Istoria Dobrogei - Bibliografie Ovidiu (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Tristele” (Cărțile IV, V)

Marele poet roman Publius Ovidius Naso (43 î. H. Sulmona/Italia – Tomis 17 d. H. ) a fost exilat în anul 8 d. H. în polis-ul Tomis de către împăratul Augustus (30 î. H. – 14 d. H.), din motive neclare. El a fost nevoit să trăiască în colonia greacă până la sfârșitul vieții, exprimându-și starea de spirit în volumele lirice „Tristele”, „Scrisori din Pont” și „Ibis”. (ed. G. Ștefan)
 
Cartea IV

În capitolul 1, se resimte încă influența vechilor sciți asupra bazinului Mării Negre:

„45. [Spiritul meu nu simte] nici exilul, nici țărmurile Mării Scitice.”

„67-94. Cât e de nenorocit să trăiască între besi şi geţi 
acela al cărui nume a fost mereu pe buzele poporului.
Cât de nenorocit lucru este ca viaţa să i-o apere poarta şi zidul cetăţii,
iar siguranţa să-i fie cu greu păzită de forţele locale.
în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti;
şi doar pentru joc am pus mâna pe arme.
Acum, la bătrâneţe, ţin la şold sabia, în stânga scutul
şi-mi ascund sub cască părul cărunt,
căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de strajă
repede punem mâna tremurătoare pe arme.
Duşmanul crunt, care are arcuri şi săgeţi unse cu otravă,
dă târcoale zidurilor pe calul în spume;
întocmai cum lupul hrăpăreţ ia şi târăşte
peste semănături şi prin păduri vreo oaie care nu s-a adăpostit în ţarc,
aşa face barbarul duşman, dacă prinde pe cineva pe câmp,
care nu s-a refugiat încă în dosul porţilor;
aceluia i se aruncă laţul de gât şi e dus rob
sau piere de suliţă înveninată.
Aici stau eu, locuitor de curând al acestui loc zbuciumat.
Vai! Soroc hotărât de soarta mea, de ce vii atât de domol?
Şi totuşi muza, musafira mea chiar în mijlocul unor necazuri atât de mari,
mă îndeamnă stăruitor să mă întorc la versuri şi la vechiul ei cult.
Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.
Scriu şi-mi citesc mie însumi; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmaţii sau geţii?”

​,55-66. Sunt ţinut pe loc de friguroasele ţărmuri ale Pontului Euxin, numit de cei vechi Axenus,
căci apele sunt bătute de vânturi aspre
şi tu, corabie care vii în vizită, nu găseşti aici porturi liniştite.
Sunt împrejur populaţii care caută prada prin vărsare de sânge.
Deci uscatul nu este mai puţin de temut decât apa înşelătoare.
Acei de care auzi că le place sângele de om
trăiesc aproape sub acelaşi cer cu mine.
Nu-i departe locul în care altarul tauric
al crudei zeiţe înarmate cu tolbă se hrăneşte cu sânge vărsat acolo.
Se spune că aceste locuri erau iubite de cei nelegiuiţi,
dar nu erau dorite de oamenii cumsecade; ele se aflau în stăpânirea lui Thoas.

„45-48. Îmi lipseşte chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea,
şi ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipseşte soţia.
Este de faţă norodul scitic şi mulţimea geţilor îmbrăcaţi cu pantaloni.
Astfel mă tulbură şi ceea ce văd şi ceea ce nu văd.”

„15-16 Nu așa au găsit cu cale zeii, care, după ce m-au gonit / pe mare și pe uscat, m-au părăsit în ținuturile sarmaților.”

„41-42 Trebuie să-mi petrec viața departe de patrie, sub polul de la miazănoapte / unde se află țărmul stâng al Pontului Euxin.”

„17. Deoarece locuiesc departe de Roma, pe țărmurile sciților.”

„109-110. După lungi rătăciri am atins, în sfârşit,
ţărmul care uneşte pe geţii şi sarmaţii purtători de tolbe [arcași].”

 


Cartea V

În primele versuri ale acestei cărți autorul sugerează că primele patru cărți ale „Tristelor” fuseseră expediate de la Tomis pe măsură ce fuseseră scrise:

„1,1-2. Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule preocupat de mine,
adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte.”

„45-46. Voi cânta tot ce va fi pe placul lui, numai să-mi uşureze o
parte din pedeapsă, să pot scăpa de barbarie şi de geţii sălbatici.”

În capitolul 2, Ovidiu consideră mai greu de suportat pericolul barbarilor războinici care nu cunosc latina și greaca decât clima extrem de rece a regiunii neprimitoare, sugerând și că Tomisul era un oraș mic:

„61-72. Surghiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
şi să despic cu nava marea scitică.
Supunându-mă poruncii am venit pe ţărmurile urâte ale Euxinului.
Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat.
Nu mă chinuieşte atât clima mereu friguroasă
şi pământul veşnic ars din pricina gerului alb,
nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
dar mă îngrozeşte faptul că sunt ameninţat din toate părţile
de Marte [zeul războiului], care se află foarte aproape de mine,
iar zidul mic cu greu ne poate apăra de duşman.
E totuşi şi linişte din când în când, dar niciodată nu există siguranţa ei.
Aşa sînt locurile acestea: sau îndură războiul sau se tem de el.”

„9-12. Eu, care mai-nainte am dus o viaţă uşoară şi lipsită de oboseală
în studii şi în corul Pieridelor,
acum mă aflu departe de patrie şi aud în jurul meu zăngănind armele getice,
după ce am îndurat multe, pe uscat şi pe mare.”
G. Ștefan notează că cele 9 Muze protectoare ale artelor în mitologia greco-romană locuiau în Pieria (Tesalia/Grecia).

„9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sunt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sunt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.”

În același capitol, poetul arată că barbarii nu acceptă supremația legilor civilizației asupra forței și recunoaște jenat puternica influență a limbilor barbarilor asupra propriei sale exprimări în latină, oral și în scris:

„45-60. Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei
şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,
iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.
La puţini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii greceşti,
iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.
În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman - iertaţi-mă Muzelor! -
sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Iată, mi-e ruşine, dar mărturisesc: din cauza dezobişnuinţei îndelungate,
chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărţulie s-au strecurat multe
din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.”

„1-2. De când mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul, de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit.”

„15-44.  În jur ne ameninţă cu războaie pline de cruzimi nenumărate neamuri,
care nu cred că-i ruşinos să trăiască din jaf.
În afara cetăţii, nimic nu-i sigur: colina însăşi e apărată
de întârituri slabe şi de aşezarea locului.
Cînd te aştepţi mai puţin, duşmanul în număr mare vine în zbor ca o pasăre
şi nici nu l-ai văzut bine, că a şi înhăţat prada.
Deseori, măcar că sunt porţile închise,
culegem de pe străzi, dinăuntrul cetăţii, săgeţi otrăvite, venite pe deasupra.
Aşadar rar vezi pe cineva care îndrăzneşte să cultive ţarina şi acesta,
nefericitul, cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma.
Păstorul cântă din fluierele lui lipite cu smoală, ţinînd coiful pe cap,
iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup.
De-abia suntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii
gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
şi ocupă cea mai mare parte din case.
Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzându-le
trupurile acoperite cu piei şi părul lung.
Şi acei pe care îi crezi că se trag din oraşe greceşti
se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;
dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni:
când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte;
cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;
poate îmi reproşează că sunt un surghiunit;
şi dacă, aşa cum se întîmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare,
cînd vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.
Mai află că ceea ce numeşte nedreptate devine dreptate pentru cel care biruie cu sabia
şi deseori se rănesc bătându-se în mijlocul pieţii.”

„53-62. Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea
şi să înţeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
toate locurile sînt pline de teama glasului duşman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.
Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul,
muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri,
scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu:
rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă.”

„1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate,
dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă. (...) 5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,
deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat.”