#RespectTeatru Marele regret al artistului Adrian Daminescu - „Nu Oleg Danovski a făcut această Operă, ci tatăl meu“

Evenimentul pe care l-a organizat cotidianul ZIUA de Constanţa - intitulat „Incredibila memorie a teatrului constănţean“ - marţi, 12 iunie, în foaierul Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“, a strâns laolaltă atât nume consacrate ale scenei constănţene, cât şi urmaşi ai acestora.


 
 
Când vine vorba însă de familia Daminescu, consacrarea s-a moştenit din tată în fiu, aşa încât prezenţa lui Adrian Daminescu la eveniment nu putea trece neobservată, el primind medalia Jean Ionescu şi placheta #RespectTeatru, decernate în memoria tatălui său, Constantin Daminescu.
 
La finalul evenimentului, artistul cu rădăcini constănţene ne-a împărtăşit marele său regret legat de Teatrul de Stat şi actuala sa denumire.
„În primul rând, vreau să felicit cotidianul ZIUA de Constanţa pentru iniţiativa de a organiza un astfel de eveniment care aduce în online istoria culturală. Sper să reuşesc, fie şi în acest online, să fac cândva dovada că tatăl meu este cel care l-a adus pe Oleg Danovski de la Bucureşti aici. Nu Oleg Danovski a făcut această Operă, ci tatăl meu. Prima cărămidă... culturală pusă în această instituţie i-a aparţinut tatei. Acest teatru a fost preluat de Consiliul Judeţean la iniţiativa lui Vasile Vâlcu, care era prim vicepreşedinte al CJ în 1954/1955 şi care l-a adus pe tata de la Opera din Timişoara să facă Operă la Constanţa. De el se vorbeşte foarte puţin, de mama nu s-a vorbit deloc, chiar dacă a fost o mare soprană a acestei opere (Aznif-Elisabeta Daminescu - n.r.).
 
Eu văd că viaţa culturală este întreruptă undeva de cineva şi nu înţeleg de ce se întâmplă asta. Nu este interesul meu personal, ci în spiritul tatălui meu, care a creat această Operă şi care a chemat-o şi pe mama la Constanţa. El a învăţat să cânte la fagot, ca să poată fi fagotist în partidă de suflător, pentru că nu existau. A luat un violonist din port, un corist nu ştiu de pe unde, şi aşa a strâns el oamenii pentru această Operă.
 
Şi în 1964 mi-amintesc că m-a băgat în motocicleta cu ataş, un MZ, şi am plecat la Bucureşti să îl convingem pe Oleg Danovski să vină maestru de balet la Constanţa. Într-adevăr, a fost un uriaş maestru de balet şi aşa va rămâne. Eu am văzut în coregrafia lui, în partea de vest a Angliei, spectacole de balet semnate Oleg Danovski, ceea ce dovedeşte că era un imens. Dar el a preferat să nu fie maestru de balet al acestei Opere, la insistenţele tatălui meu, ci şi-a făcut trupă de balet undeva la băile turceşti, pe aici. Nu a avut legătură niciodată cu această Operă.
 
Sigur că oameni fără cultură, prieteni cu băiatul lui, Oleguţ, au preferat să-i pună Teatrului Liric din Constanţa numele lui. Sunt oameni în sală acum care se întreabă de ce nu se numeşte Teatrul «Constantin Daminescu». Tatăl meu are numele doar pe sala de repetiţii. Este păcat, pentru că istoria se fracturează în felul acesta şi oamenii adevăraţi dispar în neant, în loc să existe în istorie.
 
De ce vă vorbesc despre Constantin Daminescu aşa? Nu numai pentru că era tatăl meu, ci pentru că am fost foarte atent la ceea ce a făcut tatăl meu. Un om de o bunătate rară, care împrumuta bani pe care apoi îi refuza pentru că nu-şi mai aducea aminte când i-a dat... celor din cor, celor din orchestră.
Se vorbeşte de Jean Ionescu ... daaa, a fost directorul acestei instituţii, dar după tatăl meu.
Numele Constantin Daminescu apare la ctitori. Dar ce înseamnă el? Cum poţi să dai numele unei persoane care nu a fost interesată niciodată de Opera din Constanţa, şi nu ctitorului respectiv?
 
Şi aşa ar trebui să facă toţi copiii care cunosc istoria familiei lor. Pentru că vedeţi şi dvs. cum a ajuns cultura în zilele noastre, iar prelungirea inteligenţei noastre este telefonul. Iar ceea ce găsim pe Google sau pe Wikipedia să nu credeţi că toate sunt adevărate. Multe sunt minciuni, din necunoştinţă. Şi atunci trebuie să pună mâna pe o carte.
 
Gândiţi-vă dvs. - clubul Igiena, Opera din Constanţa, corul, orchestra Marea Neagră, toate acestea sunt făcute de tatăl meu. De mintea şi de mâna tatălui meu, prin Duhul Sfânt, bineînţeles!“