#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Regimul comunist în România. Repere istoriografice (VIDEO)

 
În Biblioteca digitală a cotidianului ZIUA de Constanța se află de luna aceasta și Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document din care vă prezentăm cele mai importante aspecte și concluzii. Cine, când și cum a studiat regimul comunist din România sunt întrebări la care Raportul Final ne oferă câteva răspunsuri.
 
Studiul regimului comunist din România a făcut de-a lungul timpului progrese însemnate. Din cauza interdicţiilor politice interne, până la prăbuşirea regimului comunist, istoria acestuia a putut fi studiată aproape exclusiv în centre universitare din străinătate, în special din SUA şi din Europa Occidentală.
 
Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privaţi de accesul direct la surse de arhivă; mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiţionată de evoluţia generală a studiilor privind spaţiul est-european în timpul războiului rece. Odată cu instaurarea regimului comunist, cercetarea academică din domeniul studiilor est-europene s-a axat în principal pe investigarea procesului de distrugere a elitelor politice interbelice şi implementarea graduală a modelului politic totalitar sovietic, definit ca un nou tip de regim politic dictatorial bazat pe un sistem organizat de teroare, represiune şi „control total” asupra cetăţenilor.
 
Prima etapă a evoluţiei regimului politic comunist în România (1944-1958) a fost definită de Stefan Fisher-Galaţi ca o perioadă de distrugere forţată a ideologiei naţionale româneşti, catalogată drept „burgheză”, şi de diminuare a suveranităţii naţionale sub regimul ocupaţiei militare sovietice. Aceeaşi etapă a fost descrisă de Michael Shafir ca o perioadă de „acumulare primitivă a legitimităţii” de către Partidul Comunist, iar de către Kenneth Jowitt ca un proces de „străpungere”, marcat de distrugerea totală de către noile elite comuniste a acelor tipuri de valori, structuri sau comportamente considerate drept surse potenţiale de rezistenţă, alimentând centre alternative de putere.
 
În efortul de a descoperi sursele domestice ale comunismului în Europa de Sud-Est şi de a explica succesul consolidării democraţiilor populare în regiune, numeroase lucrări scrise la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960 s-au axat pe studiul chestiunii ţărăneşti şi a relaţiilor agrare. În domeniul studiilor româneşti, cea mai importantă lucrare privind relaţiile agrare a fost scrisă de Henry Roberts, care a continuat astfel tradiţia inaugurată încă în perioada interbelică de David Mitrany.
 
În anii 1960 şi 1970, agenda de cercetare a regimurile comuniste s-a axat pe paradigma „modernizării”, un concept hegemonic utilizat pentru a descrie strategia regimurilor comuniste de a atinge un nivel de dezvoltare economică asemănător cu ţările din Vestul Europei. În general, accentul cercetării academice a fost pus pe procesul de industrializare şi urbanizare socialistă, pe integrarea regională şi pe relaţiile economice dintre blocul socialist şi sistemul economic capitalist. Numeroşi cercetători au analizat „răspunsul leninist” al elitelor politice comuniste la dependenţa economică şi legătura cu dezbaterile politico-ideologice care au avut loc pe această temă în perioada interbelică.
 
Colapsul strategiilor de modernizare şi schimbarea cursului politicii interne a regimului Ceauşescu a redirecţionat din nou agenda de cercetare din domeniul studiilor româneşti spre studiul culturii politice şi al politicii culturale a regimului, în special al sincretismului dintre comunism şi naţionalism şi crearea ideologiei naţional-comuniste. O analiză de substanţă a politicii interne şi externe a regimului Ceauşescu a fost oferită de Michael Shafir, în Romania, Politics, Economy and Society. Folosind sugestiva sintagmă „simularea schimbării - simularea permanenţei”, autorul arată că în politica internă, regimul simula schimbarea, prin slogane propagandistice de genul „noul mecanism economic”, sau „noua revoluţie agrară”, în timp ce în politica externă regimul simula aderenţa la blocul sovietic, asigurând totodată Vestul Europei în privinţa autonomiei politicii sale externe.
 
Antropologii care au revoluționat studiul comunismului
 
La sfârşitul anilor 1970, studiul comunismului a fost revoluţionat de valul de antropologi care au făcut cercetare de teren în Europa Centrală şi de Est. Între antropologii care au contribuit la studiul regimului comunist din România menţionăm pe Katherine Verdery, Claude Karnoouh, Gail Kligman, Daniel Chirot, David A. Kideckel, Steven L. Sampson etc. Ei au propus o nouă agendă de cercetare axată pe studierea culturii, a timpului şi a spaţiului, a relaţiilor sociale şi de proprietate şi a identităţii naţionale, utilizând noi perspective teoretice şi metodologice. Antropologii au evidenţiat de asemenea necesitatea accesului direct la texte fundamentale care să fie studiate în contextul social şi intelectual local, printr-o cercetare de lungă durată „pe teren”. Ei au criticat „modelul totalitar” de percepţie a societăţii comuniste, care presupunea dependenţa totală a vieţii locale faţă de centru, precum şi omnipotenţa organelor de partid şi de stat, evidenţiind în schimb practicile de dominaţie şi de dispersie şi negociere a puterii la diferite nivele locale şi regionale. Pe termen lung, această disciplină a dat naştere unei noi agende de cercetare îndreptate spre studiul interdisciplinar al societăţii.
 
Cu puţine dar notabile excepţii, istoriografia românească din perioada comunistă nu a putut participa la acest efort de cercetare. Puţinele studii apărute în ţară nu au scăpat, desigur, grilei ideologice, ele având un pronunţat caracter propagandistic. Cea mai importantă contribuţie locală la studiul regimului comunist din România, însă în condiţii de clandestinitate, a fost cea a sociologului Pavel Câmpeanu, care a elaborat o teorie critică prin prisma conceptului de „stalinism de război”.
 
Cercetarea comunismului în România după 1989

Liberalizarea discursului istoric în România după 1989 a creat condiţii pentru reînnoirea agendei de cercetare academică, în special a istoriei perioadei comuniste, într-un efort interdisciplinar la care au participat antropologia, sociologia, ştiinţele politice şi istoria, precum şi lucrările memorialistice. Efortul de cercetare nu a vizat însă în mod egal toate aspectele istoriei comunismului. Istoriografia perioadei comuniste s-a axat în special pe studiul procesului de comunizare a României, luptei pentru putere în Partidul Comunist Român, pe istoria regimului Ceauşescu, în special a politicii sale interne în anii 1980, a cultului personalităţii, a politicii externe şi a statutului minorităţilor naţionale. Prin urmare, există încă puţine lucrări de sinteză privind istoria regimului comunist din România, în ansamblul său. O prima sinteză a regimului stalinist a fost oferită de Victor Frunză, cu accent pe procesul de represiune politică, distrugerea elitelor politice româneşti şi instaurarea regimului politic de tip totalitar. Recent, acestei lucrări i s-au adăugat alte sinteze, totale sau parţiale, ale istoriei regimului comunist din România.
 
Aspecte importante ale regimului comunist din România au fost scoase în evidenţă şi de memoriile unor personaje politice de prim rang din perioada Dej sau Ceauşescu, deşi ele au de cele mai multe ori un caracter subiectiv şi justificator, eludând practic adevărul istoric şi responsabilitatea pentru anumite decizii politice în esenţă ilegale. De aceea ele trebuie confruntate cu alte surse sau biografii documentate ale unor activişti sau funcţionari de partid, care ne pot schimba percepţia asupra facţiunilor dominante din partid. Spre exemplu, Robert Levy a realizat o monografie privind-o pe Ana Pauker, personaj care a supervizat în primii ani procesul de colectivizare. Concluzia autorului este că, în ciuda imaginii construite după 1952 de rivalii din PMR ai Anei Pauker şi a responsabilităţii sale fără tăgadă în instaurarea regimului comunist, aceasta s-a pronunţat totuşi pentru adoptarea unei căi proprii, moderate, în colectivizarea agriculturii româneşti, diferită de modelul sovietic.
 
Alături de cercetările secvenţiale asupra unor aspecte majore ale regimului comunist, o contribuţie majoră o constituie editarea de documente. Până în momentul de faţă, în plan intern au fost publicate numeroase volume de documente, în special de către Arhivele Naţionale, SRI şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi de alte grupuri de cercetare, cu accent îndeosebi asupra dimensiunii politice a istoriei regimului comunist sau a aspectelor sale legislative. Surse despre perioada comunistă, centrate mai ales asupra represiunii şi rezistenţei anticomuniste, au mai fost publicate şi în diferite reviste sau ca anexe extinse, la unele cărţi de regulă cu caracter reconstitutiv. Importante studii, în special cu caracter memorialistic, dar şi numeroase lucrări analitice, au fost publicate în reviste care au avut ca scop recuperarea memoriei represiunii şi rezistenţei în perioada comunistă: Memoria, Analele Sighet, Arhivele Totalitarismului, Anuarul Institutului de Istorie Orală, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă. La acestea se adaugă dicţionare şi enciclopedii privind membrii de partid marcanţi şi torţionarii responsabili pentru implementarea represiunii politice în România, pe de o parte, sau victimele represiunii politice, pe de altă parte.
 
Informaţii despre represiunea politică din perioada comunistă, privind în special campania de colectivizare, deportările din Bărăgan ale germanilor şi sârbilor, mişcările de rezistenţă anticomunistă, precum revoltele de la Braşov din 1987, pot fi găsite şi în lucrări de istorie orală, care au utilizat în special metoda „povestea vieţii”. Aceste surse şi instrumente de lucru sunt indispensabile pentru efortul de reconstituire sistematică a istoriei regimului comunist.
 
În concluzie, studiul regimului comunist se află încă într-un stadiu incipient. Vreme îndelungată, cercetarea ştiinţifică a fost stânjenită nu doar de obstacolele explicit ideologice, ci şi de regimul extrem de restrictiv al accesului la surse. Până în 1989 era practic imposibilă consultarea documentelor, la fel ca şi efectuarea interviurilor de istorie orală privind istoria regimului comunist. Schimbarea de regim din anul amintit a deschis calea cercetărilor pentru diferite subiecte, treptat devenind accesibile diverse fonduri aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi la filialele judeţene ale acestora, în Arhivele Serviciului Român de Informaţii, în Arhiva CNSAS, la Direcţia Instanţelor Militare şi la Tribunalele Militare Teritoriale, precum şi în arhivele comunale. În acelaşi timp, istoria orală, altfel spus istoria cu martori, esenţială pentru înţelegerea istoriei recente, constituie o sursă importantă pentru cercetători, creându-se astfel premisele pentru o abordare mai complexă a istoriei regimului comunist, atât la nivel naţional, cât şi la diferite niveluri locale şi regionale.
 
Sursă Foto: Domeniul public


 
Despre Ionuţ Druche
S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
 Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
 Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
 
Citește și:
Scopul şi efectele regimului totalitar comunist în România