A fost internat în urma unei hernii de disc.
 
Mărturiile părintelui Papacioc
 

„Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la construcţia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Și bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare.  Şi am întrebat eu, am „sondat” eu - că nu l-am apucat, cam câte oi avea. L-ar fi întrebat un boieraş de pe-acolo, din Ialomiţa: «Domnule - Mircea îl chema - Papacioc, primeşti şi oile mele în cârdurile matale!», «Dar câte oi ai?», «Am şaptezeci!», «Eu numai câini am şaptezeci!». Şi după asta am aflat câte oi avea!
 
Aveam cinci-şase ani şi m-a bătut un băiat. Era un obicei prost pe acolo, când se întâlneau copiii din satele vecine să se ia la bătaie. Pe mine m-a prins la marginea pădurii şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi mi-a făcut picioarele numai sânge, fiindcă eram în pantaloni scurţi. Tatăl meu avea o autoritate peste şase sate, ca era agent sanitar. Şi am zis: Nu-i spun lui tăticu', că-l bate şi nu-i place lui Dumnezeu. Mai bine să rabd. Vă închipuiţi ce am fost în stare să gândesc la o vârstă, când un sentiment de răzbunare e într-o stare mai intensă la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educaţii, pe care de fapt am avut ocazia să mi-o completez în închisori, mănăstiri!
Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroana pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare:
«Floricică frumuşica, cine-ţi dete viaţă oare? Şi culori strălucitoare? Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie, El e Tatăl tău şi-al meu şi Se cheamă Dumnezeu!»
 
Apoi o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: «De ce dă din picior?» Iar mama-mi zicea: «Se-nchină, mama...!» Vasăzică, eu de ce să nu mă-nchin?!
Problema care se pune este că în fiecare zi să putem cuceri Veşnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viaţă - profesor etc., e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e Veşnic, ai sa te împotmoleşti. Trebuie sa fii atent: «Stai, ca asta nu tine de Veşnicie, deci nu o fac!»
 
Până la vârsta de douăzeci de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare la viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare, foarte mult mi-a ajutat! Într-un meci de fotbal am sărit peste un jucător, nu mai puteam să-l ocolesc, eram în viteză mare, şi cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blondă. Într-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea şi am lovit din greşeală, în cap, o fată care nu avea ce căuta pe teren. Am simţit nevoia să mă duc să-mi cer scuze.
 
Am apreciat vârsta ei cam la 14-15 ani. Zice: «Domnule Pantera blondă!» Zic: «Nu mă cheamă aşa. Mă cheamă Anghel Papacioc!» Dar ea: «Așa-i că acum ma numesc și eu sportivă?» Eu mi-am dat seama de naivitatea ei când a zis aşa. «Nu! Deocamdată eşti numai lovită!» I-am zis: «Du-te, fetiţo, şi roagă-te la Maica Domnului!» Şi am insistat să se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l făceam şi eu la vestiar. N-am mai văzut-o de atunci. După şaptezeci de ani m-am trezit cu o doamna bătrâna cu două strănepoate de mâna la Techirghiol: «Părinte, eu sunt fata pe care aţi lovit-o cu mingea în cap! Părinte, m-am rugat la Maica Domnului şi m-a ajutat, aşa cum m-aţi povăţuit, şi am reuşit în toate!»“ (Părintele Arsenie Papacioc - mărturie despre sine).

 

Citeşte şi:

Interviuri Live Iulian Soceanu - „Balneologia şi dezvoltarea infrastructurii turistice sunt pariul oraşului Techirghiol şi pentru următorul secol!“ (video)

Istoric, personalităţi, proiecte, identitate, dezvoltare Interviuri Live. Techirghiol în anul Centenarului (galerie foto + documente)

Oameni ale căror reuşite, idei, eforturi vor modela judeţul Constanţa în următorii 100 de ani Lansăm „Interviuri live ZIUA de Constanţa“