Evocări și portrete din Constanța interbelică (I) Tudor Șoimaru - barcagiul, plimbările nocturne, imaginea mării

De-a lungul ultimului veac numeroși scriitori români, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin, au rămas fermecați de vraja bătrânului Pont Euxin, așa cum l-au cunoscut ei în diverse împrejurări, la Constanța.


Acești cărturari au știut să surprindă într-un mod minunat această magie și grație lor avem astăzi șansa de a putea reconstitui noi crâmpeie din imaginea unei urbe milenare, al cărui destin a fost mereu legat de Marea Neagră. În această serie de articole vom prezenta citate din operele mai multor scriitori interbelici, autori care au iubit Constanța și Marea, și care au reușit superb să evoce frumusețea acestora. Dincolo de descrieri și de peisaje, în operele acestor autori sunt prezentați oamenii Constanței, locuitori de diverse etnii și religii și ale căror portrete vin să aducă un plus de culoare imagini de ansamblu.


Începem acest periplu prin tomurile vechi dedicate Constanței interbelice cu un autor pe care l-am îndrăgit din prima clipă, de la primele rânduri citite din opera sa. Se numește Tudor Șoimaru (1898-1967), un cunoscut scriitor (prozator și dramaturg) și jurnalist. Numele său real era Gheorghe Drăgușanu dar a preferat să publice sub pseudonimul literar împrumutat, luat după numele eroului lui Mihai Sadoveanu (Tudor Șoimaru - Neamul Șoimăreștilor).


Gazetar al Capitalei, Șoimaru cel de sec.XX a venit adesea vara, la Constanța. S-a îndrăgostit de această urbe cosmopolită, multi-etnică și cu parfum oriental. A descris-o superb într-un volum de reportaje publicat în 1936 (numit chiar „Constanța”) și din care am ales să prezint câteva rânduri de o mare frumusețe.


Una dintre cele mai frumoase povești este cea legată de personajul Nicu Pafaluca, patronul unei cafenele numită „Cafe Sulina” și care funcționa în fața Episcopiei Ortodoxe. Șoimaru și Pafaluca au stat adesea la taifas, pe terasa localului și astfel, scriitorul din capitală a reușit să afle episoade inedite din viața urbei tomitane:
 

„Domnul Nicu a fost barcagiu. Sub coasta Cazinoului avusese cea mai frumoasă șalupă (n.a. Pafaluca era doar angajat, patronul său era un grec pe nume Panaiot)... Veneau vara sezoniștii. Făceau o plimbare de rigoare pe cheiu, apoi o fotografie. Apoi oamenii scoborau în barca domnului Nicu. Îi ziceau - Dar să iei seama, șefule, să nu ne răstorni. Dl Nicu avea însă cuvântul potrivit: - Curaj, curaj, nu aveți nicio teamă! Dădea curaj provincialei obeze ce se temea de apă și de deranjamente de stomac și îl asigura (îmbărbăta) pe soț, tot o rouă pe chelie...”

Barcagiul Nicu Pafaluca avea așadar numeroși mușterii pe care îi plimba vara câte o jumătate de oră sau chiar și un ceas întreg. Dar nu pasagerii aceștia erau clienții preferați de către dl. Nicu. Ne povestește Tudor Șoimaru:
 

„Seara veneau amanții (n.a. în sensul de tineri îndrăgostiți)... Erau tăcuți și se țineau de mână. Ea lunatecă, el prostuț. Se așezau alături iar domnul Nicu le punea un covor pe fundul bărcii. Porneau sub lună, în larg. Și pentru că dragostea e mută, se auzea numai plescăitul lopeții. Femeia, sub adierea nopții, era toată numai freamăt, numai așteptare. Și-ar da măcar buzele dar el ezită. Ea trece o mână prin apă să-i simtă răcoarea, dar apa nu o calmează. Domnul Nicu este însă psiholog. A întins tocmai atunci pânza și pânza aceasta face un imens paravan între el și îndrăgostiți. A fost oare sărutul valului pe val sau melodia buzelor împreunate? Domnul Nicu fluieră ușor, ca să nu se audă”.

Se spune că ceea ce este frumos nu durează niciodată prea mult. Astfel s-a întâmplat și cu idilicele plimbări nocturne făcute pentru îndrăgostiți de către barcagiul Nicu Pafaluca. Aflăm și de ce această poveste frumoasă a luat sfârșit:
 

„Domnul Panaiot (patronul lui Nicu Pafaluca) avea marea în sânge, dar nu și poezia ei. Într-o bună dimineață, el a adus o nouă barcă. O minune, fără vâsle, fără pânze. O barcă cu motor! Domnul Panaiot și-a frecat mâinile zicând - Or să curgă de acum afacerile bune. Iar domnul Nicu a trecut pe noua șalupă. Se înghesuia lumea să guste senzația vitezei. Într-o jumătate de oră vedeai portul, farul și auzeai behăiturile geamandurii. În schimb noaptea nu mai veneau amanții. Pentru că amanții timizi au nevoie de pânze iar domnul Panaiot, ucisese, fără să știe, dragostea... Barca a fost vândută după un an. Costase 50.000 și a fost cedată pe 15.000. Domnul Panaiot s-a închis în casă iar domnul Nicu Pafaluca și-a deschis cafeneaua...”

Acesta este frumosul episod pe care Șoimaru a dorit să ni-l transmită peste vremuri. Scriitorul adora să stea de vorbă cu localnicii și să vadă orașul și marea prin ochii lor, și nu prin cei ai săi, de turist efemer al sezonului estival. Astfel se face că într-o discuție purtată cu un alt constănțean, de această dată anonim, acesta îi spune:
 

„Constanța? S-a născut din drojdie de cafea, o Afrodită orientală. Și totuși cei care au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafir și o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia peisajului și lenea desțelenirii: mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu fiecare sosire. Și ești tot același. De sus, de la cafenea, ai la picioarele tale marea, o desfizi, o stăpânești, nu-ți scapă. De aceea constănțeanul nu intră niciodată în ea. Nu vrea să o simtă cum îi fuge printre degetele picioarelor... Dacă te scobori la ea, te îneacă...”

O ultimă evocare pe care o prezentăm este cea a unei cârciumi de pe țărmul Mării, un micro-univers ce reunește reprezentanți ai cosmopolitei lumi tomitane:
 

„ La „Catarg” aveai Marea, numai Marea... Musca azurie îți cădea în ciorba de nisetru, se subția printre pahare și carafe și apoi se răsfrângea beată într-o baterie.
Marea o simțeai pe tine cataplasmă și compresă, luneca în tine, melodie și lichid. O vârau femeile în sânii și în ochii lor. Ochii aceia de femeie, adânci ca marea. Se scufundau marinarii în ochii aceia, se duceau scafandrii până în suflet. Sâni de femeie odihnitori ca Marea. Adormeau pe ei pescarii și matrozii, ca într-o vrajă...”

(Va urma)


Bibliografie


Tudor Șoimaru - Constanța, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea, București, 1936


Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    

 

Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

#citeșteDobrogea: Războiul pentru Tomis