#DobrogeaDigitală - „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor”, de Simion Tavitian Krikor Zambaccian, „pătimaş până la viciu”

Astăzi se împlinesc 131 de ani de la naşterea marelui colecţionar şi critic de artă Krikor Zambaccian. Venit pe lume la Constanţa, pe 6 februarie 1889, într-o familie de armeni înstăriţi, „conu Zambacu”, aşa cum i se spunea cu simpatie, a absolvit liceul în oraşul natal, după care a plecat în Franţa, unde a studiat la Institutul Superior de Comerţ din Anvers.

Aici a prins gustul artelor frumoase, a vizitat muzee celebre şi a început să cumpere tablouri de la tineri pictori. Aşa a început marea sa pasiune pentru artă, care avea să-l urmărească întreaga viaţă.
 


În volumul său „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor”, disponibil în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, Simion Tavitian îi dedică celui ce a donat statului român o inestimabilă colecţie cuprinzând pictură, sculptură, grafică şi mobilier, câteva pagini în care sunt adunate cele mai reprezentative caracterizări făcute de personalităţi ale vremii care l-au cunoscut pe înflăcăratul iubitor de artă:
 

„Krikor Zambaccian, tipul colecţionarului de tablouri şi obiecte rare care trăia în preajma pictorului, a rămas şi el un personaj de domeniul amintirii ... Era pătimaş până la viciu, la fel ca un jucător de poker sau amator de curse. «Îşi iubea tablourile etalate pe pereţi - scrie Corneliu Baba - şi se despărţea greu de ele. Umbla noaptea prin odăi ca o fantomă. Ştergea o ramă, îndepărta o mică pată de pe o pânză. Se aşeza într-un fotoliu şi visa în faţa Ulcelei cu flori de Luchian sau a unui Peisaj de pe Sena de Pallady. Aşa mi-l amintesc pe Zambaccian. Scobora ca un somnambul scara de lemn interioară şi se aşeza în plină noapte în faţa Lăutului sau a Anemonelor, ghemuit în scaun. Avea un râs diabolic de satisfacţie ori de câte ori îţi vorbea despre achiziţiile sale. Satisfacţia aceasta era o complexitate ciudată în care se amesteca laolaltă interese, rapacitate, poezie şi rareori generozitate.
 
Pe colecţionar îl interesa de altfel tabloul, nu pictorul. Apărea meschin şi mustrător. Era dificil şi rutina îl făcea dibaci. Se fixa de obicei la un număr restrâns de picturi, pentru care afişa slăbiciunea. Încet, încet, începea să posede pricepere. Cu necunoscuţii şi debutanţii era prudent. Colecţia îi era un univers în care se izola găsindu-şi liniştea şi mulţumirea de sine».
«Era un posedat - scrie Arşavir Acterian: de culori, de linii, de forme. Trăia dăruindu-se total pasiunii pentru artă şi nu numai pentru artele plastice. Începuse cu muzica şi fusese ani întregi un înflăcărat violonist. Medicii îl sfătuiseră să fie mai reţinut în dăruirea sa faţă de muzică, de tânăr vădind tendinţe de nervozitate, care creştea pe undele armoniei. Muza Polymina poate fi o rea sfătuitoare pentru fiinţele prea nervoase.
 
Descurajat în primele sale elanuri artistice, K.H. Zambaccian a devenit pasionat de pictură. Moştenind o avere bunicică, care s-a tot rotunjit, fără trudă mare şi aproape în virtutea inerţiei, părinţii fiind textilişti, cu o fabrică la Găvana, a investit câştigul - mai bine zis prisosul lui - în tablouri, mai puţin în sculptură. Frecventând în ţară şi străinătate expoziţii şi muzee, citind în această materie multă literatură de specialitate, Krikor sau Kirkor sau Gregoire a ajuns un bun, chiar foarte bun cunoscător în domeniul plasticii. În generaţia lui - se poate afirma fără greş - devenise un adevărat expert, călăuzit de intuiţiile lui sigure, chiar mai mult decât de ştiinţă sau erudiţie. Nu era nimic surprinzător în asta dacă amintim că, în acea vreme, profesor de istoria artelor fusese T.T.Tzigara-Samurcaş (destul de neavizat în cunoştinţe din domeniul artelor) şi, după el, Gheorghe Oprescu, care avusese privilegiul, prin protecţia lui Titulescu, să fie prieten cu Henry Focillon, Paul Valery etc.
Singurii cunoscători în materie de plastică în acea vreme au fost criticul Alexandru Busuioceanu, pictorul Steriadi, Oprescu şi K.H. Zambaccian.
 
Zambacu - cum era denumit mai familiar - şi-a înfiripat repede o colecţie frumoasă de tablouri româneşti şi străine. Fiecare vacanţă şi-o petrecea prin marile muzee europene, unde şi-a rafinat simţul estetic şi şi-a completat bagajul de cunoştinţe în această materie. După fiecare călătorie, se întorcea cu câte un tablou de Renoir, Matisse, Cezanne, Delacroix etc. Preferinţa lui mergea precumpănitor spre impresionişti. După un timp a şi început să scrie despre aceştia: studii, adevărate de laudă pline de toată înflăcărata pasiune de care era animat pentru pictura lui de predilecţie. Fructul acestor preocupări şi entuziasme a fost o carte: Pagini de Artă. Pe măsură ce preocupările lui se concentrau mai mult asupra picturii, Zambacu părăsea negoţul, îşi neglija afacerile, care totuşi nu încetau de a prospera datorită activităţii unui frate şi de a-i asigura fondurile necesare din care s-a constituit minunata colecţie - coherentă şi expresie directă a unei viziuni unitare - ce a purtat o bucată de vreme numele de Muzeul Zambaccian.

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

A continuat să scrie din ce în ce mai pasionat, chiar febril. Au ieşit din pana lui scurte, dar explicite şi edificatoare monografii despre Nicolae Tonitza, Pătraşcu, Pallady, Nicolae Grigorescu, Corneliu Baba...
A scris un timp şi cronică plastică la ziarul Curentul, ba chiar şi câteva nuvele publicate în Universul literar. În ultima perioadă a vieţii a scris şi un volum de evocări şi mărturii autobiografice: Însemnările unui colecţionar de artă.
 
Era uneori excesiv de vanitos. Conversaţiile cu el nu aveau alt subiect decât propria lui persoană, articolele lui sau ce a spus cutare despre el. Câte o vorbă acidă a vreunui prieten sau cunoscut îl făcea să sufere câteva zile în şir. Se agita, spumega, se indigna, avea insomnii. Era pradă unei nervozităţi suscitate de pripeala şi reacţiile lui nepotolite.
 
De o sobrietate exemplară în viaţa lui personală, calculat în existenţa lui cotidiană, devenea dintr-o dată - purtat până la antipodul obişnuinţelor sale de subite entuziasme - generos, chiar risipitor. Scrisorile lui Tonitza către el dovedesc dărnicia persistentă a lui Zambacu, care într-o vreme umplea casa nevoiaşă a pictorului, cu tot felul de stămburi, stofe trebuincioase unei familii cu mulţi copii. Portretul pe care, însă, într-un moment de furie oarbă, l-a scris, cu venin şi culoare prea crudă, Tonitza despre amicul său, ce se arătase probabil zgârcit la multiplele solicitări, a fost în vreo împrejurare de mari greutăţi băneşti ale pictorului.
 
Toate dărniciile amatorului şi colecţionarului erau astfel uitate la un prim gest de reţinere desigur criticabilă, deşi explicabilă.
Îmi amintesc de asemenea de entuziasmul, aproape delirant, pe care l-a trăit Zambaccian, asistând la un spectacol al Teatrului Naţional, în care Emil Botta juca în rolul lui Werther. A ţinut morţiş să-i dăruiască unul din tablourile sale şi m-a întrebat care sunt pictorii ce-i plăceau actorului. Mi-am dat cu părerea că n-ar dispreţui un Luchian. Colecţionarul nu a stat pe gânduri şi am auzit chiar de la Emil Botta că s-a trezit cu un Luchian din partea lui Zambaccian. Asta nu l-a împiedicat pe Emil Botta, care în cea vreme n-o ducea prea bine cu banii, să-l vândă imediat.
 
„A fost numai un iubitor de frumos, ci şi un mare cetăţean, un patriot şi, mai presus de orice, un om”
 
Hipersensibil şi lesne iritabil, era suficient să discuţi ceva în contradictoriu cu Zambacu, ca acesta să ia foc şi să înceapă să ţipe. Dar furia îi trecea repede. Îl vizitam ades pe Zambaccian spre sfârşitul vieţii lui. Se îmbolnăvise de boala lui Parkinson. Aproape paralizat, devenise o jucărie în mâinile câtorva femei care îl îngrijeau şi de a căror asistenţă nu se putea dispensa. Nu o dată mi s-a plâns că îi e milă de halul în care a ajuns. Şi cu cuvintele lui: «Sunt o epavă. Nu-mi închipuiam că-mi voi rata viaţa în acest fel». Singura lui bucurie era să-şi contemple tablourile. Bucurie care nu a durat nici ea mult. A trebuit să se opereze de cataractă şi operaţia n-a reuşit: a orbit.
 
Omul acesta nu s-a străduit nicicând să-şi elucideze o viziune despre viaţă. Îşi crease totuşi o viziune tributară imaginilor de artă pe care şi le încorporase şi din care degaja un fel de viaţă omului ca o operă de artă. Înţepenit de Parkinson într-un fotoliu, şi-a trăit ultimele lui zile departe de ceea ce visase să înfăptuiască. Nici spiritul, nici ochii lui nu-l mai ajutau cu nimic spre a se bucura măcar de frânturile de imagini devenite invizibile pentru el, palide amintiri în drumul spre moarte».
 
A încetat din viaţă la 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani, lăsând poporului român, pe care l-a preţuit şi iubit, o colecţie de o valoare inestimabilă. La moartea lui, academicianul Lucian Grigorescu spunea: «Cunoscut în străinătate de numeroşi artişti şi esteticieni de seamă, iubit şi apreciat pentru subtilitatea aprecierilor şi verva debordantă, solicitat să colaboreze, să expertizeze, Zambaccian a refuzat toate ofertele pentru a-şi putea realiza un gând care-i era drag, pentru a contribui la un plan superior al plasticei româneşti. În acest scop el a fost nu numai un colecţionar de opere ale pictorilor consacraţi, ci a încurajat în permanenţă pe pictorii tineri, cumpărându-le opere pe care le-a aşezat în colecţia sa. Alături de cele ale clasicilor, arătându-le o încredere nelimitată, stimulându-i, dând subvenţii celor lipsiţi de mijloace. Artiştii îi erau indispensabili, el se integrase în marea lor familie. Ca şi ei, el avea aceeaşi structură sufletească, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi idealuri ...
 
Prin plecarea dintre noi a omului cultivat şi sensibil, a omului de gust, a rarisimului iubitor de artă, ţara încearcă o grea pierdere. Zambaccian nu a fost numai un iubitor de frumos, ci şi un mare cetăţean, un patriot şi, mai presus de orice, un om ...»
În ciuda prevederilor testamentare precum că: «colecţia de artă plastică românească a fost donată, împreună cu imobilul, ca să funcţioneze ca un muzeu separat şi, după cum s-a prevăzut în actul de donaţie, ministerul nu va putea îngădui nici o dislocare a lucrărilor de artă şi nici nu va avea dreptul să schimbe destinaţia de muzeu a imobilului dăruit», în anul 1977 acesta a fost închis, comorile «arestate» şi expuse într-un aşa zis Muzeu al Colecţiilor.
Abia după 1989, prin strădania rudelor, a oamenilor de artă şi intervenţiilor Uniunii Armenilor din România, în special ale preşedintelui ei, Varujan Vosganian, Muzeul K.H. Zambaccian şi-a redeschis porţile iubitorilor de artă din ţară şi de peste hotare.
... De sus, dintre stele, - scria Ecaterina Ionescu - poate că Dumnezeu i-a redat vederea şi Zambaccian priveşte fericit spre capodopera sa de-o viaţă, muzeul de la Şosea, în care a investit dragostea şi averea sa.
În memoria marelui om de artă, câte o stradă din Bucureşti şi din Constanţa îi poartă numele.”
 
Colecţionarul a fost decorat de Regele Mihai cu medalia Meritul Cultural în grad de Ofiţer, iar în anul 1948 i se acordă onoarea de a fi primit în rândurile Academiei Române.

Sursa foto: Facebook/ Muzeul K.H. Zambaccian

Citeşte şi:

#citeşteDobrogea Moştenirea impresionantă a „conului Zambaccian“. 130 de ani de la naştere
 

#citeşteDobrogea Krikor Zambaccian - o pasiune pentru o viaţă