Toponimia localităților din județul Constanța Transformarea numelor turcești (I) - Kuzgun, Kara-Omer, Alakapî

Stăpânirea otomană de peste patru secole și jumătate și existența unei majorități musulmane (până la finele sec.XIX) sunt factorii determinanți ce au condus la existența în Dobrogea a unei abundențe de denumiri de origine turcească și tătărească.

Din anul 1878 și de-a lungul următoarelor două-trei decenii, numele românești au devenit și mai numeroase, odată cu sosirea în Dobrogea a mii de coloniști originari din Ardeal, Moldova sau Muntenia. Aceștia fie s-au așezat pe vechi vetre musulmane, cărora le-au schimbat numele, fie au întemeiat așezări noi, pe care le-au botezat după voia lor.


Chiar și așa numeroase așezări și-au păstrat numele turcești sau tătărești iar situația aceasta s-a perpetuat decenii de-a rândul. Abia în perioada interbelică, în anii 20 și mai ales în anii 30, administrația românească a decis să schimbe multe dintre numele așezărilor turcești și tătărești cu nume noi, românești.
Toate aceste transformări nu au fost însă de natură să distrugă total vechea toponimie. Aceasta s-a păstrat într-un procent mare și astăzi, dând Dobrogei un plus de farmec.


Interesant este faptul că, în mai multe cazuri, numele vechi ale localităților nu au fost schimbate radical de către autoritățile românești, ci doar au suferit interesante transformări. În acest articol vom oferi câteva exemple în acest sens.


Luăm pentru început cazul comunei Ion Corvin, care în trecut purta numele turcesc de Cuzgun. Interesant este că acest cuvânt cuzgun / kuzgun în turcă înseamnă corb. Atunci când administrația românească interbelică a modificat numele așezării, ea a ales denumirea de Ion Corvin, după numele marelui voievod al Transilvaniei - Ioan / Iancu de Hunedoara, membru al familiei Corvineștilor. Corbul, care potrivit legendei i-a furat lui Iancu un inel de preț, este și azi parte a blazonului Huniazilor. În latină, corb se traduce drept vulpes corvum!

Un alt exemplu de transformare al vechiului toponim este cel al actualului oraș Negru Vodă. Se spune că este numit așa după Radu Negru Vodă, semi-legendarul domnitor originar din Țara Făgărașului și care ar fi întemeiat în 1290 Țara Românească.


Numele acesta de Negru Vodă se pliază însă excelent și pe mai vechea denumire a localității. Cu mult timp înainte de sosirea administrației românești, Negru Vodă s-a numit Kara Omer (n.a. formă coruptă - Cara-Omer), în traducere Omer cel Negru. În spatele acestui nume, avem atât legendă, cât și adevăr istoric!


Astfel, totul începe cu marea campanie anti-otomană a lui Mihai Viteazu, de la sud și sud-est de Dunăre. În anul 1595 Mihai Viteazu înregistra victorie după victorie, reușind să cucerească numeroase fortificații dunărene ale Imperiului Otoman. Exasperat de veștile proaste ce îi veneau din Dobrogea, sultanul Murad al III-lea (n.a. moare un an mai târziu și îi lasă locul fiului său Mehmed al III-lea) decide să trimită o nouă armată împotriva lui Mihai.
În fruntea acestei oștiri este pus Omer Pașa, supranumit Cel Negru, întrucât avea un ten foarte închis la culoare. Comandantul vine în Dobrogea cu 10.000 de călăreți, în timp ce alți 4000 de pedestrași erau așteptați să sosească la bordul unor corăbii.


Omer Pașa îl caută pe Mihai Viteazul pentru o confruntare directă, dar acesta evită mereu lupta, așteptând momentul potrivit. Acesta apare în ziua de 22 iulie 1595, când Omer Pașa ajunge în pădurea Iechini Orman Deli (n.a. surse otomane), nu foarte departe de locul în care azi se găsește orașul Negru Vodă.
Domnitorul Țării Românești decide să dea aici bătălia decisivă (n.a. în zona numită Pârâul Caprei), întrucât cavaleria otomană nu are loc destul pentru a se desfășura.


Turcii sunt atacați de șapte detașamente în același timp și nu fac față acestei acțiuni foarte bine plănuite. Se spune că însuși Mihai îl atacă pe Omer cel Negru și îi dă acestuia o lovitură teribilă de sabie. Rănit mortal, pașa este luat de slujitorii săi și scos din bătălie, în locul său forțele turcești fiind comandate de generalul Murat Tembic. Victoria românilor vine după alte câteva ore și este una totală. În acest timp, Omer Pașa este dus într-un sat al cerchezilor, aflat la câțiva kilometri distanță. Moare acolo, dar înainte de ultima suflare le cere adjuncților săi să redenumească așezarea cu porecla sa, Kara Omer. După câțiva ani, satul de cerchezi dispare, pentru ca apoi să fie refăcut de către turci și tătari, care nu uitaseră povestea lui Omer Pașa și de ultima dorință a acestuia.


O altă localitate constănțeană unde numele vechi pus de musulmani a suferit o interesantă transformare este Poarta Albă. Așezarea tătărească se numea pe vremuri Alakapî, nume ce se poate traduce ca Poarta, Arcada și chiar Bolta lui Allah.


Alakapî era cunoscută și în sec.XVI, când un călător polonez, poetul Erasm Otwinowski ajungea prin aceste locuri. Așezarea a dăinuit timp de secole. Se știe că în 1855, în timpul Războiului Crimeii (1853-1856) Alakapî era centrul unui teritoriu tătăresc semi-autonom, creat cu acordul Înaltei Porţi şi dat spre conducere lui Mârza Han (Bey). Tătar de origine, destoinicul Mârza a ajuns în Dobrogea centrală după ce a fost “vali” de Silistra Rusciuk, sub numele de Said Mârza Paşa. A primit dreptul de a stăpâni ţinutul tătăresc de la protectorul său, sultanul Mahmud al II-lea (1808 – 1839), căruia legenda spune că i-ar fi salvat odată viaţa, în timpul unei bătălii cu ruşii ţarişti.


Mârza Khan a devenit astfel stăpânul unei întinse zone din sudul Văii Kara-Su şi unde tătari de origine crimeeană trăiesc de sute de ani. În acest ţinut s-au așezat continuu zeci şi sute de familii tătăreşti, alungate de persecuţiile ruseşti şi mai apoi de Războiul Crimeii. Au venit în Dobrogea la chemarea lui Mârza Bey, care i-a promis sultanului Abdul Medgid (fiul fostului său protector) că va popula şi administra corect zona.


Mult timp după moartea lui Mârza Khan numele de Alakapî a fost modificat, din Poarta Înaltă sau Bolta lui Allah... în Poarta Albă!


(Va urma)


Bibliografie selectivă
Analele Dobrogei - serie veche (1920-1938)
"Călători străini în Țările Române"
Adrian Ilie - "Monografie istorică – Valea Kara-Su"
Adriana Cupcea, Kozak Gyula - "Istorie și identitate la turcii din Dobrogea"
Dimitrie Cantemir - "Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman"
Doina Eugenia Gemală -" Legende din ținuturi dobrogene"
Florin Stan - "Tătarii"
Gherghina Barbu, Dumitru Ciurea, Elena Jiga - "Dobrogea, sâmbure de legendă"
Ion Ionescu de la Brad -" Excursiune agricolă în Dobrogea în anul 1850"
MD Ionescu - "Dobrogia în pragul veacului al XX-lea"
Murat Taner - "Dicționar tătar crimeean - român"
Nicolae C. Ariton - "Lazii, un popor dobrogean uitat"
Nuredin Ibram - "Tătarii din România. Istoric. Spiritualitate. Identitate", "Comunitatea musulmană din România: repere de viață spirituală...", "Turcii dobrogeni, interferențe culturale și civilizatorii"
Petrică Miu, Gelu Dae - "Negru Vodă 1878-1950", vol. 1
Titus Cergău, Emanoil Papazissu - "Legende dobrogene"


Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    

Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Poveștile oamenilor din anticul Tomis (III): Familii și destine