SOS!… „Akra Aktion“… SOS! (galerie foto)

Unitatea de elicoptere de la Tuzla a executat multe misiuni de salvare pe mare în perioada în care şi eu am lucrat acolo. Şi pentru că îl am în faţa mea pe fostul comandant al unităţii, comandor (rtr) Dumitru Cristian, profit de ocazie şi-l întreb de un eveniment petrecut cu mulţi ani în urmă:
- Vă mai aduceţi aminte de misiunea de zbor în care aţi reuşit salvarea echipajului unei nave greceşti? O navă care eşuase prin februarie la Vama Veche…? 
- Da, îmi aduc aminte, asemenea întâmplări nu se uită aşa uşor…
 
***
În data de 19 februarie 1981, pe mare se dezlănţuise o furtună puternică, cu valuri de 7-8 metri. Cargoul „Akra Aktion“ naviga sub pavilion Grecia şi plecase din Brăila încărcat cu peste 3.500 de tone laminate, având ca destinaţie portul Alexandria, Egipt. Pe drum, nava a fost surprinsă de furtună, împinsă către ţărm şi a eşuat pe un banc de nisip, la câteva sute de metri de plaja de la Vama Veche, adâncimea apei în acel loc fiind de numai câţiva metri. Nava foarte grea s-a afundat în nisip.
 
- Cum şi când aţi primit misiunea, domnule comandant? 
- Chiar în acea noapte, când la Căpitănia Portului Constanţa s-au primit mai multe semnale S.O.S. pentru salvarea echipajului. A fost trimis la locul incidentului remorcherul „Albatros“, care, din cauza furtunii şi a adâncimii mici a apei, n-a reuşit să intervină. A mai fost trimisă o navă în ajutor, dar tot fără rezultat… Două zile şi două nopţi, cei 21 de membri ai echipajului, sechestraţi pe navă, fără mâncare şi fără apă, au aşteptat să fie salvaţi… Mai rămăsese o soluţie: intervenţia elicopterului… Eu am primit ordinul de intervenţie de la comandantul aviaţiei, dimineaţa, la prima oră. 
- Ce echipaj aţi numit pentru această misiune?
- Am decis să-i trimit pe căpitanul Ilie Datcu, pilot prim, locotenentul-major Mihai Enache, pilot secund, şi pe maistrul militar Mircea Tauber, mecanic de bord. I-am chemat pe piloţi şi pe meteorologul de serviciu la biroul meu, unde am făcut pregătirea preliminară a misiunii. Le-am explicat cum trebuie să procedeze, în cele mai mici detalii.
- Şi cum aveaţi legătura radio? Aţi mers în Punctul de Comandă?
- Nu. În birou aveam o staţie de emisie-recepţie pe care o puneam în funcţiune când era zbor de instrucţie sau la nevoie. Când am fost anunţat că decolează Datcu, am pornit staţia ca să pot urmări convorbirile radio ale acelui zbor.
 
Elicopterul pilotat de Ilie Datcu a zburat la nava eşuată, a făcut câteva viraje, dar piloţii nu au reuşit să-l ţină la punct fix. Mecanicul nu a putut nici el să lanseze scaunul. Atunci, Datcu a raportat că revine la aerodrom. Nu poate executa misiunea.

 
- Aterizaţi la hangar, le-a transmis prin staţie comandantul. Voi decola eu „prim“ şi Datcu „secund“.
 
Cristian şi-a tras combinezonul de zbor peste uniformă şi a plecat la hangar să aştepte elicopterul. Imediat după aterizare s-a urcat în locul pilotului secund. „Gata! Ilie, decolează!“
Deasupra cabinei, palele elicei principale desenau pasul vitezei, forfecând orizontul. „Naşul“, cum i se mai spunea comandantului, a prins hotărât comenzile şi s-a uitat o clipă la ceasul de bord care indica ora 10.30.
- Parametrii?
- Parametrii şi presiunea, normal.
- Totul normal la bord. Decolăm spre Vama Veche, i-a transmis conducătorului de zbor. 
 

 
Într-un viraj scurt, elicopterul s-a ridicat deasupra clădirilor unităţii. Spre mare pe cap compas 90 de grade, la înălţimea de 100 de metri, şi apoi spre sud pe cap compas 170 de grade. La viteza de 250 km/oră, după 6-7 minute de zbor, erau la Vama Veche deasupra navei eşuate. Toţi cei 21 de marinari erau pe punte şi agitau braţele.
 
- Cum aţi procedat? L-am întrebat.
- Am intrat de la sud spre prova navei pe 60 de grade cu botul elicopterului în vânt. Apoi i-am comunicat mecanicului: „Mircea, fii pregătit, leagă-ţi centura de siguranţă, deschide portiera stângă, aştept să mă dirijezi“. Am făcut un viraj de 360 de grade la înălţimea de 50 de metri, ca să înţeleagă echipajul că am venit să-i salvăm, apoi am intrat uşor către navă cu vânt cam de 12 m/s… stop…
 
Elicopterul se legăna dintr-o parte în alta ca o frunză-n vânt. Cât timp piloţii îl calibrau la punct fix, mecanicul Mircea Tauber, din uşa deschisă şi prins în nişte chingi de siguranţă, manevra troliul cu scaunul. Din cauza vântului puternic, operaţiunea de coborâre şi ridicare a scaunului devenea din ce în ce mai dificilă. Şi în permanenţă Mircea ţinea legătura cu piloţii din faţă.
- Scaunul pe punte. L-am luat pe primul.
- Confirm! Nu mişca scaunul.
- Primul urcat. Scaun pe punte…
 
Fiecare marinar, după ce scaunul coborât din elicopter atingea puntea, se aşeza, îşi prindea curelele peste mijloc apoi făcea semn şi era ridicat. Aşa au fost ridicaţi primii 11 marinari în aproximativ 17 minute.
- Terminat! Am închis uşa, i-a transmis mecanicul şefului de echipaj.
- Confirm!
 
„Naşul“ a mărit uşor înălţimea din punctul de staţionare. A tras elicopterul PUMA spre spate, a virat stânga şi direcţia stadionului din Mangalia, unde i-a debarcat pe cei 11 marinari.
- Acum mergem să-i luăm şi pe ceilalţi zece. Ştiţi procedura.
 
Elicopterul s-a îndreptat din nou către nava eşuată. Vântul era destul de puternic, se simţea la comenzi, plafonul norilor era sus, nu crea probleme. Au ajuns din nou la 15 metri deasupra navei, punct fix şi urcarea la bord a celorlalţi zece marinari. Ultimul ridicat a fost comandantul navei, căpitanul Hristos Papadopolos, care, drept mulţumire, a venit în cabina piloţilor şi l-a bătut pe umăr pe şeful de echipaj. Văzându-l înlăcrimat, pilotul Cristian a mai executat un ultim viraj în jurul navei, la viteză mică, pentru un ultim salut de adio.
 
- Cât timp a durat toată operaţiunea? l-am întrebat pe fostul meu comandant.
- Toată operaţiunea de salvare a durat aproximativ 50 de minute.
 
Aşa îşi încheie povestea comandorul Cristian. Hotărât şi deodată. Acum, la vârsta de 87 de ani, comandantul îşi împreunează mâinile peste masă, în faţa mea. Palmele, care de-a lungul anilor au strâns hotărât manşa avioanelor şi a elicopterelor pilotate, sunt uşor tremurânde şi brăzdate de nervurile trecerii anilor. Când îşi depărtează mâinile, aşa, într-un gest de încheiere a poveştii, pare că în faţa mea a aterizat pentru o clipă acel vultur care mă însoţise pe drum…
 
(fragment)
 
Notă: Pentru că era foarte instabil, vasul şi-a schimbat poziţia de-a lungul anilor. La un moment dat s-a rupt, iar jumătate s-a scufundat. Nava nu a mai fost recuperată niciodată, iar încărcătura sa a fost recuperată 20 de ani mai târziu. O mică parte din prova epavei „Akra Aktion“ se mai vede şi azi deasupra apei, în dreptul plajei de la Vama Veche.
 
Despre Nelu Enache
 
Căpitanul comandor de aviaţie (r) Nelu Enache s-a născut pe data de 3 septembrie 1954, în comuna Puieşti, judeţul Buzău. A urmat Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 0210 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Dublă catastrofă: Două avioane subsonice, înfipte în malul Dunării