Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
//
21:40 25 12 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoriografia română în sărbătoare Profesorul Ioan Scurtu – emblemă a Istoriografiei române de azi – împlineşte 80 de ani

ro

27 Nov, 2020 13:34 3759 Marime text

 Astăzi, Istoriografia română – cultura naţională în ansamblul ei – este în sărbătoare: se împlinesc opt decenii de la ivirea pe lume, la 27 noiembrie 1940, a unuia dintre cei mai reprezentativi şi prolifici istorici români din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului nostru – profesorul şi cercetătorul, conducătorul de instituţii patrimonial-ştiinţifice şi militantul naţional-cultural Ioan Scurtu.
            Cu operă copleşitoare – zeci şi zeci de cărţi, circumstanţiate mai ales cunoaşterii perioadei interbelice, cu sute de studii şi articole şi relevante luări de atitudine în apărarea istoriei naţionale, profesorul Scurtu este o emblemă a Istoriografiei române de azi. A fost deseori prezent şi la Constanţa, susţinând conferinţe în mijlocul profesorilor de Istorie ori prelegeri în amfiteatrele Universităţii „Ovidius” – care, în semn de apreciere, i-a acordat distincţia de Doctor Honoris Causa.
            În ultimul număr al cunoscutei reviste chişinăuiene de ştiinţă şi cultură „Limba Română” (nr. 220, octombrie-decembrie 2020), trei din cele şase materialele dedicate omagierii în capitala Republicii Moldova a profesorului Ioan Scurtu aparţin unor intelectuali, slujitori ai Musei Clio, din Constanţa – Stoica Lascu, Marian Zidaru, George Lascu –, pe care le redăm mai jos.
            Îi urăm distinsului om de ştiinţă, din acest colţ de pagină, să aibe parte, în continuare, de ani plini de sănătate şi să ne aducă noi cărţi ce să îmbogăţească istoriografia naţională.
            La Mulţi şi Buni Ani! 
_______
 
 
Profesorul Ioan Scurtu – preţios şi inconfundabil brand al Istoriografiei române contemporane
            Magistrul cercetării şi scrierii istoriei României interbelice – şi nu numai – este sărbătorit în anul celor octo decades nu doar de către confraţii (colegi de generaţie, discipoli, tineri historiani) şi admiratori ai ştiinţei sale de carte, respectuoşi faţă de răspicatele atitudini civice şi naţional-culturale; constituindu-se, în timp, drept un preţios şi inconfundabil brand al Istoriografiei nostre din ultima jumătate de veac (la fine şi început de milenii!), profesorul Ioan Scurtu este – şi ar trebui să fie, prin opera şi atitudinile sale, şi pentru autorităţile Statului, cele cultural-administrative şi, nu mai puţin, cele academice – un bun naţional, ale cărui cărţi se regăsesc în toate marile biblioteci ale Lumii (la Library of Congress – Washington, DC –  sunt peste 60 din titlurile semnate de domnia sa, cel mai prezent istoric contemporan – alături de regretatul profesor Gh. Buzatu – în renumitul templu nord-american al cărţilor).
            Este de prisos a releva, în aceste rânduri, bogăţia tematică şi ideatică, relevanţa calitativă (şi cantitativă, recte: a numărului titlurilor studiilor şi cărţilor) şi impactul cultural-educativ şi socio-politic al multora din cărţile sale; sunt atribute binecunoscute ale operei cercetătorului, dascălui şi mentorului Ioan Scurtu consemnate, în ultimele două decenii, de mulţi slujitori ai lui Clio.
 
            În ce mă priveşte, am avut onoarea de a mă referi în mai multe rânduri – începând din iunie 1986, când într-o efemeridă estivală constănţeană (gazeta „Litoral”) prezentam O carte utilă turiştilor: „Itinerare patriotice, de D. Almaş şi I. Scurtu – la opera şi activitatea sa ştiinţifică, la dimensiunea cărturărească şi civică a distinsului nostru profesor.
            Astfel, într-o revistă culturală tomitană (revista „Ex Ponto”), făceam referire în primăvara anului 2009 la Profesorul Ioan Scurtu – rigoare, echilibru şi onestitate în cercetarea, scrierea şi înţelegerea istoriei, unde, între altele, se releva noutatea tematică şi interpretativă impactul primelor sale lucrări, în contextul istoric dat: „Bref, este cazul tezei sale de Doctorat – suţinută în anul 1971, sub conducerea profesorului Ladislau Bányai, cu tema Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1918-1926). N-a putut fi publicată decât sub egida unei instituţii editoriale care nu făcea parte din sistemul editurilor de stat (ori a Partidului Comunist Român – respectiv, Editura Politică, metamorfizată, în 1990, în euro-mondialista Humanitas...); anume, la Editura Litera, un soi de rămăşiţă şi expresie a sistemului manadatariatului şi supapă pentru autorităţile ce nu-şi luau o răspundere explicită, într-un stat atât de centralizat instituţional, în a edita cărţi şi autori mai puţin dezirabili politicii oficiale sau cu o mare doză de veleitarism (în domeniul creaţiilor poetice, de pildă). Este de înţeles că publicarea monografiei unui partid – altul decât cel aflat la cârma Ţării după al Doilea Război Mondial (şi a cărei istorie, cum se ştie, nici n-a fost publicată, în ciuda indicaţiilor şi cererilor formulate explicit şi repetat, în epocă, de către Nicolae Ceauşescu) – catalogat, potrivit limbajului vremii, «burghez» sau «istoric», nu putea fi nicicum a fi agreată de către culturnici.
            Şi totuşi, tenacitatea urmaşului plăeşilor nemţeni s-a materializat – contra cost, din buzunarul propriu – în apariţia, în România socialistă (unipartidistă), a primei monografii a unui partid ce activase în România monarhică (pluripatidistă); sub un titlu, e drept, tactic (şi inteligent) cosmetizat – spre a atenua aprehensiunile, mai mult sau mai puţin mărturisite, ale unor oficiali, istorici/activişti –, anume Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1918-1926) (198 pp.). (Să arătăm, în context, că în anul precedent mai tânărul coleg de la Catedra profesorului Maciu, Lucian Boia, îşi publicase deja – în aceleaşi condiţiuni –, la fel de documentata Teză de Doctorat, referitoare la un fruntaş politic al românilor ardeleni, mai puţin cunoscut, respectiv Eugen Brote /212 pp./.)
 
            Apariţia, în 1975, a unei lucrări cu o asemenea tematică, fie şi sub egida unei edituri semiprivate – sau tocmai de aceea –, a îmbucurat  pe mulţi români, fiind receptată de către publicul avizat drept un semnal din partea autorităţilor înspre recuperarea trecutului apropiat. Pentru foştii membri ai partidelor istorice, apariţia cărţii le mai însenina din suferinţe şi o vedeau ca o răsplată – fie ea şi întârziată – a Istoriei, demersul ştiinţific al autorului fiind apreciat în consecinţă; fostul secretar general al organizaţiei judeţene Constanţa a P.N.Ţ. Dan Alecu, fostul deputat naţional-liberal de Constanţa Traian I. Berberianu, fostul prim-ajutor de Primar, naţional-liberal, al municipiului nostru Scipio P. Vulcan (tustrei avocaţi, pe vremuri, şi apreciaţi publicişti) – pe care, la recomandarea profesorului-muzeograf Gheorghe Dumitraşcu, i-am frecventat spre finele deceniului opt (trăiau acum la Bucureşti) – erau vădit emoţionaţi şi mişcaţi de apariţia cărţii, relevând, pe de o parte, gradul de obiectivitate şi competenţă al autorului, respectiv, cum spuneam, gradul de liberalizare al regimului, şi întrebându-se dacă vor apuca zilele (nu le-a apucat nici unul) când vor citi monografii ca atare ale celor două partide”.
            În anul următor, când domnia sa sărbătorea septuaginta annis, reiteram dimensiunile personalităţii sale, vorbind în Profesorul Ioan Scurtu – rigoare, echilibru şi onestitate în cercetarea, scrierea şi înţelegerea istoriei, între altele de datoria tinerelor generaţii de slujitori ai lui Clio în a se apleca constant asupra cunoaşterii operei sale: „Cărţile de specialitate care au urmat, şi care se constituie într-un impresionant florilegiu al istoriografiei noastre, l-au impus pe tânărul universitar atât în rândurile colegilor din breasla slujitorilor lui Clio – ce se structura, şi ea, tot mai mult, prin profesionalism şi rigoare –, cât şi, lucru mai dificil de realizat, în conştiinţa unei societăţi care nu mai tolera compliaţiile istorice ori „analizele” conjuncturale şi era extrem de receptivă la noile deschideri tematico-interpretative ale istoriografiei noastre. Din această perspectivă, cărţile de început ale profesorului Scurtu au reprezentat un vârf de lance în realmente zbaterea tinerilor istorici pentru impunerea propriilor cercetări – ce au avut girul ca atare al instituţiilor ştiinţifice respective – unor autorităţi cu răspunderi decizionale în domeniul editorial, dar cu o conduită ezitant-evazivă faţă de aducerea la cunoştinţa publicului larg a unor perioade şi teme neagreate explicit de oficialităţi.
 
            Slujirea cu abnegaţiune a disciplinei ştiinţifice Istorie, nu se reduce, pentru profesorul Scurtu, doar la cercetare, interpretare, publicare. Om al Cetăţii şi devotat profesiunii, domnia sa a fost animat, dintotdeauna, practic şi cu consecvenţă, de nobila idee că misiunea şi rolul unui istoric trebuie să se regăsească, nu mai puţin, în afirmarea responsabilă ca membru şi reprezentant al breselei slujitorilor lui Clio. În calitate de preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, din 1999 (membru în Biroul Executiv din 1984) – după ce fusese şi prim-vicepreşedinte din 1991 –, profesorul Ioan Scurtu a revigorat activitatea acesteia, a promovat imaginea ei, susţine cu fermitate şi comprehensiune ca filialele să se dezvolte în acord cu noile condiţii de exprimare democratică, îndeamnă la atragerea unui număr cât mai mare de membri, profesori în învăţământul preuniversitar – în primul rând, din tinerele generaţii –, dar şi specialişti recunoscuţi din mediile universitare, institute de cercetare, arhive. Desele sale luări de atitudine publică faţă de nociva tendinţă a autorităţilor în a diminua numărul de ore în învăţământul preuniversitar, cu consecinţe grave în structurarea profilului identitar al cetăţenilor români de astăzi, a dimensionării personalităţii lor – umaniste şi europene –, l-au determinat în a se exprima, critic, nu odată.
 
            Cum ar putea, generaţiile de astăzi, a-l omagia mai bine pe unul dintre istoricii cei mai reprezentativi – nu mai vorbesc, aci, şi de nobleţea dimensiunii sale umane –, emblematici şi exemplari, ai României republicane – decât în a-i citi, şi conspecta, conştiincios lucrările, în a fi receptivi la aserţiunile formulate, în a-i continua, tematic şi, mai ales, metodologic şi ideatic o operă împlinită, pusă în slujba ştiinţei istorice, a culturii şi a neamului nostru, al ansamblului societăţii româneşti”.
            Iar în urmă cu cinci ani, la aniversarea a septuaginta quinque anni concluzionam în  Profesorul Ioan Scurtu – mentorul, omul de ştiinţă şi al Cetăţii: „Mentor al atâtor generaţii de studenţi, îndrumător a zeci de doctoranzi, specialistul cel mai prolific şi autorizat în domeniul istoriei contemporane a României – şi nu numai –, preţuitul şi respectatul nostru profesor a avut de-a lungul impresionantei cariere ştiinţifice răspicate luări de atitudine în baza unor solide şi ferme motivaţii documentare; şi, nu mai puţin, a unor consecvente şi principiale conduite naţional-civice – aşa cum au avut, în istoriile naţionale ale statelor, toţi marii şi reprezentativii slujitori ai lui Clio.
 
            În ultimii ani, glasul profesorului Scurtu, intervenţiile sale publice – câteva dintre ele fiind re/amintite în paginile de faţă – au devenit solide repere de bune practici ştiinţifice şi preţioase exemple pentru generaţiile de azi cărora li se furnizează, pe diferite canale – oficiale, oficioase şi private, române ori euroatlantice –, elemente ale unor valori de cele mai multe ori îndoielnice şi străine de esenţa istoriei naţionale, de necesara şi onoranta cinstire a personalităţilor şi conducătorilor – unii martiri sau martirizaţi – ai poporului român”.
Stoica Lascu
________________
 
 
Profesorul Ioan Scurtu – cercetător şi editor al istoriei Basarabiei
            Istoric reprezentativ al României contemporane, profesorul Ioan Scurtu este un deschizător de drumuri în multe dintre domeniile tematice ale istoriei noastre naţionale. Pro0fund cunoscător al societăţii româneşti interbelice, pionier al scrierilor privind viaţa politică, istoriei partidele politice, dânsul este şi iniţiatorul în istoriografia noastră a primei sinteze de istorie a României dintre Nistru şi Prut.
            Este vorba, după cum bine se cunoaşte, de de un volum coordonat de proaspăt octogenarul în acest an, care a cunoscut trei ediţii, îmbunătăţite şi adăugite (1994, 1998, 2003; şi o ediţie în limba rusă apărută în anul 2001). În cuprinsul unui articol publicat anul trecut într-o revistă din Chişinău, intitulat Despre istoria unirii Basarabiei cu România („Limba română”, XXIX nr. 4/2019, pp. 230-237), sunt detaliate împrejurările apariţiei acestui volum, a preocupărilor sale privind cercetarea istoriei întregului spaţiu statal românesc,  conchizându-se că „Eforturile pe care le-am depus timp de câteva decenii s-au finalizat după 1989, când am inițiat și coordonat o amplă monografie privind istoria Basarabiei. Prima ediție – având ca autori pe Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță – a fost publicată la Editura Tempus cu titlul Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994. Începând cu ediția a II-a, care a fost scoasă de Editura Semne, având subtitlul De la începuturi până în 1998, am asigurat colaborarea unor prestigioși cercetători din Republica Moldova: Ion Șișcanu, Nicolae Enciu și Gheorghe E. Cojocaru. Această ediție a fost tradusă în limba rusă și publicată la Chișinău cu titlul Istoriea Bessarabii. Ot istokov do 1998 goda. Ediția a III-a, cu subtitlul De la începuturi până în 2003, a văzut lumina tiparului la Editura Institutului Cultural Român. În toate edițiile există un capitol intitulat Unirea Basarabiei cu România” (p. 237). De asemenea, ilustrul istoric bucureştean este coordonator (împreună cu profesorul Ioan-Aurel Pop, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) al unei alte preţioase sinteze-culegeri de studii – 200 de ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru. 1812 – 2012, Editura Litera, Bucureşţti, 2012 (216 pp.).
 
            Înainte de aceste sinteze însă, profesorul Scurtu a făcut să apară alte două cărţi cu tematică basarabeană (având drept coautor pe istoricul militar Constantin Hlihor), deosebit de valoroase pentru timpul în care au fost editate, având meritul de a fi noutăţi documentare, şi conţinutul lor – Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992 (192 pp.) şi Complot împotriva României (1939-1947). Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994 (226 pp.). De asemenea, dânsul este autor şi al mai mult studii şi articole privind istoria Basarabiei interbelice – unele apărute în cunoscuta revistă de cultură de la Chişinău (Învăţământul, ştiinţa şi cultura Basarabiei integrate în statul naţional unitar român: nr. 5-6/2012, pp. 96-105; Marile puteri, România şi Basarabia (1917-2019): nr. 1/2019, pp. 307-322; Analiză comparativă a Declarației Sfatului Țării și Rezoluției Adunării Naționale – aplicarea prevederilor respective în România Mare: nr. 2-3/2020, pp. 259-273); alte în volume colective (Evoluţia Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român (1918-1940), în Destin de istoric. In Honorem Dinu C. Giurescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, pp. 439-46; Basarabia în relaţiile româno-sovietice (1918-1947), în Basarabia. 1812-2012. Documente şi cercetări. Ediţie Victor Crăciun, Editura Semne, Bucureşti, 2012, pp. 201-223); în publicaţii de istorie (Ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către Armata Roşie în 1940, în „Analele Academiei de Poliţiei «Alexandru Ioan Cuza»”, I/1993, pp. 90-100; Sfatul Ţării – organ reprezentativ al Basarabiei, în „Magazin istoric”, XXVII, nr. 12 (321)/decembrie 1993, pp. 3-6; Vizita colonelului Ament la Chişinău (26 martie 1927), în „Revista româno-americană”, iulie-decembrie 2007, pp. 106-109); în publicaţii de cultură (22 iunie 1941. Intrarea României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în „Clipa”, iunie 2011; ş.a.).
            Profesorul Ioan Scurtu este autorul, trebuie spus, şi al unor prefeţe/cuvânt înainte la lucrări cu tematica dezvoltată aici, precum la Ion Gherman, Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi ţinutului Herţa, Editura All, Bucureşti, 1993 (120 pp.) (prefaţă) şi Dorin Cimpoeşu, Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008 (526 pp.) (cuvânt înainte); ori participant la numeroase emisiuni Radio ori TV cu problematica privind istoria Basarabiei şi problemele de astăzi ale Republicii Moldova.
 
            De asemenea, în ultimii ani, neobositul cercetător şi popularizator al istoriei naţionale inserează pe pagina sa din spaţiul virtual (http://www.ioanscurtu.ro/category/articole-ioan-scurtu/), între alte materiale şi luări de poziţii, şi unele referitoare cu istoria Basarabiei, însoţite de pertinente comentarii – Discursul lui Constantin Stere rostit în ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918 (15 februarie 2019); Tatar-Bunar diversiune pentru înființarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (29 octombrie 2017 („În septembrie 2017 s-au împlinit 93 de ani de la acele evenimente. Istoria a demonstrat că Tatar-Bunar a constituit o repetiție pentru ceea ce avea să urmeze peste 16 ani – notele ultimative sovietice din iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către U.R.S.S. Diversiunile și-au avut și își au rolul lor, indiferent în ce parte a țării ar avea loc. Din păcate, politicienii români, de ieri și de astăzi, nu le tratează cu atenția cuvenită. Tatar-Bunar este o „carte de învățătură” pentru cei care doresc să descifreze evoluția relațiilor internaționale, precum și rolul propagandei externe în promovarea (sau neglijarea) intereselor naționale”); 27 Martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România (28 februarie 2019).
 Marian Zidaru
________________
 
 
Domnul profesor Ioan Scurtu, istoric-formator pentru tineri 
            Contactul cu lucrările domnului profesor Ioan Scurtu l-am avut încă de pe băncile studiilor liceale, beneficiind atât de o bogată colecţie, existentă în familie, din volumele sale, având însă şi ocazia de a-l asculta la emisiunile de la televiziune unde expunea clar şi sistematic un subiect sau altul de istorie; având de asemenea şi privilegiul de a-l audia şi la diferite reuniuni ştiinţifice la care am avut norocul a fi martor (la Clubul Istoricilor „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte şi la Muzeul Vrancei din Focşani). În calitate de doctorand în domeniul Istoriei Contemporane a României (perioada interbelică), pregătirea mea de jurist a fost completată prin cunoaşterea lucrărilor de istorie a secolului XX, fundamentale – cum sunt, în primul plan, cel ale domnului profesor Ioan Scurtu.
            Pentru pregătirea unui tânăr ce aspiră a cunoaşte trecutul în datele sale ştiinţifice şi metodologice, volumele privind perioada interbelică marca profesorului Ioan Scurtu sunt de căpătâi; atât cele de sinteză, cât şi cele dedicate unor personalităţi ale istoriei noastre (cărţi sau studii), precum lui Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza, celor patru regi, oamenilor politici Ion C. Brătianu, Spiru Haret, Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Constantin Angelescu, Barbu Ştirbey, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi alţii). Articolele sale publicate în „Magazin istoric”, „Dosarele istoriei”, „Historia”, „Clipa” sunt adevărate îndreptare în construcţia intelectuală a unui tânăr ce se doreşte familiarizat cu adevărata noastră istorie, scrisă pe bază de documente.
            Limpezimea şi conciziunea exprimărilor sale fac mai lesnicios a fi percepută istoria vremurilor trecute, relatări ce sunt pigmentate cu aparent „mărunte” fapte ce ilustrează viaţa de zi cu zi a oamenilor. În acest sens, de un real ajutor mi-au fost volumele Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică (apărut în 2001) şi Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940) (apărut în 2009). Iar cel mai recent volum al domnului profesor, Istoria românilor de la începuturi până în 1920. Drumul spre Marea Unire (peste 700 de pagini, apărut la Iaşi anul trecut), este, prin studiile incluse, un veritabil îndreptar în cunoaşterea sine ira et studio a trecutului nostru istoric.
George Lascu
 
Sursa foto: Facebook Ioan Scurtu
 
 
 
 
 
           
 
 
 

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari