#RespectTeatru Medalia „Jean Ionescu“ şi placheta CJC #RespectTeatru, pentru actorul şi directorul Jean Ionescu (galerie foto)

Spre deosebire de toţi ceilalţi 61 de seniori ai teatrului constănţean omagiaţi cu prilejul evenimentului „Incredibila memorie a teatrului constănţean“, unul va rămâne aievea în istoria cotidianului ZIUA de Constanţa, de numele său fiind legată instituirea unei medalii jubiliare.
Jean Ionescu, directorul cu cel mai îndelungat mandat la conducerea Teatrului de Stat Constanţa, este cel de numele căruia se leagă şi Medalia „Jean Ionescu“, conferită cu prilejul evenimentului.
 
 

 
De altfel, această medalie împreună cu placheta #RespectTeatru din partea Consiliului Judeţean şi scrisoarea de mulţumire din partea Primăriei Municipiului Constanţa i-au fost înmânate fiicei directorului Jean Ionescu, Mădălina Ciobanu, pentru ambii părinţi.
 
Cine a fost Jean Ionescu şi ce l-a făcut remarcabil în teatrul constănţean am găsit în cartea semnată de Jean Badea, „Dulcea povară“, pe care o puteţi citi în varianta digitalizată în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa.
 
„S-a apropiat de teatru încă din anii adolescenţei, după absolvirea liceului comercial din Constanţa, ca actor amator în spectacolele Ligii Culturale din Constanţa şi Ateneului Popular Central (Patima roşie, Muşcata din
fereastră, Inspectorul de poliţie ş.a.). «Bolnav» de teatru, a renunţat la o posibilă carieră în comerţ / finanţe pentru a se alătura, în 1951, membrilor fondatori ai Teatrului de Stat, din care a lipsit doar patru ani (1969-1973), când a fost obligat să preia conducerea unei instituţii nou-înfiinţate (Agenţia artistică a litoralului, ulterior ARIA, filiala Constanţa).
 
Jean Ionescu a fost directorul Teatrului de Stat (1957-1969), pe când acesta era un mare complex artistic, cu patru secţii (în realitate, tot atâtea teatre, lipsite doar de identitate juridică): dramă/comedie, operă/operetă, estradă, păpuşi... cu menţiunea că o perioadă, în această «uzină» de spectacole şi concerte, a funcţionat şi orchestra populară «Brâuleţul». Jean Ionescu a condus sute de artişti, tehnicieni, muncitori şi funcţionari într-o vreme când nu apăruse încă termenul «manager», dar el stăpânea secretul acestei dificile funcţii: avea calmul olimpian, simţul măsurii şi al dreptăţii şi, mai cu seamă, diplomaţia relaţiilor cu forurile politice şi administrative locale, care îşi permiteau ingerinţe puternice în viaţa instituţiilor de cultură, pentru a le transforma în instrumente de propagandă docile şi eficiente.
 
Nimeni nu se putea opune, în acele timpuri, indicaţiilor repertoriale venite de la centru şi ar fi absurd să-i imputăm postum lui Jean Ionescu aducerea în scenă a maculaturii teatrale cu parfum sovietic sau realist-socialist românesc (gen Sfârşitul escadrei, Zări necuprinse, Anii negri, Marele fluviu ... , Oameni care tac etc.).
Dar să reuşeşti să «strecori» în repertoriul aflat sub un control atât de infernal spectacole precum Profesiunea doamnei Warren, Papa se lustruieşte, Doi pe un balansoar, Sexul şi neantul, Diavolul la Boston era nu doar un act de curaj, ci şi unul de cultură.
 
În raporturile cu şefii de secţie, Jean Ionescu a adoptat, cu înţelepciune, politica de încurajare a iniţiativelor acestora, facilitând actul de «secesiune» din aprilie 1969, cu riscul sacrificării propriei funcţii. Al doilea directorat (1973-1984) venea în alte vremuri grele pentru teatrul românesc, după o vestită plenară de la Mangalia, din vara anului 1971. Pe atunci se cenzura, cu ipocrizia mascată a ideologiei comuniste, orice proiect cultural. Cum a reuşit Jean Ionescu să aducă în scenă pe regele Carol, pe Brătianu, C.A. Rosetti, Maiorescu şi Carp este astăzi o poveste de taină.
 
În aceeaşi perioadă s-au creat evenimente majore, de răsunet naţional, semnate de Silviu Purcărete (Legendele atrizilor şi Hecuba), dar având sprijinul moral al directorului Jean Ionescu. În acea perioadă, Jean Ionescu
a interpretat o seamă de roluri, fără a recurge la intervenţii în favoarea sa. De multe ori a renunţat la câte un personaj pe care şi-l dorea, pentru că era prea ocupat sau ca să nu lase impresia că directorul îşi tăia felia cea mai mare din tort. Dintre cele aproape 80 de roluri, multe au rămas în răbojul succeselor incontestabile. Amintesc doar două: Brătianu din Credinţa(,,[ ... ] rol parcă scris pentru puterea de concentrare şi de comunicare a acestui actor" – Adrian Dohotaru) şi Dacian din Capul de răţoi («Impunător şi ridicol deopotrivă, Dacian e portretizat cu savoare de Jean Ionescu, foarte solid actor al trupei» - Valentin Silvestru).
 
Au trecut mulţi ani de la dispariţia sa şi, oricâţi vor mai trece, nu vor reuşi să-i umbrească amintirea duioasă din sufletele iubitorilor de teatru din cetatea de la Pont...“.
 
De asemenea, în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa veţi putea parcurge o serie de fotografii donate spre digitalizare de Mădălina Ciobanu, fiica lui Jean Ionescu, şi care ilustrează activitatea sa artistică.

 
Citeşte şi:
 
#citeșteDobrogea #memoriateatruluiconstănțean 90 de ani de la nașterea actorului Jean Ionescu, directorul cu cel mai îndelungat mandat la Teatrul de Stat. Interviu acordat în anul 1966


 

Galerie foto: