#DobrogeaDigitală „Pentru Cioran, existenţa era un lung şir de amăgiri”

• 110 ani de la nașterea lui Emil Cioran

 
 
Născut în urmă cu 110 ani, pe 8 aprilie 1911, în Rășinarii Sibiului, Emil Cioran a fost un copil fericit, care hălăduia liber, pe dealurile din satul natal, evocat întotdeauna de scriitor cu nostalgie, ca un rai luminos, plin de căldură și siguranță.
Nimic din seninătatea copilului venit pe lume într-o familie armonioasă, care și-a iubit și crescut frumos cei doi băieți, nu dădea de bănuit asupra tematicii sumbre care avea să marcheze opera viitorului filosof.



După absolvirea liceului umanist „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Cioran devine student la filosofie, la numai 17 ani. La Universitatea din București, este coleg cu Constantin Noica, avându-i ca profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, autori care i-au influențat probabil parcursul ulterior și înclinația spre agnosticism, spre percepția existenței ca fiind „incovenientă”.

În 1934 îi apare prima carte în România, Pe culmile disperării, distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Urmează apoi  Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937).

În 1936, îl regăsim ca profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, iar în 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, pe care o va prelungi până în 1944. În 1945, se stabilește definitiv în Franța și toate cărțile sale vor apărea de-acum într-o limbă franceză de mare frumusețe și subtilitate.

În 1949, îi apare la editura Gallimard – editură care îi va publica mai târziu majoritatea cărților și îi va oferi o rentă lunară – Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Este ultima distincție pe care o primește, Cioran refuzând ulterior toate premiile literare care i-au fost atribuite.

A locuit tot restul vieții la Paris, în Cartierul Latin, evitând publicitatea, dar primind totuși vizitele românilor curioși să-l cunoască. A fost un remarcabil autor epistolar, întreținând o vastă corespondență cu prieteni precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu sau Samuel Beckett.

În volumul „Figuri în filigran”, scriitorul dobrogean Pericle Martinescu îi face un succint portret fostului său coleg de facultate, eseul fiind prilejuit de moartea filosofului din vara anului 1995.
 

„Încă din tinereţe, scriitorul a înţeles pe ce lume se află şi si-a fixat cu fermitate linia destinului propriu de la care nu s-a mai abătut niciodată. Îi trebuia pentru aceasta un climat de libertate absolută pentru a-şi desfăşura în voie întreaga orchestraţie de concepte şi reflecţii asupra soartei Omului, a Lumii şi a Istoriei, în general. Un asemenea climat nu putea găsi în ţara de baştină, dar îl întrezărea pe alte meridiane[...]
 
În cei peste cincizeci de ani cât a trăit la Paris, nu s-a consacrat vreunei activităţi concrete, profesional şi administrativ vorbind, n-a urmărit nici un fel de «carieră», nici măcar în literatură, dar a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi.
 
În tot acest interval de timp n-a făcut altceva decât să scrie şi să citească. Totuşi n-a publicat mai mult de zece cărţi, subţirele ca volum (n-a fost un grafoman, deşi singura lui «meserie» era scrisul), cărţi însă cu o avalanşă de gânduri, maxime, sentinţe şi confesiuni transpuse în aforisme sau în succinte eseuri cu rezonanţe profunde şi şocante ce i-au obligat pe contemporani să-l situeze în rândul marilor moralişti ai limbii în care s-a integrat.
 
Toată creaţia lui are aspectul unui jurnal intim compus din notaţii fulgurante, aşternute pe hârtie la voia hazardului, fără vreun sistem axiologic sau compoziţional, exprimate cu o libertate de gândire şi limbaj ce nu cunoştea vreo limită sau vreo oprelişte. Ca şi la Nietzsche, unul dintre maeştrii săi incontestabili, stilul lui Cioran se grefează pe o muzicalitate fugoasă, virilă, cu sonorităţi catifelate, dar bombardată frecvent de invective şi vituperaţii ce cad ca nişte trăsnete Ia mijlocul frazelor sau în finalul lor. Când scria, autorul se angaja în acest demers cu întreaga lui fiinţă psihică şi carnală, punând în el tot potenţialul său existenţial. Pentru Cioran, actul de a scrie nu era numai un exerciţiu cerebral, ci un proces mai acut cu reverberaţii viscerale. 
Pentru Cioran, existenţa era un lung şir de amăgiri. Dar acum, cel ce acuza cu furie şi disperare viaţa, a trecut în liniştea de Dincolo. Au rămas aici gândurile lui. Ele s-au oprit din mersul lor febril, dar nu vor înceta niciodată să-i fascineze si să-i angoaseze pe cei ce le străbat.”

 
Sursa foto: captură YouTube / Arhivă TVR
 

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris