Mărturii din Iadul lui Ion Ficioru de la Periprava. După Revoluție, a fost consultant într-un film despre lagăre

Ion Ficioru a fost unul dintre puținii torționari care au plătit pentru atrocitățile săvârșite în lagărele de muncă. Din păcate, a fost judecat mult prea târziu și a plătit prea puțin. Condamnat la 29 de ani de închisoare, a murit la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava.
 

„Dumnezeu să-l ierte dacă poate, oamenii nu“, au spus victimele sale atunci când au aflat că a murit după gratii. Ion Ficioru a fost trimis în judecată în august 2014, fiind acuzat că, în perioada 1958-1963, când a condus colonia de muncă Periprava, din județul Tulcea, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politic, fiind înregistrate 103 decese.  „Din probele administrate în cauză până la acest moment a reieşit faptul că regimul de detenţie aplicat de către Ficior Ioan, în perioada în care a deţinut funcţii de conducere în cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deţinuţilor politici prin metode directe şi indirecte precum: condiții de detenţie mizerabile şi inumane, rele tratamente; lipsa hranei adecvate; frigul extrem din barăci şi aglomerare excesivă; lipsa apei potabile care era înlocuită cu apă murdară scoasă direct din Dunăre; lipsa medicamentelor şi a asistenţei medicale sau refuzul de a acordă asistență medicală adecvată; aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament“, conform unui fragment din actul de acuzare al procurorilor Parchetului Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie.

 

De la misticism la cultul marxism-leninismului

 
Născut la 4 aprilie 1928 în comuna Cucerdea din județul Mureș, într-o familie de baptiști, Iosif Ion Ficioru pe numele său complet povestea într-o biografie din anul 1951: „În timpul copilăriei mele până în anul 1942 mă duceam aproape în fiecare duminică la biserică, părinţi mei, find foarte credincioşi din anul 1942 an când am intrat ucenic la Fabrică şi find despărţit de părinţi mei care locuia la 12 Km. de oraş în comuna Cucerdea, nu mai mergeam acasă aşa des, încât să mă poate duce la biserică. Iar eu find ucenic şi luând contact cu o serie de tineri care eram în atelier cu mine am început să intru în societate cu ei să merg la un bal, la un tiatru, să fumez ceia ce credincioşi Baptişti şi părinţi mei, care slujeau acest cult numi admiteau, am început să rup aproape complectamente cu religia aceasta până în anul 1945 toamna datorită situaţiei care am arătat mai sus.



În anul 1945 toamna cunoscând soţia în oraşul Târnăveni unde am învăţat şi meseria prin intermediul fratelui ei cu care mă cunoşteam“. Mărturisirea, cu tot cu greșelile gramaticale, a fost publicată de cercetătorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc. În octombrie 1946 s-a căsătorit, fără asentimentul organului de partid, cu Maria Căluţiu al cărei tată era pastor baptist. După ce Judeţeana de partid Târnava Mică a început să se ocupe mai îndeaproape de îndoctrinarea tânărului Ficioru, relaţiile cu familia sa şi cea a soţiei s-au estompat odată cu trecerea timpului: „Am reuşit în întregime ca atât eu cât şi soţia mea să rup complectamente cu misticismul şi să pornim pe drumul arătat de partidul nostru de învăţătura Marxism Leninismului ducând în acelaşi timp muncă şi cu părinţi mei arătând care este adevăratul izvor nesecat de învăţătură nu acela din care se adăpează ei şi acela din care mă adăp eu şi milioane de oameni ai munci am reuşit nu prea în mare măsură să scot din concepţia lor misticismul mai crezând în aşa zisul Dumnezeu“. 


De profesie electrician, Ficioru a urmat apoi școala medie la Tulcea și Constanța, ajungând chiar licențiat în Drept la Universitatea București, ale cărei cursuri le-a urmat la fără frecvență. Pe linie de partid, a avut o ascensiune fulminantă. Din simplu membru PCR în anul 1946, a ajuns instructor cu probleme organizatorice în Secţia Organizatorică a Judeţenei de Partid Târnava Mică, apoi membru în Comitetul de partid al Şcolii de Contrainformaţii km. 32 Periş și din 1952 secretar al organizaţiei de bază PMR din Serviciul de cadre al Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă.
 

Cu calul peste trupul deținuților

 
Numele său sinistru rămâne legat pentru totdeauna de lagărul de muncă de la capătul pământului, Periprava, acolo unde a semănat teroare. Mărturiile victimelor sunt cutremurătoare. „Eram împinşi de la spate să tăiem stuf, uneori în apă până la brâu, în tovărăşia şobolanilor de baltă, a lipitorilor, în bătaia soarelui necruțător. Ajunseserăm numai răni cu puroi de la nisipul acela al Peripravei. Apa pe care o beam era numai din Dunăre sau din nişte gropi. Apa împuţită, caldă, amară, împreună cu acea mâncare proastă, ne-a provocat o epidemie. Nu ni s-a acordat îngrijire medicală“, a dezvăluit un martor în timpul procesului.


În calitatea sa de comandant al formaţiunii 0830 Periprava, Ficioru a impus în rândul deţinuţilor un regim sever de detenţie: „deţinuţii care încălcau interdicţiile fixate de comandant, mâncând de pe câmp porumbul crud, erau pedepsiţi de un tribunal, în cadrul unui spectacol în toate detaliile şi urmat de bătaie. Obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor“, conform unei mărturii publicate de Doina Jela în „Lexiconul negru: unelte ale represiunii comuniste“.


Și Iosif Corpaş, condamnat în 1956 la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei, îşi aminteşte bătăile încasate de deținuţii care din cauza foametei de la Periprava mâncau din porumbul ce trebuia recoltat:  „A intervenit căpitanul Fecioru. Pe cei prinşi i-a luat chiar el în primire, cu câţiva gardieni speciali, anonimi, aplicând un stil de bătaie după o metodă de-a lui. Iată cum: în colonie, în faţa unei barăci, a înşirat pe cei care urmau să fie pedepsiți.

Deţinuţilor li se acopereau ochii cu nişte ochelari orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la Securitate, ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă, în faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanță în toată regula, a cărei şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea unor astfel de acţiuni. Toţi ceilalţi membri nu erau decât nişte subalterni, cu ranguri de subofiţeri (...) Au fost bătuţi aşa vreo 30-40 de deţinuţi. După ce s-a terminat această bravură îndeplinită de căpitanul Fecioru, l-am văzut şi eu pe căpitan cum a ieşit de obosit, transpirat, din baraca în care a înfiinţat instanţa“, scrie Iosif Corpaş în volumul „Secvenţe din fostele închisori politice“.
 

Relații intime cu fiica unui deținut

 
Teroarea instituită la Periprava a durat doar trei ani. În toamna anului 1963, Ion Ficioru a fost destituit de la conducerea coloniei  de muncă Periprava și pus dispoziţia DGPCM, după ce s-a descoperit că  întreţinea relaţii intime cu soţia locţiitorului său. Această dezvăluire apare în fişa de cadre întocmită la 1 ianuarie 1967 de către Ştefan Buican, şeful Serviciului Cadre din cadrul Ministerului de Interne, depusă la dosarul înaintării lui în funcţia de comandant la colonia de muncă Giurgeni.

De altfel, torționarul fusese pedepsit și trimis la Periprava, la capătul pământului, tot ca urmare a unor probleme de moralitate. În perioada în care a deţinut funcţia de comandant al formaţiunii Borzeşti, Ficioru a fost acuzat că a întreținut relații intime cu fiica unui deţinut, cu soţia casierului cât şi cu alte două femei de „moravuri uşoare”, de ale căror servicii beneficiau şi alți tovarăși
din Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă care veneau în control la această unitate.


 

Morții, doar un număr

 
În urma lui Ficioru și a celorlalți torționari care au semănat teroare la Periprava au rămas victimele sale. Și mulți morți. La conducerea lagărului de la Periprava, în cea mai neagră perioadă a sa, s-au aflat locotenent-colonelul Dumitru Condurache, din august 1957 până în septembrie 1960, maiorul Ioan Ficioru, din octombrie 1960 până în septembrie 1963, și căpitanul Nicolae Cristea, din noiembrie 1964 până în decembrie 1967.

Din 2015, o echipă de istorici și de arheologi a săpat în fiecare an pentru descoperirea tuturor rămășițelor pământești ale robilor acestei nații care au murit în urma muncii istovitoare, dar și a tratamentului inuman la care au fost supuși în timpul detenției.

Din fericire, mormintele lor au fost conservate, fapt aproape unic pe teritoriul României, datorită credințelor rușilor lipoveni, care nu permit amestecarea morților lor cu cei de alte religii sau cu cei care își pun capăt zilelor. În zona de nord-vest a cimitirului au fost descoperite 91 de morminte, dintre care 82 de morminte care aparțin deținuților politic. Conform procedurilor legale, oasele lor au fost duse la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici“ din București, pentru expertiza antropologică și stabilirea profilului genetic.


Însă, specialiștii au ajuns la concluzia că nu s-a putut extrage profil ADN din schelete și astfel morții nu au avut parte nici după jumătate de veac de un nume și au rămas tot un număr. În urmă cu doi ani,  scheletele lor au fost duse la Mănăstirea Dervent din Constanța, la inițiativa istoricului Marius Oprea, fost președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care s-a implicat și în campania de deshumare a foștilor deținuți morți în lagărul de la Periprava.


 

„Sursa Ardeleanu“ pentru Securitate

 
Cercetătorii Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității au descoperit în arhive și dovezi care arată că Ioan Ficioru era și turnător. Într-un document strict secret emis de Serviciul de Contrainformații, se cere ca, „pentru rezolvarea unor probleme contrainformative pe linia apărării secretului de stat și apărarea cadrelor militare din Direcția penitenciarelor și unitățile subordonate, de influențele unor elemente ostile, rugăm a aproba folosirea lt.col Fecioru Ion, membru PCR, de către organele noastre. Ofițerul a mai sprijinit activitatea de contrainformații militare“. La dosarul său a fost descoperită și o notă informativă dată de torționarul Ficior care avea numele de cod „Ardeleanu“.


Torționarul Ioan Ficior a dus o viață de huzur. Mai multe documente date publicității de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității dovedesc acest lucru din plin.


La 1 august 1967, după ce formațiunea Giurgeni a fost desființată și aici au rămas doar deținuții de drept comun, maiorul Ficioru a fost mutat în interes de serviciu la Penitenciarul Văcăreşti unde a deţinut funcţiile de locţiitor comandant pentru pază şi regim şi comandant, până în februarie 1971. După ce și penitenciarul Ilfov a fost desfiinţat, a fost mutat la Spitalul penitenciar București.
 

Fiul și nora au fugit din lagărul comunist

 
Problemele familiale ale ofiţerului cu fiul său au stat la baza hotărârii conducerii MI de trecere în rezervă şi pensionare, scriu cercetătorii IICCMER. La sfârşitul anilor ’70, Tiberiu Ficioru, fiul său, şi soţia, Valerica, și-au depus actele pentru plecarea definitivă în Statele Unite ale Americii. Iniţial, colonelul Ficioru a încercat să se împotrivească, însă când a văzut că nu are sorți de izbândă a trebuit să-și anunțe superiorii, știind cât de greu atârnă un astfel de fapt la dosarul său profesional, dar și să intervină pentru a obține documentele care să le permită tinerilor să părăsească țara.

În vreme ce torționarul era certat că nu și-a educat fiul în spiritul eticii și echității socialiste, acesta trimitea telegrame pe adresa CC al PCR şi DGP prin care reclama faptul că îi este îngrădit dreptul la călătorie și, după ce  Comisia de vize şi pașapoarte le-a respins cererile de stabilire definitivă în SUA, au amenințat că se vor plânge la postul de radio „Europa liberă” şi vor intra în greva foamei, ceea ce au și făcut. Pe de altă parte, în arhive se află și presiunile exercitate de emigranții români pentru a le permite celor doi plecarea. Cert este faptul că la 13 decembrie 1982, cei doi au reușit să plece din lagărul comunist ajungând la New York, aflăm dintr-o notă „strict secretă” datată 14 august 1985.


 

Consultant într-un film despre lagăre

 
Așa s-a încheiat cariera profesională a torționarului, însă Ion Ficioru a mai avut ceva de zis în domeniul sistemul concentraționar din România, fiind consultantul filmului „Binecuvântată fii, închisoare...”, regizat de Nicolae Mărgineanu în 2002. Acțiunea filmului are loc în locurile de deţinere prin care a trecut Nicole Valéry Grosu, nepoata lui Iuliu Maniu, în perioada 1949 – 1953: închisoarea Malmaison, Centrul de Triere Rahova – Ghencea, Penitenciarul Mislea, lagărul Canalulului Dunăre – Marea Neagră şi penitenciarul Târgşor.


Filmul poartă același nume cu al volumului autobiografic al Nicoletei Bruteanu (Nicole-Valéry Grossu) care, după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănist, la 24 august 1949, a fost arestată şi, fără să fi fost vreodată condamnată, a fost închisă în mai multe locuri de detenție, printre care și la „Anghel Saligny“ din Dobrogea. Autobiografia ei, „Binecuvântată fii, închisoare!“, a fost publicată prima dată în Franţa, în 1976, ţară unde s-a refugiat, iar în România un an mai târziu.

Citește și

Nicolae Moromete, torționarul bâlbâit care a adus moarte pe unde a trecut. Delta Dunării era supranumită „țara lui Maromet“ (GALERIE FOTO)

Augustin Albon, torționarul care a inventat „Stâlpul Infamiei“. Cel care era considerat a fi „Dumnezeu peste deținuți“ a ajuns victimă a torturii de după gratii