#DobrogeaDigitală „Pentru copii, jocul e o treabă serioasă”

• Grigore Moisil, prestigiosul savant matematician, iubea copiii și întrebările lor serioase și îndrăznețe.

 „Îi iubea pe acești copii, socotea întrebările lor mult mai judicioase decât ale multor oameni mari, închistați în vechile lor concepții și incapabili de adaptare. Rãspunzând la întrebări — acesta era sistemul sãu de a conferenția celor mici — le da adevărate lecții de matematică și umanism. Și ori de câte ori nu putea răspunde la o întrebare, spunea simplu, cu simplitatea omului care știe foarte multe dar care știe că nu poate ști tot: Nu pot răspunde. În asta nu mă pricep.”

În revista „Contemporanul” din 17 martie 1972, savantul publică un articol în care povestește întâlnirile sale cu cei mici.


 

 „Mărturisesc că în ultima vreme vorbesc din ce în ce mai mult cu copiii. Îmi place seriozitatea lor. Sunt plictisit de copilăriile bătrânilor. De fapt, meseria de profesor e aceea de a preschimba timiditatea copilăriei în înfumurarea adolescenților, deznădejdea celor maturi în optimismul bătrânilor. Toate patru atât de necesare unei societăți bine organizate. Cum am mai spus, în ultimii ani vorbesc cu copiii. Sunt singurii care se interesează cu adevărat de calculatoare. Mă simt uneori ca Phileas Fog al Bucureștilor din 1972. Și-mi place să fiu întrebat de copii. Și-mi place, cum am spus, să nu-i păcălesc. De ce ați ales matematica? mă întreabă copiii. Pot eu să-i mint? Îți minți superiorii, îți minți femeia iubită, dar să minți copiii? De ce am ales matematica? Fiindcă mi-a plăcut. Și poți face și puțină istorie. Orice îndeletnicire e folositoare, și cea de clovn, și cea de cântăreț de muzică ușoară, și cea de matematician. Și citești în ochii copiilor pentru care stima egală pentru diferite ocupații pare ceva de la sine înțeles (evident, există preferințe), mirări: cum, când erai copil, nu era la fel? Istoria este știința cea mai grea de explicat. Cum, Grecii, când au atacat Troia, n-aveau tancuri? De ce să întrebuințeze un cal de lemn și nu parașutiști? Cum, când erai mata student nu se făceau nici teoria categoriilor, nici varietățile diferențiale, nici teoria plasticității, nici logica matematică? Dar discuțiile cu copiii sunt mult mai serioase decât felul cum le povestim când vorbim cu oamenii maturi. O problemă grea, lung de explicat, e cea a rolului matematicii ca știință cu aplicații. Aici problema e mai ușor de explicat copiilor decât oamenilor maturi. E ceva care separă pe copii de cei care nu mai sunt: aceasta e ideea de joc: pentru un copil, ca pentru un matematician, jocul e o treabă serioasă. Eu n-am răspuns niciodată la întrebarea: „este matematica un joc de șah?“. Dar mi-ar trebui prea multă vreme ca să explic de ce pentru mine matematica nu e doar un joc de șah. Copiii însă ar accepta să facă matematica așa, cum s-ar juca „de-a v-ați ascunselea“. Și e bine. Dacă n-am avea astfel de copii în 1972, n-am avea mari matematicieni în anul 2000; nici ingineri în 2032. Și țara noastră ar redeveni o țară eminamente agricolă. Ceea ce, atunci, ar însemna: o țară în care nu-și găsesc de lucru decât o mie de oameni. Iată de ce vorbesc serios cu copiii care se joacă de-a puia-gaia: pentru a pregăti tehnica viitorului. Bineînțeles, pe mine mă întreabă de calculatoare. Nu știu de ce copiii mă întreabă pe mine de calculatoare. Sunt atâția oameni care azi se cred foarte pricepuți în calculatoare. Sunt chiar mulți care sunt pricepuți. De ce mă-ntreabă copiii pe mine? Poate fiindcă îmi place să vorbesc cu ei? Și despre folosirea matematicilor se interesează copiii. Și le spun: dacă vreți să ajungeți istorici, învățați matematică. Și le spun de ce. Și dacă vreți să ajungeți medici, învățați matematică. Și le spun ce. Și dacă vreți să ajungeți pictori, sculptori, muzicanți, critici literari. Și le spun de ce. Și copiii înțeleg. Nu mă-ntreabă nici unul: dar dacă vreau să devin economist? De ce nu mă-ntreabă? Fiindcă știe și tata. Nici dacă vreau să devin inginer? Știa și bunicul, știa și Napoleon. Și nu mă-ntreabă nici unul: eu vreau să ajung medic (jurist, istoric) fără să învăț matematica. Cum să fac? De ce nu-mi pun această întrebare? Fiindcă de la început eu le spun: îmi puteți pune orice întrebare, dar eu nu răspund decât la întrebările la care știu răspunde. (Contemporanul, 17 Martie 1972. De vorbă cu copiii)”