#DobrogeaDigitală Mircea Eliade, alăptat la „sânul exotic“ al unei țigănci din Cernavodă

Astăzi se împlinesc 113 ani de la nașterea lui Mircea Eliade. Prestigios istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade face parte din pleiada de creatori datorită cărora România a avut privilegiul deschiderii către cultura universală.
 

 
Autor a peste 40 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice, traduse în 18 limbi ale planetei, Eliade a fost recunoscut unanim drept cel mai important istoric al credințelor, cu contribuții esențiale la literatura specializată din acest domeniu. Nu întâmplător, catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă cu mândrie numele.
 
În volumul său intitulat „Existențe și creații literare”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța, Pericle Martinescu rememorează figura scriitorului care a marcat definitoriu literatura română și universală.
 
Într-un text scris în 1982, la jubileul de 75 de ani al lui Mircea Eliade, autorul evocă drama condiției de expatriat a marelui istoric al religiilor, comentând amplu asupra implicațiilor morale extrem de apăsătoare ale depeizării, pe care numai o conștiință superioară le putea resimți.
 
„Jurnalul” lui Eliade abundă de însemnări referitoare la această suferință pe care depărtarea de țară i-a provocat-o întreaga viață, în ciuda succesului și a prosperității în care a trăit.
 
Iată un citat din volumul lui Pericle Martinescu, în care un episod banal, ca acela al schimbării unei perechi de ochelari
capătă accente dureroase, de sfâșiere interioară profundă:
 

„Spărgându-și, în urma unei neatenții, ochelarii vechi, pe care-i purta de câteva decenii, a trebuit să-i înlocuiască cu alții noi și să se despartă în felul acesta de «singurul obiect pe care-l mai am din țara mea.» Această despărțire îi dădea sentimentul că în ființa lui se producea ultima ruptură a unui fir ce-l mai lega de patrie. Iar nostalgia aceasta ajungea atât de departe, încât îi răscolea amintiri din copilăria petrecută prin diverse localități din țară, despre care vorbește abia acum, foarte târziu, și într-un fel cum n-o mai făcuse niciodată mai înainte. (Într-un loc, de pildă, evocând anii copilăriei, când se afla cu părinții la Cernavoda, își amintește, printre altele, că a fost alăptat acolo de o doică-țigancă și că dintre cei trei copii, el a fost singurul cu acest regim. Acestei întâmplări, «grație acestui sân exotic», credea el în anul 1960, se datorează faptul de a fi devenit orientalist...) Altă dată, căzându-i în mână o revistă literară din țară, amintirile și regretele îl năpădesc așa de tare, încât îi produc o senzație de teroare.

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

«Această lectură - scria la 12 octombrie 1946 - mi-a dezvăluit dintr-o dată infidelitatea mea față de adevărata mea vocație aceea de scriitor român. Am avut, câteva ceasuri, sentimentul că acești ultimi ani petrecuți în străinătate m-au depărtat de izvoarele puterii mele creatoare și m-au abătut de la traiectoria mea naturală. Și orice aș face de aici încolo, acești ani sunt iremediabil pierduți. Mai mult încă: am avut revelația că ei m-au aruncat pe un drum fără întoarcere posibilă. Teroarea este ireversibilă. Pentru prima dată în viața mea m-am văzut și acceptat ca un ratat».
 
Bineînțeles, noțiunea de ratat nu trebuie luată aici în sensul ei strict, deoarece tocmai despre așa ceva nu se poate vorbi în evoluția lui Mircea Eliade. El emitea asemenea afirmații numai în momentele de deprimare când, copleșit de conștiința izolării de comunitatea sa nativă, i se părea că a pierdut timpul în zadar, fără să dea ceea ce ar fi putut să dea ca scriitor și ca om de cultură […]
 
Fluxul ocult al nostalgiei atinge într-adevăr, în asemenea caz, limitele sale maxime. El este egal cu acel impuls irezistibil al omului care, bântuit de amintiri și regrete ce-i răvășesc din greu ființa, ar veni până la fruntariile țării, s-ar uita o clipă «dincolo», sorbind măcar din ochi aerul priveliștilor familiare, apoi și-ar strivi o lacrimă în batistă - sfârșind prin a crede că găsește în toate astea o ușurare, o consolare.
 
Probabil că mulți dintre cei aflați în asemenea situații vor fi procedând în felul acesta. Căci «pentru cei care nu mai trăiesc în țara lor, orașul copilăriei și al adolescenței devine un oraș mitic», spunea însuși Eliade cu altă ocazie, într-o convorbire mai recentă, unde, tot el, mărturisea: «Noi suntem puțin ca Ulise, căutându-ne, sperând să ajungem să ne regăsim patria, vatra, pe noi înșine»“.

 
Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR
 
Citește și:
 

#DobrogeaDigitală - „Existențe și creații literare“, de Pericle Martinescu: Jurnalul lui Mircea Eliade - „monument al literaturii memorialistice mondiale”