#MemorialulPoartaAlbă Raport final. Partidul Comunist Român. Ecourile destalinizării printre intelectuali (VIDEO)
19 Apr, 2022 00:00
19 Apr, 2022 00:00
19 Apr, 2022 00:00
ZIUA de Constanta
9010
Marime text
Ne vom opri astăzi cu prezentarea Raportului Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document aflat în Biblioteca digitală a Cotidianului Ziua de Constanța, cu ecourile destalinizării printre intelectualii români ai vremii, fie comuniști sau nu. După cum aminteam în materialul precedent, după moartea lui Stalin, liderii comunişti români au înţeles că vremurile se schimbau şi că vechile metode trebuiau revizuite radical: prin urmare, a fost iniţiată o anumită relaxare a politicii interne după 1953.
Pentru conducerea PMR, efectele Congresului al XX-lea asupra celorlalte ţări din blocul estic au reprezentat argumente pentru înăsprirea politicii interne şi evitarea a ceea ce maşina propagandistică a lui Leonte Răutu numea „stihia liberalist-mic-burgheză”. Iritaţi de destalinizare, liderii comunişti români s-au opus încercărilor de a slăbi „vigilenţa ideologică”. S-a decis ca să aibă loc şedinţe în fiecare organizaţie de partid pentru a discuta documentele Congresului al XX-lea. Şedinţa din 22 mai 1956, în care documentele congresului au fost prezentate aparatului de partid din raionul „I. V. Stalin”, în care locuiau cei mai mulţi dintre conducătorii comunişti, a fost orchestrată în aşa fel încât să fie compromisă linia aparent „moderată” adoptată de Constantinescu şi să fie zdrobită orice ambiţie de a introduce o politică de „democratizare” culturală şi ideologică în România.
În mod paradoxal, atacul împotriva despotismului stalinist a venit din partea lui Alexandru Jar, un scriitor mediocru, promotor al realismului socialist. De fapt, a fost însuşi Gheorghiu-Dej – care îl cunoştea pe Jar din închisoare şi folosea încă numele lui evreiesc real, Paşchela – cel care, atunci când Jar i s-a plâns în legătură cu dictatura partidului asupra literaturii şi artei, îl încurajase pe acesta să-şi exprime nemulţumirea în mod public. Provocarea a reuşit. Jar a fost convins că Gheorghiu-Dej chiar dorea ca el să iniţieze o dezbatere asupra abuzurilor staliniste. În realitate, alegerea lui Jar – care beneficiase absolut nemeritat de o poziţie proeminentă în lumea literară – pentru a susţine libertatea de gândire şi de exprimare arată cât de bine stăpâneau Gheorghiu-Dej şi Răutu arta manipulării politice. Puţini scriitori erau mai dispreţuiţi de către colegii lor decât era Jar pentru rolul său în excesele propagandistice din perioada stalinistă. A-l pune să se prezinte ca vocea „liberalizării” făcea subiectul în sine ridicol în faţa majorităţii scriitorilor români, care îl percepeau astfel ca pe o dispută de familie între stalinişti.
Scopul acestei înscenări era acela de a compromite facţiunea care ar fi putut insista pentru „liberalizare”. Faptul că lui Jar îi lipsea credibilitatea pentru a-şi susţine acuzaţiile împotriva lui Gheorghiu-Dej nu însemna că el nu avea dreptate. Dimpotrivă, tocmai pentru că folosea jargonul de partid, pe care îl împăna cu referinţe la ideologia marxist-leninistă, atacul său, ca şi cel al celorlalţi scriitori care l-au susţinut (toţi de origine evreiască, toţi foşti stalinişti înfocaţi), a fost un asalt asupra monopolului ideologic al partidului. Constantinescu, care se afla la Cluj, a fost chemat înapoi din ordinul lui Gheorghiu-Dej pentru a participa la şedinţă. Prezenţa sa era indispensabilă pentru discreditarea „tendinţelor intelectualist liberaliste” ale lui Jar. El, Gheorghiu-Dej şi Răutu, care în mod normal nu ar fi participat la o şedinţă a activiştilor de partid de la un nivel ierarhic atât de scăzut, au fost totuşi prezenţi la aceasta şi l-au anatemizat pe Jar. Publicarea discursurilor lor a fost, de asemenea, senzaţională prin faptul că au insistat asupra deciziei partidului de a pune capăt tuturor abuzurilor staliniste.
La şedinţa organizaţiei de partid a scriitorilor din 29 mai 1956, Alexandru Jar şi cei doi susţinători ai săi, dramaturgul Mihail Davidoglu şi criticul literar Ion Vitner, au fost criticaţi fără milă. Nici un scriitor nu i-a luat apărarea lui Jar atunci când s-a luat decizia să fie exclus din partid. Nu a crezut nimeni că Jar putea să se fi îndoit în credinţa lui şi că era posibil ca acest fost zelot comunist – a cărui soţie, Olga Bancic, o eroină a Rezistenţei Franceze, fusese decapitată de Gestapo – să fi înţeles, în sfârşit, că stalinismul reprezenta un dezastru moral şi să fi avut o criză de conştiinţă. În timp ce scriitorii din Polonia şi Ungaria începuseră să se afirme ca un grup autonom, cu interese şi scopuri bine definite, în România exista un calm relativ. Cel puţin în sfera publică, nimic nou nu părea să se întâmple pe frontul românesc. Intelectualii polonezi şi maghiari îşi câştigaseră drepturile după conflicte repetate cu aparatul ideologic, ceea ce, având în vedere formele virulente ale stalinismului din acele ţări, nu fusese deloc uşor. Fiecare concesie a fost câştigată prin rezistenţă unită şi prin exprimarea publică a solidarităţii.
Operele poeţilor Octavian Goga, George Bacovia şi Tudor Arghezi, precum şi cele ale romancierilor Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, reintroduse în circulaţie
Departe de a încerca să-şi sincronizeze acţiunile cu cele ale colegilor lor maghiari şi polonezi, care se aflau în avangarda luptei antitotalitare, scriitorii români erau fericiţi de foarte mica marjă de libertate care li s-a oferit după moartea lui Stalin. Stratagema lui Gheorghiu-Dej de a identifica ofensiva antistalinistă cu numele compromise ale lui Alexandru Jar, Mihail Davidoglu şi Ion Vitner a dat astfel roade. Cu excepţia unui grup relativ restrâns de adevăraţi intelectuali de stânga (Petru Dumitriu, A. E. Baconsky, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Paul Georgescu, N. Tertulian, Mihail Petroveanu, Gheorghe Haupt şi Ov. S. Crohmălniceanu), foarte puţini erau capabili să înţeleagă miza reorganizărilor care aveau loc în 1956. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu şi-a exprimat public solidaritatea cu revolta intelectualilor maghiari. Romancierul Petru Dumitriu a fost printre primii care au criticat Revoluţia Maghiară în paginile săptămânalului Uniunii Scriitorilor din România. Leonte Răutu, care, după înlocuirea lui Iosif Chişinevschi în 1952, a devenit şeful propagandei, a simulat o „deschidere” ideologică şi a reuşit să înăbuşească în faşă orice liberalizare. Primul Congres al Scriitorilor din 18-24 iunie 1956 – care a fost manipulat de Răutu şi de zelosul său subaltern, poetul stalinist Mihai Beniuc – a reafirmat principiul potrivit căruia arta şi literatura trebuiau să urmeze directivele partidului. S-au făcut anumite concesii, cum ar fi reintegrarea unor valori culturale în circuitul public. Operele poeţilor Octavian Goga, George Bacovia şi Tudor Arghezi, precum şi cele ale romancierilor Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, au fost reintroduse în circulaţie.
Birocraţia de partid a încercat să cultive mitul respectului faţă de valorile fundamentale ale trecutului, trecând sub tăcere faptul că purta răspunderea pentru abuzurile faţă de aceste valori. Ruptura cu stalinismul rigid şi reabilitarea istoriei naţionale s-au produs în România din încercarea oportunistă a elitei partidului de a ascunde refuzul de a înfăptui o destalinizare reală. Mai mult, regimul a încercat să-i atragă pe intelectualii români importanţi aflaţi în exil, cum ar fi Mircea Eliade şi Emil Cioran.
Atraşi de falsa destalinizare înscenată de partid, intelectualii români au capitulat înainte de a porni lupta. Editorialele „Gazetei Literare” şi ale „Vieţii Româneşti” din epocă ilustrează exact această strategie de voluntară supunere etică şi abdicare politică. Urmând directivele comisarilor ideologici, reprezentanţii elitei intelectuale oficiale au anatemizat „spiritul liberalist”, ispita „revizionistă” şi alte asemenea „halucinaţii” mic-burgheze. Anul 1956 – momentul în care a putut fi pusă pentru prima dată sub semnul întrebării şi în mod direct ordinea leninistă şi când se putea merge în direcţia tendinţei internaţionale de reînnoire a idealurilor radical-democratice – a fost un eşec pentru cultura română postbelică. A fost ceea ce francezii numesc un moment manqué, o ocazie ratată.
Intelectualii români nu au înţeles că modestele libertăţi oferite în 1956 nu se datorau bunăvoinţei gardienilor ideologici, ci fricii lor. Exact acesta a fost motivul pentru care, odată ce punctul culminant al „dezgheţului” trecuse, a fost declanşat un nou val de represiune, iar cel mai greu loviţi au fost chiar intelectualii. Dacă mai era nevoie de încă o lecţie amară cu privire la etica înşelătoare a comunismului românesc, aceasta a fost dată după 1958, când mulţi intelectuali importanţi au fost trimişi în judecată.
Cazul Jar, epurarea Uniunii Scriitorilor, tiradele antirevizioniste din presa literară românească şi diatribele furioase ale lui Mihai Beniuc împotriva manifestelor umaniste ale intelectualilor maghiari şi polonezi ilustrează particularitatea reacţiei elitei politice româneşti faţă de procesul de destalinizare care se desfăşura în celelalte state comuniste. Denunţarea poetului Nicolae Labiş la Congresul Tinerilor Scriitori şi perfidul atac al lui Mihai Beniuc, regizat de Leonte Răutu, erau în mod evident privite ca avertismente pentru calmarea pasiunilor radicale. Totuşi, spre deosebire de intelectualii din Ungaria şi Polonia, ceea ce le-a lipsit intelectualilor români în 1956 a fost susţinerea din partea unei facţiuni reformiste de la vârful birocraţiei de partid. În timp ce ungurii puteau conta pe Imre Nagy şi pe tovarăşii săi, iar polonezii pe Władysław Gomułka şi pe grupul său, puţinii scriitori rebeli din România nu aveau asemenea protectori. Lucreţiu Pătrăşcanu fusese ucis în aprilie 1954, iar Miron Constantinescu era prea izolat în conducerea PMR pentru a deveni promotorul unei campanii antistaliniste. Exista o anumită frământare în rândurile vechii gărzi a partidului, dar nici un efort colectiv nu a reuşit vreodată să pună într-adevăr în pericol controlul staliniştilor asupra puterii.
Sursă foto: domeniul public. Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu
Despre Ionuţ Druche
S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
Citește și: #MemorialulPoartaAlbă Raport final. Partidul Comunist Român - Politica internă a PCUS și PCR după moartea lui Stalin (VIDEO)
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii