In Memoriam prof. Valentin Sgarcea. Un an de la dispariția „soldatului adevărului”

Mi-amintesc că atunci când l-am cunoscut pe prof. Valentin Sgarcea am bătut puțin în retragere, prima impresie fiind aceea a unui dascăl dur, de-a dreptul intransigent, cu care nu prea puteai... negocia. Peste ani, respectul reciproc a cunoscut dimensiunile simpatiei și maximei aprecieri, motiv pentru care în repetate rânduri am insistat să realizăm un interviu despre învățământul românesc, dar fără sorți de izbândă. Ba mai mult, am răspuns invitației de a însoți trupa de teatru a Școlii Gimnaziale nr. 12 „B.P. Hașdeu”, la un important concurs național, desfășurat la Brașov, și de unde s-au întors aureolați cu succes. Grozavă experiență!
Astăzi, însă, consider o datorie de onoare din a-l readuce în atenție pe cel care avea să se stingă pe 6 mai 2019, în urma luptei cu o nenorocită maladie, căreia nu i se găsește leac.
 

Așa cum și-a dorit să fie cunoscut...

Profesorul Valentin Sgarcea s-a născut la 3 ianuarie 1951. Licențiat al Universității din Timișoara, Facultatea de litere (1974). Membru fondator al Centrului teatral Thespuis din Timișoara (1972).
Profesor în învățământul preuniversitar constănțean (1974 – 2016).
Aproape 20 de premii și trofee naționale ca scenarist, regizor și animator a numeroase trupe de elevi, studenți, intelectuali.
Debut cu proză în revista „Echinox” (1980). Debut ca autor dramatic cu farsa într-un act „Tranzacția” (1988), în regie proprie. Redactor-șef al săptămânalului constănțean „Varianta” (1993-1994), consilier al Editurii „Leda” (Constanța, 1995-2006). Proze satirice, articole de opinie, cronici de carte, foiletoane publicate în: Mangafaua, Tomis (serie veche), Cațavencu, Dreptatea, Varianta, Agora, Ex Ponto. Peste 50 de cronici dramatice publicate în presa culturală (1992 – 2017).
Volume publicate: „La marginea mării” (proză), Editura Litera București (1983), „Invers” (coautor), microroman satiric, Editura Muntenia, Constanța, (1994) și „Întâmplări din preajma ta” (proză) Editura Muntenia (2000) și „Teatru... și nu numai”, Editura Ex Ponto (2018).
 

„Se spune că timpul vindecă tot...”

Ne-am oprit astăzi asupra unei reflecții excelent calate perioadei pe care o traversăm, extrasă din cuprinsul volumului „Teatru... și nu numai”, carte la al cărei eveniment de lansare participam în urmă cu doi ani la Muzeul de Artă din Constanța.

„Se spune că timpul vindecă tot. Dar oare trăim îndeajuns ca să dovedim asta? Și cum rămâne atunci cu timpul… pierdut? În căutarea lui, umblăm pe aceleași căi guvernate de risipă. Fiindcă așa a fost omenirea dintotdeauna: a avut, în înaintarea către doritul progres, mai mulți timpi morți decât vii. Dacă a cuantifica minutele, orele, zilele pierdute aiurea – la cozi, în discuții aberante, în controversele din familie, în ședințe inutile sau așteptând trenul, autobuzul, butelia de aragaz, instalatorul, iubita, musafirii, vindecarea de boală, încetarea ploii, am ajunge la cifre alarmante. Am constata că am trăit alandala. Doar momentele de abandon ferice nu intră în categoria asta. A ședea de-o rână, a contempla frunza risipită, creasta muntelui, umbra leneșă a copacului cu care abia ai stat de vorbă. A trândăvi, pur și simplu. În pat, cu ochii-n tavan, departe de lumea dezlănțuită. Ăsta da, câștig. Poate că și lectura ar trebui inclusă la capitolul timp pierdut. În fond, are ea ceva constructive pentru progresul omenirii, câtă vreme zidește doar în tine? De-aia oamenii «serioși» privesc cititul ca pe-o pierdere de vreme. Or avea și ei dreptate. Însă… când au avut timp să ajungă la concluzia asta?”.

Citește și:

Demnitatea unui destin implacabil. Rămas-bun, profesore Valentin Sgarcea!