#DobrogeaDigitală – „Ovidiu la Pontul Euxin” de Adrian Rădulescu Statuia lui Ovidiu – un simbol de for și o podoabă citadină (galerie foto)

Opera lui Ovidiu continuă să impresioneze, după două milenii, prin profunzimea trăirilor, poetul cunoscând celebritatea încă din timpul tristei sale vieți. În anul 8 î.Hr, când Ovidiu se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus semnează edictul de exilare a poetului. Ca urmare a deciziei lui Augustus, este exilat la Tomis, pe țărmul Mării Negre.


„Ovidiu reprezintă pentru lirica românească nu numai o culme artistică, literară - la fel ca şi o sursă de informare istorică - dar el este şi rapsodul care, în vremurile de început ale erei noi, a încântat cu lira sa sufletele aspre ale strămoşilor geto-daci. Creaţia sa se înscrie în antologia universală şi românească, ca momente unice de satisfacţie artistică elevată, cu acele nuanţe accentuate de suavitate şi măiestrie - ceea ce îl face o dată mai mult să fie viu în amintirea tuturor generaţiilor de români şi
venerat în mod constant, aşa cum se petrece dealtfel cu alţi neîntrecuţi poeţi moderni şi contemporani: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Labiş...”.
Cu acest paragraf introducem cititorul într-o lucrare aparte scrisă de istoricul Adrian V. Rădulescu, în urmă cu patru decenii, „Ovidiu la Pontul Euxin” „o micromonografie, solicitată în ultima vreme tot mai insistent de numeroșii călători care vizitează litoralul românesc al Mării Negre şi, implicit, Muzeul de istorie națională şi arheologie Constanța”, după cum mărturisea autorul.


Ne oprim astăzi asupra statuii ce tronează în piața ce-i poartă numele, concepută între anii 1883-1884, la comanda autorităților orașului Constanța, de către sculptorul italian Ettore Ferrari, amplasarea ei făcându-se în anul 1887.
 

„Avatarurile dramatice uneori, suferite de piosul monument, de-a lungul unui secol de la realizare, în special în primul război mondial, constituie adesea pagini întunecate, triste, din istoria existenței sale.
Abia în zilele noastre, vitregiile i-au fost curmate, statuia intrând definitiv şi autoritar în conștiința patrimonial-culturală a municipalității.
Dar opera în sine, singularizată şi detașată de contextul multiplelor sale semnificații, apare în înțelegerea privitorului neavizat, drept o humă măiestrit modelată şi apoi imortalizată în duritatea înnobilată a bronzului, reprezentând «un poet latin»; acesta, în atitudinea sa meditativă, cu un volum în mâna stângă şi cu capul sprijinit în cea dreaptă în care cândva mai avea un stilus, este îmbrăcat în toga drapată care-i cade în pliuri până la glezne. Înalt de 2,60 m - deci mult mai mare decât media comună a
staturilor omenești reale, răspunzând unor canoane tradiționale, este așezat pe un soclu de piatră dobrogeană, de formă paralelipipedică (cu dimensiunile de 2,68 x 1,61 x 1,61 m) cu trăsăturile sale tipice, aidoma numeroaselor plăsmuiri marmoreene, clasice, care abundă în sălile muzeelor destinate statuariilor antice, ca cele ale Muzeului național de la Atena sau ale Vaticanului de la Roma - ca să nu ne referim decât la aceste două exemple mai cunoscute.
Dar înțelegerea mai profundă a acestei unice podoabe de for, destinate Constanţei moderne de la sfârșitul veacului al XIX-lea, atunci în plină renaștere, se produce abia când pe suprafața frontală a soclului citim în latinește şi în românește, emoționantul şi în același timp celebrul epitaf compus de însuși Ovidius la Tomis, în maniera versurilor funerare ale vremii:


Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii Naso poeta meo
At tibi qui transis ne sit grave quisquis amasti
Dicere Nasonis molliter ossa cubent
(Tristia, III, 3, V. 73-76)


Sub această piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent;
O, tu, ce treci pe-aice dac-ai iubit vreodată
Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin.


Avem însă datoria de a lămuri privitorul că statuia care îl redă pe Ovidius meditând, apare într-o ipostază de simbol ce depășește cu mult stricta întruchipare a unui personaj de talent unic, scump întregii ginte latine (şi în general umanității), care din antichitate şi până astăzi a rămas tributară creației sale atât de fecunde.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF

 

După marele act al reintegrării Dobrogei în hotarele naturale ale vetrei strămoșești, împlinit acum peste 100 de ani, locuitorii orașului Constanța având drept promotor zelos al românismului şi descendenței noastre latine la țărmul pontic, pe Remus Opreanu, au dat curs imperativului vremii, comandând o statuie a lui Ovidius, în plăsmuirea de elevat talent a unui sculptor italian. Bronzul sublinia nașterea, în aria carpato-dunăreano-pontică, a limbii şi poporului român şi acredita documentar prezența continuată de milenii pe aceste meleaguri a unui neam izvorât din amestecul geniului latin şi al eroismului geto-dacilor. Astfel judecat, era o anticipare nu prea distanțată în timp, potrivit căreia, pe meleagurile dobrogene abia descătușate de robia seculară a musulmanilor, cercetările arheologice, atunci în plină desfășurare, ale lui Grigore Tocilescu, demonstrau pertinent teoria cu valoare de axiomă - recunoscută ca atare de numeroși savanți de mare prestigiu internațional - a etnogenezei românești în cadrul geografic menționat, simbolul testimonial constituindu-l, incontestabil, marele Monument triumfal de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, ridicat în anul 109 e.n.

Statuia lui Ovidius reprezintă deci, la proporțiile semnificației sale istorice, artistice şi sociale, un simbol de for, o podoabă citadină şi, în același timp aureolă, a unui popor de sorginte latină, prezent de milenii pe acest pământ, creator de civilizație şi beneficiar al tradițiilor culturale moștenite de la aceia care le sunt strămoși direcți: romani şi geto-daci. Ultimii, în viziunea ovidiană, având întipărite pe chipuri vitregiile vieții războinice; dar în străfundurile ființei lor găseau întotdeauna cuvinte de alinare şi îmbărbătare pentru exilatul în suferința sa amară de la Tomis.
Se impune deci să deslușim sensul statuii, urmărind procesul devenirii ovidiene, de la naștere şi până la tragicul său sfârșit tomitan”.

#citește mai departe în „Ovidiu la Pontul Euxin”


# „Ovidiu la Pontul Euxin”
# Adrian V. Rădulescu


Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.




DREPTURI DE AUTOR


a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.


b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.


Citește și:

#DobrogeaDigitală: Publius Ovidius Naso, „parte organică a conștiinței noastre”

Dr. Livia Buzoianu, despre apariția elegiilor tomitane în volum bilingv „Opera din exil a lui Ovidius este de fapt o memorialistică, un jurnal al exilului“

#citeşteDobrogea „Constanţa pitorească“ (1908) Povestea vieţii nefericitului poet Ovidiu, „perit din cauza geniului“

#citeşteDobrogea „Unde trebuie căutat mormântul lui Ovidiu“. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa


 

Galerie foto: