Vluisiti zboarî armâneșțî. Cu prilejul începutului Noului An Școlar Învățământul pentru românii balcanici și apostoli ai «farei armâneșțî» de altădată...

 
 
    
 
Jumătatea lunii lui Răpciune reprezenta, altădată – până la Primul Polim Mondial, mai ales, dar și în următoarele două decenii –, începutul Noului An Școlar și pentru unii dintre junii aromâni și meglenoromâni din arealul balcanic al Imperiului Otoman. Școlile primare pentru aceștia (o mică fracție, din nefericire, din numărul copiilor vlahilor balcanici, cei mai mulți frecventând școlile grecești) – ca și cele câteva secundare –, încadrate sistemului învățământului din Țară (programă, inspecțiuni, examene, acte de absolvire, salarizare), au produs, începând din 1864, o sumă de alfabetizați și învățați care au constituit, spre cinstea lor și șansa urmașilor – mulți stabilindu-se, în massă, în România interbelică –  de a-și prezerva limba și naționalitatea, osatura românismului balcanic.

Meritul revine, în plan educațional, câtorva zeci de veritabili apostoli – învățători și institutori, câțiva profesori –, care, uneori cu sacrificiul vieții, și-au pus viața în slujba educației naționale a congenerilor. Numele lor merită a fi reținute în analele – deseori însângerate și sinusoidale – ale Românității Balcanice; până la o proximă enumerare a celor mai vrednici dintre ei, invităm pe cetitorii de azi cu luarea la cunosciință a unor texte în dialect, idiomul matern, aparținând la trei dintre acești corifei –  târnoveanul Dimitrie Athanasescu (1836-1907; cel care a deschis prima școală, în 1864, pentru vlahii din Macedonia Otomană), blaciotul Andrei Bagav (1857-1888; mort de tuberculoză, autor a unei „cărți de  citire” cu texte dialectale) și crușoveanul Tașcu Iliescu (1845-1908; autor de cărți didactice în dialect).
 
Astăzi, școlile românești din statele balcanice pentru aromânii și meglenoromânii cu simțăminte românești, lipsesc, motivațiile fiind de natură istorică, culturală și social-identitară. Unele încercări de însușire/consolidare, măcar, a idiomului matern, limba di la mumă șʼdi la dadă – dialect istoric al limbii române literare –, a tradițiilor și folclorului sunt foarte palide, la nivel de izolate inițiative noninstituționale, privat/amator-idealiste; cum este, în aceste zile, din câte se vizualizează pe unele rețele sociale, inaugurarea într-o localitate din Republika e Shqipërisë a unei așa-zise „școală unde copiii aromâni vor putea să învețe în graiul matern”; despre context și denumirile, hilare, ce însoțesc acest demers – ce nu are nici o legătură cu tradiția istorică, menirea și conținutul  rațiunii școlilor românești în state din Balcani de până la finele deceniului cinci din secolul trecut –, nu este locul, aua și tora, a le comenta.
___
 
 
Conferinţă de Dimitrie Atanasescu, primul apostol
Fraţi Aromâñi!
 
Umplerea di 40 añi a primeļiei sculii aromăneşti di aoaţe şi 25 di añi ţi se umplu estan a liceului romănesc, discļis aţia Bitule [azi, în Republika Severna Makedonija: în anul 1864], liceu care lucrâ ghine şi scoase mulţi tineri înveţaţi, cari fac onoare românismului, feţe ca s’hibă astăzi aistă serbare publică, ţi se cļiamă Jubileu.
        Cade să ştiţi, cum pe ună coală albă nu se vede niţi un semnu di scriare, aşiţe nu era cunuscută numa Aromânlui macedonian aļiurea şi a carteļiei aromâneşti auaţe.
       
Aromâñi erau şi sunt, ma numa lor nu era avzâtă tru alte amirăriļi cum se avde astăzi, limba aromăneascâ în Turcia se sbura cum se sburaşte şi azi, ma carte scriată în limba noastră atumţea aţia nu era.
        În toate părţile era dicara căzută piste noi aromnâñiļi ună groasă negură, teasă ca apă di amare, care nă anvălia şi nĕ ascundea pe toţi.
 
Pe ahtare hală nă aflăm noi toţi aromâñiļi di pre loclu înturţescu pânâ în anlu 1864, în care se înălţâ flambura carteļiei aromăneaşti, şi di la care an închiseaşti era a dişteaptâreļiei a ginteļiei aromăneaşti că, agiungândalui alba ziuă a limbăļiei noastre:
 
Duminză dimandă
       a vântului greu di suflâ
                       şi troară negură di pe noi s’mută.
 
Tora, fraţi Aromâñi, zîua aţea laia şi neguroasa s’feţe albă tri noi şi ţerlu aţel întunerecatlu astăzi este sirin, soarele luṁinează în toate părţile iu se află suflare aromânească.
 
Onorată adunare
Si-este-că noi Aromâñļi macedoneni agiumsem la ahtare punct ca s’videm luṁina soarelui, aistă o datorim cama multu a bunelor şi îndreaptelor legi ţi domnescu în Imperiul Majestăţeļiei Sale Sultanului şi a ajutoarelor date di buna Românie, sora ndrupătoare a limbăļiei anoastre.
 
Scumpă adunare
La aista muşată şi aleguroasă sărbătoare ţi s’faţe tri numa a sculiilor, va s’vă sburăscu pe scurtu şi di cu totalui îndreptu tri închisita a lor.
Fac aistă, ca s’umplu dorinţa a onorabiļiei comisiuni profesorale, care me onoră cu ahtare greaţă, ca primul apostol care cunoscu ghine începutul a românismului di aţia.
Tri aţea, este ghine, zâc, s’aveţi puţână arăvdare la istorisirea a istui lucru, are unzeaşte cu aromăneasca zîcă «Di ună ṁică scînteaļie, mare fleacă s’faţe».
Zâşiu şi se ştie di toată că, cu 40 de añi înainte, nu se avza ni di sculie, ni di carte aromănească tu părţile di aoaţe.
 
La anlu 1864, eu, aprimtu di dorlu a limbăļiei a noastre şi agiutat di D-ză şi de buñiļi Aromăñi, discļişiu prima sculie aromânească la Tărnova [azi, în Republica Macedonia de Nord, lângă Bitolia]. Cu fapta aistă, se discļise calea românismului şi se lărgi nihiamă câte niheamă di la marginea Dunăreļiei până la Pind, până la buza di amarea Adriatică.
 
Voiu tra s’zâc că, după-ţi s’feţe adete cu sculia aromănească la Tărnova, închisiră an după an ca roiulu ună după altă, aşi că dila anlu 1864 până la anlu 1886, s’feţeră 24 di sculii aromăneşti.
Avzâţi dicară şi numele lor:
Tărnova, anlu 1864, fundată de mine; Abela, 1867, A. Margarit; Gopeşi, 1868, D. Cosmescu; Vlahoclisura, 1868, A. Margarit; Ohrida, 1868, G. Tomara; Cruşova, 1868, S. Cionescu; Călive, 1870, D. Badralexi; Neveasta, 1875, C. Chirana; Perivole, 1871,  G. Perdiche; Perlepe, 1878, D. Nicolescu; Bitolia, 1878, N. Popilian; Molovişte, 1880, G. Papacosta; Hrupişta, 1880, C. Chirana; Magarova, 1880, D. Abeleanu; Samarina, 1880, T. Şomu; Furca, 1880, C. Furceanu; Grebena, 1880, Şumba; Băiasa, 1880, Şumba; Bitolia, liceul 1880, V. Glodar; Nijopole, 1881, Guşu Marcu; Pleasa, 1881, Papaharalambe Balamaci; Constantinopole, 1884, T. Iliescu; Turia, 1886, G. Zisi; Ianina, 1886, Hondrozom.
 
Aşi dicara, în 22 di añi, s’feţiră 24 di sculii, discļise ună după altă; iar di la anlu 1886 şi până estan, 1905, în timp di 19 añi, s’feţeră nică 73 di sculii aromânesci.
Cu totul, astăzi avem 97 di sculii ṁiçi cu mări di feciori şi di fete cu 5.500 di elevi şi cu eleve şi 220 di luṁinători: profesori, profesoare, institutori, institutoare şi maestri.
Pe ningă toate aiste, avem 29 di biseriţi aromâneşti cu 56 di prefţĭ aromâñi, care liturgisescu aromâneaşte; şi avândalui dreptatea cu noi, D-ză va le adavgă din ziuă în ziuă şi va le aveagļie ca s’nu cheară gintea aromânească, că el are zâsă: «Care-çido asburătóre în limba aļiei va s’cheară».
Multe cheadiţi eşiră în calea lor, ma îndreptatea le spulberă şi flambura lor stătu şi sta înălţată şi va si sta în eta etelor, nicărtită di vărnu, câ în S-ta Scriptură zâţe aşi: «Tot-ţi feţe D-ză, feţe ca s’hibă tri totuna».
 
Şi lumea di aţia şi istoria românilor şi toată lumea cunoaşte ghine că închisita românismului este faptă de mine.
Nu di marele giunatec ameu, niţi di multa înveţetura şi mintimeniļie amea feciu aistă faptă, ţi ma cu vrerea al Dumniḑă, fâră di care ici-ţiva nu s’faţe, dipă cum ne asigurează şi flambura Româniiļiei, pe care scrie aşi: «Nihil sine Deo», «Çiva nu s’faţe fâră D-ză».
Când eu ded a românismului, era înveţaţi di anoştri care putea să-l închisească aistu lucru, cum era şi filosofi cându se închisi creştinismul, ma  Hristolu, în loc de filosofi, aleapse pescari, oamiñi esnaflazi [Sic!: cuvânt neinclus, nereţinut (ca şi întreaga conferinţă) în Dicţionarul lui Tache Papahagi]. 
 şi fără înveţetură, la care dede duh, ştire şi arăvdare ca s’poată tra s facă creştinism.
Tot aşi şi D-ză, tri arespândirea a bunăļiei înveţături aromâneaşti, nu aleapse filosofi, ma esnaflazi.
Pe aişti ma ninte iļi băgă pe lucru, tra s’discļidă poarta a luṁinăļiei, şi apoia s’ṽină înveţaţiļi ca s’u crească şi s’u mărească puterea a lumṁinăļiei.
 
Tora, fraţi Aromâñi, cade să se ştibă că doriu tri discļidere a sculii aromânesci s’aprinse îñtâñia oară la Bucureşti, şi avâzâţi:
În anlu 1860 s’feţe la Bucureşti ună soţată di bărbaţi Aromâñi, înveţaţi şi patrioţi, cu dorinţa ca să întindă literile şi limba romănească tu locurile anoastre.
Aţea soţată scoase multe frânză stămbăsite în limbele greţească şi aromănească şi le petrecură în Turcia pre tu horile aromăneşti şi la cafeneile di tru pulitiile înturceşti. Cu nâse cliema pe Aromâñiļi din părţile anoastre tra s’pitreacă la Bucureşti feciori ca ş’înveaţă carte aromănească şi si s’toarnă apoia dascăli aromăneşti pe la locurile alor. Eu atunţea me aflam în Pole cu lucrulu ameu di croitor, pe ningă care făţeamu şi alte lucre cu bun amintatec. Vrândalui tre s’ved cum sta comerciul în Rusia, me duş la Odesa, cu minduirea ca s’fac un lucru pi cicior cu Polea şi cu Odeasa.
Planlu nu-l băgai în lucrare, că limba rusească nu u ştiam, şi păţâi ca sborlu ţi s’zâţe: «Me duş după ļiepure şi ded di ursă».
Singurlu amintatec ce avui la Odesa, fu că ded di mulţi Româñi basarabiañi şi Uvrei moldoviañi, cu care ghine mi achicăsiam romăneaşte şi di la care, tri ṁirarea mea, aflai că în ţara romănească se află sculii aromăneşti.
După puţin, me turnai în Pole, iu discļiş dugheanea mea di francoraftu, cu dorinţa ca s’me aşternu di aghinelui cu lucrulu acolo, ma şi di aistă oară nu s’feţe minduirea mea, di cara Dumnează tri altu lucru me avea semnată. Şi cu îndreptu, fraţi Aaromâni, videţi ţi ciudat lucru învṁie.
Tru’ună ziuă di sĕrbătoare, s’feţe ca s’ṁiergu la un măhălâ a Poleļiei ţe cļiamă Galata, după un lucru, şi, vrândalui tra s’me discurmu puţin, intrai la ună cafenee mare.
Acolo tri ghineaţă a Românilor, aflai pe measa la care şezui ună di aţele frânză ţi vă zăşiu şi, după-ţi vizui toato aţele scriatele tri dascaļi aromâñi, iṁi păru multu ghine.
Fâră multă amănare, me turnai la dugheana mea hărios, hărios şi ded tu ştire a tutulor Aromăñilor macedoniañi, aflaţi aproapea di măgăzia mea. După aistă, ļi-adunai toţi la ună cafenee, ţi era tru oborlu a unei gimie viţină cu mine, şi lă spuşiu toate scriatele pe frânză aţea. Diapoia, zâşiu cu rugăminte ca s’da di ṁiţili feciori di Aromâni care lucra la nâşi, tri petreţe la Bucureşti ca s’înveaţă carte romănească şi si s’toarnă apoia dascăļi Aromâni în Macedonia. Tru aţea oară, părù ghine a tutulor şi arămase ca si-ṁi da sbor sigur după ună septămână.
Alantă septămână, iară ļi adunai la cafenee şi lă căftai sborlu aţel sigurlu,
Atunţea nâşi iṁi zâseră: «Feciori avem, ma nu dâm», că nu va si s’toarnă di acolo, iar ļiertatul George Ruşa, tată al d-nu Pandu Ruşa, gri şi’ṁi zâse: «Este un cântec românescu ahtare:
Dâmboviţă apă dulce,
       Cine bea nu se mai duce».
Avzândalui ahtâri grae, mi-invirinaii multu, şi-în aprinderea mea lă zâşiu: «Eu va s’me duc la Bucureşti ca s’înveţ carte romănească şi s’vă ṽin dascal aromănescu, cu tut ţi escu în vrâste di 25 di añi».
După ţi me aruncai în braţile a românismului cu sboarele ţi grii, nâşi vrură ca s’me toarnă dila ahtare lucru, ma eu stătui sănătos la planlu ameu, că dorlu di limbă nu-ṁi se stingea şi mintea ṁi-era îndreptată câtră Bucureşti.
 
Nu alăsai să treacă zâle multe, şi tru’ună zîuă băgai toate lucrile di tru dugheanea mea pe tileal şi le vindui cum putui, şi după ţi loai păraziļi scoşiu teschereao di cale şi me duşiu la Bucureşti în zîua di 20 iuliu, anul 1861. Acolo eram ca chirut, că nu cunuşteam vârnu, ma agiutorlu al D-ză feţe ca, după 3 zâle, s’ved un Târnovian cu numa Mihali G. Papamihali.  După-ţi me cunuscui cu el, ļi spuşui dorinţa mea tri care me duşiu la Bucureşti şi nâş, ca Român şi bun oaspe a părinţilor aṁei, me lo acasă şi me ţinu oaspe în seara aţea, cu sborlu că alaltă zîua s’me recomandă la un boer ca s’me bagă la sculie.
 
Tora, esta ţiva tri ciudă, şi avzâţi:
Aprindu ziua în care va s’me duţea la aţel boer, vizui în ṽis un auş cu barba albă, care iṁi ţimse ună coardă cu ţingătoarea toată di amalamă, şi eu îļi zâşiu: «Domnule, curaua ṁi-este largă» şi nêsu gri şi-ṁi zâse: «S u porţi aşi cum ţ’u dau eu», şi troară me aflai dişteptat, fâră ca s’dau vârnă însemnătate a vṁislui.
Alaltă zîuă, patriotlu ameu me duse la aţelu domnu, care se cļiema Cesar Boliacu, a cui ļi spuse dorinţa mea; şi cândo intrai tu oda alui, ca tri ciudă, vizui tot aţelu om care-ṁi se spuse în ṽisu. Cât me vizù şi sburâ nihiamă cu mine, ditru aţea oară nică me ţînù acasă la nâsu cu mâncare şi bere bune. Era vacanţie şi băgâ pe nepotu-su ca s’mi-inveaţă carte romănească până la descļiderea sculiilor.
La 1-iu Septembrie, anlu 1861, ļiertatlu Boliacu me petrecu la pensionul «Edifiantu», a cui director se cļiema Constantin Codreanu, care me vru ca hiļiu şi me ţinù tru sculia lui ca un bun părinte.
 
În anlu al treilea, adică la 1864, cândo eram în clasa a-III-a liceală la liceul „Mateu Basarab”, nică nincļisu anlu şcolar, me lângezâi ahât multu, în cât me feciu tri moarte.
După-ţi me ficiu sănătos şâziu: «Cara s’cad altă oară pe ni puteare şi s’mor în Bucureşti, va s’arâmănă moartă şi dorinţa mea, şi atumţea va s’hibă chirute tute câte feciu».
Minduindalui aţele rale, me trapşu di la sculie, cu dorinţa ca s’me tornu dascal aromănescu la loclu ameu părintescu.
Cum băgai di pre minte aistă, fâră amănare căftai cu petiţiune de la Domnitorul Ioan Cuza ca s’me petreacă dascalu aoaţe.
Căftarea mea eşi bună, că Domnitorul Cuza, dorindalui dişteptarea noastră, recomandâ petiţia mea la Consiliul de Miniştri; care îṁi dede 62 ½ minţă tri călătoria mea şi altele şi dede greaţă a ministrului di peste sculiiii ca s’me pitreacă.
 
În aţel an, 1864, era ministru al sculiilor şi a biseriţilor aiertatlu Dimitri Bolintinianu, care avândalui venită în părţile anoastre şi ştiindalui din Aromâñiļi macedoniañi, îṁi dede cu multă vrere, pe ningă părazi şi cărţi româneşti şi me petrecù dascal aromănescu şi aşi eu, fugindalui din Bucureşti, viñu ghine Bitule în ziua di 29 Iuniu, 1864.
Alaltă ziuă, ca s’nu es stipsit, me duşiu la Onorabile Autoritate, împreună cu cărţile aromăneşti, ca s’le veadă şi s’ļiau izine.
Acolo, dragomanlu Georgeachi cu comisiunea, aflându bune cărţile şi vizândului că căftarea mea este dreaptă, a’ăsară si-ṁi fac lucurlu, îi aşi, la 2 Iuliu, anlu 1864, acăţai tra s’înveţ feciori la Tărnova în casa mea părintească.
Patru meşi u duşi ghine cu sculia, ma la noembrie lo ună faţă rao lucrulu ameu, că, venindalu Husni Paşa ca Valiu aţia Bitule, Mitropolitlu Benedictu feţe înţăpături în contra mea, băgându-ṁi numa di agent revoluţionar petrecut din Vlăhie.
Valiulu Husni, vrândalui ca s’află îndreptatea, petrecu tru ṁiază noapte doi gendarmi, care, cu tut-ţi era ună mare furtună, mi luară di tru aşternut di me aduseră Bitule şi m’incļiseră ca pe un om cu fapte rale.
Tot atumţea îṁi lo şi 1.000 di Abecedare scoase di mine în limba noastră şi le petrecu la Mitropole, iu arămaseră pân’astăzi tri mărtirie, arse ori niarse.  
Dicât, agiutorlu al D-ză care îṁi fu soţ la toate, feţe ca şederea mea la încļisoare, s’nu hibă ma multu di 18 di săhâţi; dila giumitate di noapte, până la dao di alaltă noapte cândo fui giudicat şi eşit curat ca soarele la toate întrebările fapte de Valiulu, care me sălăghi cu ordinlu ca s’fac cum s’va Mitropolitlu, şi me petrecù acasă avegļiatu di 10 nizaṁi, ca s’nu păţâm vârnu rău în cale că era noapte şi arcoare cu gļieţ.
 
Nidreapta faptă a Mitropolitlui Benedict aduse ună mare ghineaţă tri Aromañļi macedoniani şi avzâţi:
           Cum se aflâ la Bucureşti  di luarea cărţilor ameale şi de încļiderea mea, guvernul ca si-şi’ļia ahtea di călugăriļi greţi pe cari ļi-avină atunţea, zâse: «Nu vor un dascal aromân, aidiţi s’pitriçem cama mulţi».
Fâră amănare, în anlu 1869, pitricură în Turcia arhimandritlu Averchie, Românu di Abela, care se afla atumţea la Bucureşti, di adunâ ună ceată de vre-o 25 de tineri Români macedoniani şi epiroţi, tri care buna Românie discļise castilea ună sculie cu internat în Bucureşti, la biserica cu numa Sfinţii Apostoli, iu apoia se adapse numerlu a lor.
 
După-ţi aţeļi tineri înveţară carte romănească, se turnară la locurile a lor părinteşti şi băgară flambura a carţeļiei aromânească la toate cohele, iu se află buñi Aromâñi, şi aşi se discļise cama multu calea a românismului.
Eu, avinat de Mitropolitlu Benedict, vrui-nu-vrui, me turnai în anlu 1865 la Bucureşti, iu stătui până feciu şi stămbăsii alte trei soiuri di cărţi în limba noastră, cărţi care trapseră pe Românļi anoştri şi-iļi feţeră ca s’ļia parte cu românismul.
Di aistă oară, umplut di cârţi aromăneşti di trei ori cama multu di cât aveam înăinte, fugii de la Bucureşti şi me duş îndreptu în Pole.
 
Acolo, ca s’me asigurez di lucrulu ameu cu sculia, ded un lung memoriu a satrazamului Foat-Paşa, care rugat de ļiertatlu Alexandru Golescu, agentul a Româniļiei atumţea în Pole, îl lo în vedere şi me petrecù ca dascal aromănesc cu ordin verbal ahtare:
«Du-te de discļide sculie aromănească iu s’vrei».
Încurageat cu ahtare ordin, după-ţi viñiu Bitule, ca si-ṁi ļiau ahtea di avinarea ţi-ṁi se feţe, în loc să discļid sculia Tărnova, u disclisiu aţia, Bitule, la Meşcar măhălă, în casele aţele ṁici al Taşcu Macri.
Du cât u duţeam ghine cu sculia aţia, cu ahât cama multu crştea răutatea a mitropolitlui Benedict, care, ca multele a lui înţăpături la On. Autoritate locală, feţe ca s’escu dipărtat di tru aistă vilaete.
Feciu-cum feciu şi me aflai iara în Pole, iu, di aistă oară, fui multu agiutat di Ambasadorlu frances şi de câtră ļiertatlu Constantin Bordianu, Român moldovian şi bun oaspe a satrazamului di atumţea Ali-Paşa, care lu-avea băgată director a jurnallui «La Turquie».
 
S’nu se agărşească de istoria a Românilor că şi domnul doctor George Toşu, ică Dosios, aromân di Magarova este păşe în Pole [O ilustraţiune a acestuia – pusă sub explicaţia Doctorul Dossius român din Magarova (Macedonia) medic al Palatuluĭ Sultanuluĭ – în Albumul macedo-român. Sub direcţiunea lui V.A. Urechiă, Stabilimentul pentru artele grafice Socecŭ, Sander & Teclu, Bucurescĭ, 1880, p. 100], multă înduprăciune feţe a chestiiļiei a noastre pe ningă sătrăzmul Ali-Paşa, la care avea multă putere sborlu a lui, ca doctor a casăļiei sătrăzămească.
Agiutat ghine di toate părţile, se tăļie hirlu a avinărilor de cătră Mitropolitlu Benedict, care blăstemat di D-ză tri nidreptăţile ţi făţea, după-ţi eu me turnai açia, el, după puţin timp, fu faptu surghiune di Bitule la Resiani, şi apoia fu petrecut ca Mitropolit la Veria, iu după ună lângoare greao ţi trapse, arămase multu timp mut şi muri ca cum nu vrù.
Aşi pidipseaşte D-ză pe aţeļi nedrepţiļi şi fără di lege.
 
Aşiţe, după ună avinare di 3 añi şi după şi me duş di trei-ori la Constantinopole, se dede de la Înalta Poartă ordin cătră Patriarhie ca s’nu se amestecă tru sculiile aromăneşti, iar câtră autorităţile a loclui s’nu facă cheadică a dascaļilor aromâñi.
Atumţea, eu, rugat di buñļi Aromâñi di Tărnova, alăsai Bitulea şi discļiş iara sculia Tărnova, în casele mele, iu, cândo cu mulţi, cândo cu puţâñi feciori tru sculie, când ghine, rău, după cum u aduse ziua, u duş 35 di añi totuna, cu flambura înălţată.
Dicât, avândalui în vedere aromănească zâce: «Cu ună lândură nu s’faţe primăveara şi cu ună lilice nu s’faţe veara», lucrai cât putui tru discļiderea a sculiilor aromăneşti la Ohrida, Gopeşti, Părleapu, Magarova şi Nijipole.
 
Pe ningă aistă lucrare, ştiindalui că cartea achicăsită di mintea a feciorului, care u înveaţă, îl dişteaptă şi-l trage, feciu 13 soiuri de cărţi în limba noastră şi scoş 21.000 di bucăţi stămbăsite, care se dederă doară la toate sculiile aromăneşti din Turcia.
Nâse, după spusa a dascaļilor vecļi, ca d-l G. Perdichi, d-l Sterie Cionescu şi alţi cama tineri di nâşi, aduseră ghineaţă în chestia românească din părţile noastre.
 
Tri faptele aiste suntu martori, pe ningă istoreţiļi şi ziaristiļi români, ziarele franţuzeşti di Parişļi şi Constantinopole di tru añiļi aţeļi, şi anume: «Le Courrier d’Orient», «La Turquie».
După aisti scriitori, suntu şi auşi macedo-români care bănează şi ştiù di lucrulu ameu, şi las să spună nâşi, în loclu ameu.
Ma, ca s’nu arămână agărşite di cu totalui faptele amele, că trecură mulţi añi şi că suntu oamiñi năi, care nu cunoscu di lucrările vecļi tri românismul di aţia, se află un tiner macedo-român înveţat şi cu bună inimă care dândalui la lumṁină biografia şi fotografia mea din tinereaţă, în «Românul dela Pind», 12 ianuarie 1904, aduţe aminte şi de puţine cărţi di ameale tri care scrie aşi: «Pentru şcolarii săi, Atanasescu ca şi Lazăr şi Iliade Rădulescu a trebuit să tipărească manuale didactice, ca Gramatica Romănească după aţea a lui Maxim, Bucureşti, 1865; Istoria Românilor (1867); Scurtarea de Istorie Sacră (1866); Catihise (1883); Terrascripţiune (Geografia etc.), toate pentru Românļi din dreapta Danubiului».
Ca s’easă cu faţa albă scriitoriļi tri mine şi ca s’vă să asigurez di spusele amele, aduş cărţile çi am faptă, ca s’le videţi şi s’le alas în biblioteca liceului a nostru tri aduţere aminte.
Şi ia, vă le dau pe numă:
Abecedar simplu, stămbat la 1864; Gramatică, stămbată la 1865; Terrascripţiune, stămbat la 1867; Istoria Românilor, stămbat la 1867; Scurtarea din Istoria Sacră, stămbat la 1867; Istoria Noului Testamuntu ică viaţa D-lui nostru Isus Hristos, stămbat la 1881; Abecedar pentru feciori, p. Iª, stămbat la 1882; Abecedar pentru feciori şi adulţi, p. IIª, stămbat la 1882; Istoria N.P. limbă comună, stămbată la 1881; Catihise, stămbat la 1883;         Abecedar cu vocabular, Carte de încļinare şi Abecedar pentru adulţi, partea I-a nu le am.
 
Tri faţera aistor cărţi fui onorat cu ună săhate di amalamă di cătră „Societatea pentru Înveţătura Poporului Român”, iar de cătră On. Guvern cu Benemerenti, clasa a IIª.
Aşì dicara, eu ştiu că feciu datoria mea cama multu di cât me aştepta, şi escu cu inima şi minduirea di cu totalui îmbunate, că, pe ningă lucru, am aspărtă fără ṁilă şi averea mea tri agiungerea la dorinţa aţea multu arzătoare.
Să da D-ză ca s’hibă întreg corpul înveţător romănescu aşì cum fui eu, desinteresat şi cu foc aromănescu, şi făcândalui aşiţe, vă asigurez că naţia noastră va s’hibă totuna ghine.
 
Tora încļid sborlu ameu cu urările aiste:
Să dea Dumnezeu ca, în sufletul tinerilor cari au luat din mâna noastră flambura naţionalismului, să ardă nestins focul patriotismului şi să nu fie lipsiţi nici o dată de piatra credinţei şi de duhul dragostei şi al unirei între toţi, pentru fericirea şi mărirea neamului aromănesc!
Să dea bunlu Dumnizeu ca s’hibă aşi!
 
● Dimitrie At[h]anasescu, Cum s’a deschis prima şcoală română. Conferinţă de …, primul apostol, în       „Lumina”, III, nr. 10, octombrie 1905, pp. 329-330.
_________________
 
 
Câtră Româñĭ
 
Voĭ Româñĭ macedoniţĭ,
Pînă cându va s’durṁiţĭ?
Căçe nu vĕ minduiţĭ,
Ca Româñĭ curaţâ çi hiţĭ?
Cum di nu vĕ dişteptaţĭ,
Pisiti lume ca bărbaţi?
Pînă cându va s’imnaţĭ,
Pi scutide ’achieraţĭ?
Pînă cându va si staţĭ,
Di pumóră ’nchicaţĭ?
Pînă cându va s’bănaţĭ,
Cu alte limbe ’nprĕmutaţĭ?
Dure şiḑut înclinaţĭ,
La grĕcescillĭ dispotaḑĭ;
Bărbaţĭ, mullierĭ, ṁiçĭ cu mărĭ,
Toţĭ v’aŭ legată di nărĭ! ...
Cum puteţĭ de uă purtaţĭ,
Gréţa ’estă, laĭ măraţĭ?
Cum avḑîţĭ, cum arăvdaţĭ,
De toţi sĕ hiţĭ şupuraţĭ?;
Turçillĭ vĕ ḑîcŭ: Kitapsîşĭ!
Aŭ ’ndreptu ş’ nu-sŭ arîşĭ.
Vurgărĭlli vĕ ḑîcŭ: Ţinţarĭ,
Ş’ v’au ca tu locŭ de glarĭ.
Greçĭlli vĕ ḑîcŭ: Cuţo-Vlahĭ,
Ş’ v’au ca tu locŭ de sclavhĭ.
 Tóte aeste le ascultaţĭ,
Pitu xéne iu alăgaţĭ;
Ş’ nica nu vĕ dişteptaţĭ
Limba vóstră s’ vĕ ’nveţăţĭ.
Cu sudóre vĕ lucraţĭ,
Cu tiṁie vĕ bănaţĭ
Xéne grădiñĭ adăpaţĭ;
Ş’ a vóstre vĕ le secaţĭ!
Cu tot çi hiţĭ dişteptaţĭ,
Ş’ d’alţillĭ cama scăpiraţĭ,
Vreţĭ, nu vreţĭ, staţĭ ’ncllinaţĭ
Ş’ d’unŭ d’alantu aurlaţĭ!
Cu părinţîllĭ vĕ ’ncăcéţĭ 
Cu fraţĭlli vĕ giudicaţĭ.
Cu óspiţîlli vĕ ’ngiuraţĭ,
Ti niscânţî măscăraḑĭ ...
Va ’vĕ ḑicŭ ma s’me lliertaţĭ.
Că me dóre că v’amŭ fraţĭ!,
Ia sculaţĭ di vĕ ’mprustaţĭ,
Dipre-ună toţĭ ca fraţĭ.
 Limba vóstră s’ vĕ ’nveţaţĭ,
Luṁina sĕ ’mbrăçêşaţĭ
Mintea s’vĕ uă luṁinaţĭ.
Ca s’hiţĭ de toţĭ alăvdaţĭ,
Ca Româñĭ çi hiţĭ curaţĭ ...
                                              T.I.
 
● Tașcu Iliescu, Carte de lectură macedo-romănă. Sub dialectul de la Cruşova, de ... Partea I-ia. Tipărită
        cu spesele unor bunĭ romănĭ, Tipo-Litografia Dor.P. Cucu, Bucurescĭ, 1885, pp. 42-43.
_______________
 
 
Către Arumâñĭli din Macedonia
 
Fraţĭ  Arŭmâñĭ,
        De sute de añĭ ’nainte ne era multu lipsită ună ahtare carte, care să-ne ’nvéţă să-alégemŭ şi să scriemŭ pre limba çe o supsemŭ de-adunŭ cu laptele a mamălĭeĭ a nóstreĭ, să-dămŭ să cunóscă alântorŭ că pre tu vinele a nóstre cură sângele açelorŭ çe-avea sum ciciórele a lorŭ întréga lume cunoscută atumçea, şi că drepturile a nóstre suntu tutŭ ahântu de sânte cum suntu numa şi dimândăciunile a-lŭ Dumneḑeŭ.
        Ma se-éste că de-ună parte duchirea çe o aveamŭ tru inimele a nóstre ne ciuciura tutŭ minutŭlu că himŭ Arŭmâñĭ şi că idea Arŭmânismuluĭ lipsésce să-lucrămŭ câtŭ va se-avemŭ sânge pre tu vinele a nóstre, de-altă parte se-alina ʼnaintea nóstră stihiŭlu a grecismuluĭ, care, puçinŭ câte puçinŭ, aferindu-se de lumina ḑiuălĭeĭ, tru întunerecŭlu a nopţilorŭ notóse, ne se strecura pre tu case şi lua locŭ neclĭematŭ la vétra fumelilorŭ a nostrorŭ. Cu multă arăvdare şi astăḑĭ nihémă, mâne nihémă, scopŭlu a luĭ era să-agunéscă de tru casele a nóstre curatele şi sănătósele aduçerĭ-aminte çe-aveamŭ di auşi-streauşi, să-suflă vintulŭ agrăşirelĭeĭ ică a morţelĭeĭ preste muşata nóstră limbă arŭmânéscă, şi-cândo va să-ne dişteptamŭ di greŭlu somnu a nescirelieĭ să-ne-aflamŭ mutaţĭ di Arŭmâñĭ în Greçĭ!... Nu voiŭ să-vĕ spunŭ eŭ Arŭmânĭ, cum să-lĭa tru-alte locurĭ şi cum lipsésce să-mutrimŭ şi noĭ aestă mare nedreptate a açelorŭ çe’ şĭ daŭ ahântă multă pidipsire ca să-ne facă sa-agrăşimŭ çe fumŭ ună óră şi să-ne-amórtă dorinţele curate a inimălĭeĭ a nóstreĭ; tuţĭ voĭ aveţĭ de multu nincă giudecată purtarea lorŭ, şi arîḑêndaluĭ de glărimea çe le-are intrată în capŭ şi în inimă, va să-le ḑiceţĭ şi voĭ, cum le ḑiseră mulţĭ: „póte să-cură apă multă pre tu trapuri, chetrile maşĭ va să-arêmână, că aşi fu scriatŭ: vintulŭ suflă cu vêrtute preste arburele ’mplinŭ de frunḑe; multe frunḑe cadŭ ică asbóră departe de trunclĭulŭ a luĭ, maşĭ arburele arĕmâne plântatŭ ahundosŭ, cu rădăçinile timte largu pre sum locŭ şi vêr’nă mână omenéscă nu va să-aibă puterea să-lu scótă din radăçină”.
        Aestă lişiurătóre de aréle mintuire ne umple inima înverinată cu ună dumneḑeéscă harauă: şi, cu ’ocli scântelĭetorĭ de vêrtutea streauşilorŭ, ne vine timpulŭ să ḑiçemŭ acelorŭ çe me calcă: „Cându cilichea strânge şi sângeră carnea a sclavŭluĭ şi agiunge până la osŭ, di aestă agudire a osŭluĭ cu a cilichelĭeĭ ascaperă dumneḑeéscă scântelĭe, care ne façe să-nu himŭ legaţĭ de vĕr’nu pre lume aestă, şi sclavŭlu de erĭ, eroŭ va să hibă mâne”.
        Şi-care de tuţĭ voĭ nu fu eroŭ, se-fure că giudecămŭ cu câtă arăvdare ţinutŭ açea muşată limbă streauşéscă, singura avére çe vĕ-aŭ alăsată părinţilĭ-a voştri?... Ete ’ntregĭ, tută ḑiua la lumptă – asvingêndu-vĕ cu zizaniele şi intrigele a Greçilor – câte nu-arăvdatŭ, măraţĭ Arŭmâñĭ?!... Ma, lumpta a vóstră ’şĭ déde fructele a lĭeĭ: Arŭmânismulŭ se diştiptă di tru amorţitŭlu çe ’lu avea acăçiată, şi astăḑi, cu alţi ocli vedŭ Arŭmâñili lumṁinarea minţelĭeĭ şi a duchirelĭeĭ a lorŭ. Astăḑi vĕ căḑŭ de pre ocli acea legatură care vĕ ’nchedeca să-vedeţĭ lumṁina açea dréptă şi-muşata: lumṁina Arŭmânismuluĭ, lumṁina streauşilorŭ a vostrorŭ.
        Şi-a cure ’lĭ era datŭlu, care nu a nouĕ, carĭ, adăpaţĭ la fôntâna luṁinărelĭeĭ a Arŭmânismuluĭ, avem desclisă cama ’nainte oclilĭ la lipsitele luguriĭ ntră locŭlu çe ne féçe ... Limba, aestă avistére părintéscă, cara s’o ʼnveţămŭ, şi să-o scriemŭ şi s-o sburâmŭ pre tu casele a nóstre, putemŭ ca să himŭ sigŭrĭ ca va să-bânămŭ preste locŭ câtŭ va să-hibă lume. Cătrĕ limbă ’ṁĭ-îndreptaĭ şi eŭ mutrita şi ’ṁĭ luaĭ curagiŭlu sa scriŭ aesta carte, ce vĕ are lipsită de-a cu totaluĭ până tru óra aestă. Neçe numă, neçe avére nu căftaĭ să-amintu cu aestă a mea lucrare; nu; ma, cara să-da Dumneḑeŭ maşĭ să-vdu înainte de mórte că aestă carte arŭmâno-macedonéscă pitrumse pre tu casele a vóstre, ca Simeon din Sânta Scriére va să ḑicŭ şi eŭ: „Amŭ fă Dómne să-alasŭ lumea aestă di aréle pidipsirĭ, că ’ṁĭ  viḑră oclilĭ ascăparea a fraţĭlorŭ a nostrorŭ”.
        Ma, timpulŭ de înveţătură – ḑiceaŭ streauşĭli – scurtu éste; di tr’aestă scurtezŭ şi eŭ aéste nescânte sbóre şi agiungu tru margine ḑicêndu-vĕ:
        Arŭmâñĭ! Astă-ḑĭ sórele luṁinărelĭeĭ a vóstreĭ dă açea cama muşată luṁină preste limba şi trecutŭlu a vostru; veniţĭ la înveţătură. Nu-agrăşiţĭ că fecĭorĭli şi nepoţilĭ a vostri va s’aibă dreptate sa vĕ s’aibă dreptate sa vĕ blastemă cându va-să-védă ca ditra voĭ maşĭ arĕmaseră ca orghilĭ în lume. Venitorŭlu este a vostru; nu ’iu cherdeţĭ cu somnulŭ çe vĕ-avea amorţire.
        Şi-aeste ḑise, cu Dumneḑeŭ înainte.
       
A n d r e ĭ u l u  a-l ŭ  B a g a v ŭ
 
● Andreĭulu alŭ Bagavŭ, Carte de alégere. Scrisa in dialectulŭ macedo-românŭ de ... Premiată şi tipărită de  Societatea Macedo-Română „Luṁina”, Tipo-litografia Dor.P. Cucu, Bucuresci, MDCCCLXXXVII, pp. 1-3.
_______________
 
 
Citește și:
Cu prilejul începutului Noului An Școlar: Probleme ale Învățământului și „apostolilor Neamului” de altădată...