#citeșteDobrogea Dobrogea în contextul Marii Uniri

În pofida tuturor vicisitudinilor momentului istoric generat de rapidele şi contradictoriile schimbări intervenite în situaţia internaţională - anul 1918 a marcat intrarea procesului de făurire a statului naţional unitar în etapa sa decisivă.



Unirea Basarabiei cu România, hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie/aprilie 1918, a reprezentat o încununare a luptei duse timp de peste un secol de românii dintre Prut şi Nistru pentru păstrarea fiinţei lor naţionale, pentru drepturile politice şi sociale, înscriindu-se în amplul proces de autodeterminare naţională şi politică ce se desfăşura în acea perioadă în Europa.

Toamna anului 1917 a fost bogată în evenimente în toate provinciile istorice româneşti menţinute sub ocupaţie străină. Consiliul Naţional Român din Bucovina a preluat efectiv din luna noiembrie conducerea provinciei, convocând la 15/28 noiembrie Congresul reprezentanţilor, care a hotărât „unirea definitivă şi fără nici o condiţie a Bucovinei cu România".

În condiţiile înfrângerilor suferite pe front, ale dezagregării armatei şi administraţiei imperiale austro-ungare, în toamna anului 1918 se produce o apropiere între forţele politice ale populaţiei româneşti din Transilvania, care a dus la constituirea Consiliului Naţional Român Central la data de 18/31 octombrie. Acest for conducător avea autoritatea morală şi politică, fiind investit de întreaga naţiune cu încredere şi puteri depline pentru a convoca Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Adunarea a votat în unanimitate Declaraţia de Unire cu

Ţara, iar în ziua următoare (19 noiembrie/2 decembrie 1918) a fost constituit Consiliul Dirigent care îndeplinea funcţiile unui adevărat guvern provizoriu.
 

Pacea de la Buftea-București

În acele zile de vibrantă însufleţire patriotică, când transilvănenii îşi luau soarta în propriile mâini, la celălalt colţ al ţării o altă provincie românească, scăldată de apele Dunării şi ale Mării Negre, revenea la Patria Mamă. Referindu-se la ocuparea Dobrogei de către Puterile Centrale, istoricul

Constantin Kiriţescu scria următoarele rânduri: „O soartă din cele mai crude a fost hărăzită provinciei noastre transdanubiene. Dobrogea a căzut în lotul de pradă al bulgarilor. Ei formau elementul cel mai numeros în armata de invazie a Dobrogei pe care o revendicau ca preţ al colaborării lor războinice cu germanii".

Provincia a fost ruptă din trupul ţării în urma Tratatului de pace semnat la Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918. Bulgaria primea Cadrilaterul cu o rectificare de graniţă în favoarea sa, urmând ca restul teritoriului dobrogean să fie stăpânit în comun de cele patru state până la Conferinţa de pace ce
urma să aibă loc la sfârşitul războiului.

Aflate în refugiu la Iaşi, cele mai mari personalităţi ale Constanţei - Ioan N. Roman, Ion C. Atanasiu, Oreste Tafrali, George Vâlsan, George Murgoci, Alexandru Lapedatu - desfăşurau o îndârjită activitate în favoarea intereselor Dobrogei. Ei se grupaseră în jurul ziarului „Neamul Românesc”, condus de Nicolae Iorga, rugând pe regele Ferdinand să nu primească spre semnare acest tratat înjositor, cerând cu fermitate „respingerea, orice s-ar întâmpla, a condiţiilor ce ni se impun astăzi şi, mai ales, a celei care priveşte sÎaşierea, fie şi numai provizorie în gândul nostru, a pământului ţării".

Prevederile tratatului încheiat la Buftea au generat o profundă nemulţumire şi chiar nervozitate, atât în rândurile cercurilor politice de la Sofia, „care se vedeau în acest fel lipsite de posibilitatea de a anexa Dobrogea până la Dunăre", cât şi în mijlocul populaţiei bulgăreşi, speriate că „fără sprijinul trupelor de ocupaţie şi de administraţie bulgăreşti, nu va putea să păstreze bunurile jefuite de la populaţia românească". S-au ţinut adunări în marile oraşe din Bulgaria, dar şi în Cadrilater şi în Dobrogea, la care bulgarii participanţi au adoptat moţiuni, rezoluţii trimise apoi în capitalele statelor aliate, prin care cereau ca întreg ţinutul dintre Dunăre şi Mare, inclusiv Delta Dunării, să fie alipite Bulgariei.

În contextul politico-militar din toamna anului 1918, care anunţa înfrângerea totală a Puterilor Centrale, organizaţia naţional-şovină „Dobrogea" în cooperare cu acest consiliu a hotărât ţinerea celei „de-a doua adunări naţionaliste" la Babadag, în a doua jumătate a lunii septembrie 1918.

Cu acest prilej a fost votată Rezoluţia de la 23 septembrie/6 octombrie, care se constituia într-un protest faţă de prevederile păcii de la Buftea, care în concepţia participanţilor „a violat principiile de dreptate, echitate şi autodeterminare a naţionalităţilor". Era vehement criticată atât divizarea Dobrogei, pe care o găsesc „arbitrară şi care serveşte unor interese străine de cele ale populaţiei", cât şi „condominium-ul care a adus cu el noi poveri" pentru locuitori.

Bineînţeles că repararea acestei grave erori săvârşită de către aliaţi o constituia anexarea provinciei în întregul ei, inclusiv Delta Dunării, la Bulgaria, singura soluţie care ar salva şi ar asigura „interesele vitale ale populaţiei şi protejarea minorităţilor", iar aceşti locuitori dobrogeni cer „să-şi hotărască singuri soarta şi nu recunosc nici un tratat, înţelegere care ar aduce vreo atingere alegerii lor", căci altfel se vor opune cu armele „unei noi dominaţiuni româneşti".
 

Apel către cetățenii Constanței

În luna noiembrie, când era iminentă retragerea armatei germane, bulgarii au încetat o reconciliere cu românii, pentru ca ei să uite cele îndurate de-a lungul celor doi ani de ocupaţie. Este lansat un Apel către întreaga populaţie dobrogeană, în care nu se vorbeşte nimic despre înfrângerea Bulgariei şi despre înaintarea spre Dunăre a aliaţilor, propunându-se formarea unor comisii care să apere interesele cetățenilor după plecarea administrației germane, în această perioadă când „toată lumea e în așteptarea păcii mondiale”. Se făcea și un apel către toți cetățenii Constanței, indiferent de etnie sau confesiune, „să uite antagonismele personale, politice, religioase şi naţionale spre a înlătura toate dificultăţile momentului pentru a salva cu onoare viaţa, avutul şi viitorul acestui oraş". Era o încercare disperată, dar sortită eşecului, de a umaniza o administraţie teroristă şi spoliatoare, pe caren românii au respins-o cu dispreţ, dar şi cu încredere în revenirea armatei române pe pământul dobrogean, când trufaşa inscripţie de la intrarea în Primăria Constanţa, „Regatul Bulgariei. Comuna urbană Constanţa", avea să fie spartă şi aruncată în lada de gunoi a istoriei.

La sfârşitul lunii noiembrie 1918, trupele române de jandarmi trec Dunărea şi însoţesc pe primii reprezentanţi ai administraţiei româneşti care se instalează cu mare greutate, treptat, în oraşele ruinate de ocupaţie.

Unul din funcţionarii care îl însoţeau pe prefect îşi amintea astfel intrarea în oraşul martirizat de vandalismul armatei bulgare: „am sosit la Constanta, pe care am găsit-o pustie, nici o fiinţă omenească nu se vedea, nici o lumină la vreo casă, oraşul cel vesel de odinioară părea un cimitir".

La Constanța, instalarea prefectului D.N. Negulescu are loc la 30 noiembrie 1918. Prima publicaţie semnată de acesta la 1 Decembrie şi afişată pe străzile oraşului anunţa că „mâine, 2 decembrie 1918, ora 10 dimineaţa se va oficia un serviciu religios în Catedrala oraşului pentru reocuparea Dobrogei de către autorităţile române". În acelaşi timp, se făcea cunoscut că „după terminarea serviciului religios va urma solemnitatea instalării autorităţilor administrative şi judecătoreşti în localul Palatului de Justiţie de aici. Este rugată toată populaţiunea oraşului să asiste la această solemnitate".

Ca o menţiune specială, merită amintită situaţia bisericilor din Constanţa: Te Deum-ul s-a desfăşurat numai în Catedrală, pentru că era singurul lăcaş de cult nedistrus de inamic, el fiind transformat în biserică catolică de către germani după ce preoţii ortodocşi au fost alungaţi. Toate celelalte biserici erau distruse sau ruinate de bulgari. Un singur exemplu este concludent: la Biserica Adormirea Maicii Domnului „în noaptea de Vinerea Paştelui 1918, pe când se oficia slujba religioasă, bulgarii au intrat în biserică şi au insultat pe preoţi, au bătut pe români, i-au alungat afară, au făcut privată din Sfântul Lăcaş şi au închis-o", iar în noaptea următoare au revenit şi au furat odoarele bisericii, în ciuda faptului că cei mai mulţi dintre ei erau ortodocşi.
Pentru a demonstra incapacitatea administraţiei româneşti de a ţine sub control situaţia în această provincie, cât şi opoziţia faţă de această administraţie considerată odioasă, bulgarii au provocat numeroase incidente violente împotriva refugiaţi lor români care încercau să se întoarcă la vetrele lor şi împotriva trupelor de jandarmi.

În decembrie 1918, când începe acţiunea de instaurare a autorităţilor româneşti în mediul rural, grupele de jandarmi sunt primite cu focuri de armă, căci „comunele şi satele bulgăreşti posedau arme şi muniţiuni cu intenţiunea de a se opune la reinstalarea autorităţilor româneşti", aşa cum s-a întâmplat în satul Ivan-Cisme, „unde locuitorii bulgari aşezaţi în tranşeele din marginea satului au deschis focul".

La 22 noiembrie 1918, refugiaţii dobrogeni aflaţi în Moldova înaintează primului ministru, generalul Coandă, şi reprezentanţilor statelor aliate de la Iaşi, un memoriu în care arată situaţia lor disperată, lipsa de alimente, îmbrăcăminte şi lemne de foc, precum şi faptul că doresc să fie autorizaţi să se întoarcă la casele lor abandonate şi să fie protejaţi de brutalităţile armatei de ocupaţie: „În starea actuală orice încercare de a pătrunde în Dobrogea este în mod sălbatic respinsă, iar acei dintre noi care au încercat de a forţa trecerea au fost alungaţi cu focuri de puşcă".

În al doilea rând, refugiaţii solicită ca „evacuarea armatei bulgare să fie supravegheată şi ca încercările de degradare şi incendiile să nu rămână lipsite de sancţiuni. Oraşele şi satele noastre, îndeosebi şcolile şi bisericile noastre, au fost devastate. Ar fi un apreciabil bine ca să se salveze ceea ce a mai rămas".

Toate încercările bulgarilor dobrogeni şi ale guvernului de la Sofia de a obţine consimţământul guvernelor occidentale în vederea anexării Dobrogei la Bulgaria au eşuat într-un mod lamentabil. Prin tratatul încheiat la 14/27 noiembrie 1919 la Neuilly-sur-Seine se prevedea, la articolul 27, că frontiera dintre România şi Bulgaria „era cea stabilită prin pacea de la Bucureşti din 1913".

În iulie 1919, autorităţile civile din Dobrogea primesc o înştiinţare din partea Ministerului de Interne, prin care sunt anunţaţi că „trupele ce aparţin garnizoanei Constanţa, adică Regimentele 34 Infanterie, 13 Artilerie şi 18 Obuziere, şi care se compun în cea mai mare parte din dobrogeni urmează a sosi în această garnizoană, unde îşi vor avea reşedinţa în mod definitiv". O parte din aceşti viteji vor fi trecuţi în revistă de prima delegaţie transilvăneană care a păşit pe pământul dobrogean sub conducerea lui Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop, în cinstea cărora Primăria Constanta va oferi un banchet în sala de la Grand Hotel, cinstind în acest fel luptătorii Marii Uniri.


Bibliografie

• C-tin Kiriţescu, Istoria pentru întregirea României 1916-1918, Bucureşti, 1989, p.278.
• E. Răcilă, Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei În primul război mondial 1916-1919, Bucureşti, 1981, p.282-283.
• M. Popa, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979, p.421.
• Memoir from the National Concil of Dobroudja, f.e., Sofia, 1919, p.56-58.
• Arhivele Naționale, Filiala Constanța (dosar 31/1918, f.12.; dosar 3/1918-1919, f.14; dosar 30/1918-1919, f.1.; dosar 64/1919, f.245.; dosar 29/1918, f.17.)
• Memoriu asupra pagubelor făcute de inamic în oraşul Constanța, dosar 46/1919, f.155.
• Istoricul companiei de jandarmi, dosar 66/1895-1948.
• Dobrogea Jună, XXXVI, nr. 91, 21 septembrie 1940.
• lonaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, J 354-/920, Bucureşti, 1975, p.432-434.

Despre Cristian MUTIȘ
S-a născut pe 16.04.1978 în Constanța. Este licențiat al Universității „Ovidius” din Constanța, Facultatea de Istorie, promoția 2001, specializat in istorie modernă și contemporană.
De asemenea, este licențiat în Drept, promoția 2020, Universitatea „Spiru Haret”, specializarea Drept Penal.
Articolul de față a fost prezentat în anul 1998 în cadrul unui eveniment organizat de Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.