Torționarul de la Galeșu, la moartea unui preot „Ca să-i sapi tu groapa lu’ tac-tu, trebuie să-ţi dau doi ostași să te păzească“ (GALERIE FOTO)

 
În lagărul de la Galeșu, străjuit de garduri cu trei rânduri de sârmă ghimpată, se murea de epuizare și de sete în primii ani ai regimului comunist. Victimele torționarilor au fost îngropate în pământul Dobrogei în locuri neștiute de nimeni. Pe aceste ruine, a fost ridicată o mănăstire.  
 
Într-o zi de septembrie a anului 1952, preotul Ioan Băldescu a murit în lagărul Galeșu, împingând, cu ultima suflare, o roabă grea. Arestat în ziua de Sfântă Mărie pentru singura vină că fusese ales senator pe listele Partidului Liberal, preotul din Turnu Măgurele a plecat pe drumul Golgotei alături de fiul său, Ioan Popescu Băldescu. Închiși inițial în lagărul Ghencea cu lanțuri la mâni și la picioare, regimul i-a trimis apoi să muncească, precum robii, în lagărul de la Galeșu. „Între securiştii înarmaţi am străbătut oraşul, îndreptându-ne spre Coasta Galeşului, o colonie în formare. La trecerea jalnicului nostru convoi, localnicii, stând la distanţă, ne priveau cu uimire. I-am zărit pe mulţi cum îşi ştergeau lacrimile. Când am ajuns sus, pe platoul dintre barăci, ni s-a ordonat să ne aşezăm. Pământul era umed şi bătea un vânt tăios. A venit comandantul şi a făcut apelul. După care a zis: «Aţi fost aduşi aici ca să executaţi o muncă de 60 de luni». Era sentinţa noastră de care abia acum luam cunoştinţă“, rememora Ioan Popescu Băldescu acea perioadă neagră din viața sa și a tatălui său, bolnav de inimă.

Nu a trecut mult timp până să moară bătrânul preot. „Mercuri 24 septembrie. Brigada tatii lucra în schimbul întâi. A mea, schimbul doi. Pe drum, la distanţă una de alta, coloanele noastre de osândiţi s-au încrucişat. Coloana ce se întorcea de pe şantier purta în mijlocul ei un cadavru. De la distanţa aceea nu mi-am dat seama că era tata. Va fi să aflu mai apoi că tata era, purtat pe umeri de preoţii Leonida Dumitrăchescu şi Ioan Turcu, ajutat de alţii. Mort, îl duceau în colonie ca să fie prezent la apel“.  
 

 
În acea noapte, a aflat că mortul era chiar tatăl său. „Mi s-a spus că era depus la infirmerie. Fiind noapte, ieşirea din baracă era imposibilă. Greu de descris noaptea ce am petrecut. Când s-a luminat de ziuă şi s-a dat deşteptarea, am alergat la infirmerie. Consemnul era ca nimeni să nu-l mai vadă, dar am dat peste un planton de omenie. Tocaliuc îl chema, bucovinean, care mi-a îngăduit să-l văd. Era aruncat într-o cabină de WC, încă nefolosită, destinată infirmeriei. Chircit acolo, l-am regăsit în anteriul său preoţesc, haina în care fusese arestat şi de care nu se mai despărţise. Atunci am aflat şi cum a murit: împingând la roabă, o roabă grea, de metal, pe un rambleu de cale ferată, la mare înălţime. Inima lui n-a mai rezistat”, a povestit fiul după eliberare.

Nu a putut să-și îngroape tatăl întrucât comandantul lagărului, Petre Burghişeanu, s-a opus: „Ca  să-i sapi tu groapa lu’ tac-tu, trebuie să-ţi dau doi ostași să te păzească.  Şi nu pot să le fur din timpul lor de odihnă!“. Dar asta nu a fost tot. „Lîngă mine, susţinîndu-mă, era şi medicul lagărului, un evreu, tot deţinut, care a spus că tata nu trebuia scos la muncă, fiind grav bolnav de inimă. Mi-a fost dat să asist atunci la furia comandantului Burghişeanu, ilustrativă pentru mentalitatea regimului comunist. El a izbit cu pumnul în masă, zbierînd: «Dacă pînă în primăvară nu umplu cimitirul cu o mie de asemenea bandiţi, nu fac nimic.» Mi-a fost clar atunci ce ne aşteaptă“. Dar Emil Băldeascu a supraviețuit. A fost eliberat la 11 august 1953 şi a trăit 92 de ani. A scris două cărţi: „Mărturisiri de după gratii“ şi „Noi, familia de preoţi Băldescu“, în care a descris tot ceea ce a pătimit, alături de restul deținuților politic.

Petre Burghişeanu (sau Burghișan) nu apare doar în memoriile sale. Locotenent-colonelul născut la 14 august 1907, în comuna Fîntînele din judeţul Prahova, a semănat doar teroare și moarte prin lagărele Galeșu și Peninsula, pe unde a trecut. Deținuții erau înfometați și, atunci când era cald și li se făcea sete, erau obligați să bea lături. Celor care nu-și îndeplineau norma pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră rația li s-a redus la 20 de grame de pâine.
 

 
Și Cicerone Ioniţoiu, scriitorul deținut politic în închisorile comuniste din România, îl amintește pe crudul comandant. „Încă un lagăr a luat fiinţă în 1951 pentru a primi o parte din numărul deţinuţilor ce supraaglomerau închisorile. Scopul creării Galeşului a fost şi acela de a asigura loc de cazare şi muncă administrativilor ce urmau să fie arestaţi în 1952. Aşezat în apropierea Ovidiului, ca lagăr-satelit al Peninsulei, a primit la început de la aceasta pe cei cu pedepse sub 5 ani. Câţiva care aveau pedepse de 5 ani au fost imediat aduşi la Peninsula.
Mizeria era mare. Aşezată pe o ridicătură de pământ, nu avea la acea dată posibilitatea alimentării cu apă. Aici s-a suferit din cauza lipsei de apă de multe ori ca în greva setei. Noroiul era îngrozitor.
Conducerea administraţiei era preocupată de înăsprirea sistemului de represiune, nicidecum de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Munca părea mai extenuantă, iar oamenii erau timoraţi. Comandantul Petre Burghişan impusese un regim dur, cu o alimentaţie foarte rea. Era secondat în această acţiune cu vădite tendinţe criminale de ofiţerul politic Şerban. Comandantul Cornăţeanu, de asemenea a terorizat pe deţinuţi prin măsurile luate de a forţa la muncă“.
 

 
O altă mărturie, publicată de Memorialul Sighet, vorbește despre drama lui Remus Radina, al cărui destin s-a intersectat cu cel a torționarului Burghișan. Remus Radina era ofițer atunci când a decis să părăsească Armata, atacând deschis guvernul comunist condus de Petru Groza. Condamnat pentru „manifestări cu caracter dușmănos și tendențios împotriva Orânduirii de Stat“, Remus Radina a ajuns și la lagărul de exterminare Galeşu. Aici, scrie Cicerone Ioniţoiu, „comandantul Burghişan Petre aplica aceleaşi măsuri barbare de exterminare: mâncare foarte slabă, lipsă de apă de băut, iar munca prin noroi, la care s-a adăugat şi gerul crunt, însoţit de crivăţ venit din ţara lui Stalin. În aceste condiţii un deţinut a murit îngheţat în carceră.

La 19 ianuarie 1953, Remus Radina a convins pe alţi şapte deţinuţi să intre în greva foamei cerând comisie pentru a constata condiţiile de exterminare în care se lucrează. Bolnav de icter netratat, împreună cu ceilalţi colegi, Remus Radina a ajuns din nou în închisoarea de la Poarta Albă, în lanţuri. În stare foarte gravă a fost internat în spitalul lagărului, constatându-se că are hepatită epidemică. Acolo, în acele condiţii, a aflat de moartea călăului omenirii, Stalin. La mjlocul lui martie, cu toată împotrivirea doctorului Traian Mihăilescu, a fost ridicat din spital, a fost iarăşi transferat la lagărul Galeş, unde comandantul fusese înlocuit cu Dincă Ion, mai omenos“.

În cele din urmă, scrie Doina Jela în „Lexiconul negru“, torționarul Petre Burghişan a trecut în rezervă cu menţiunea „reformat cadre“. În realitate, a fost judecat şi încarcerat pentru administrarea necorespunzătoare a lagărului şi a avut de suferit de pe urma deţinuţilor de drept comun atunci când drumurile lor s-au întâlnit în închisoare.
 

Pe ruinele lagărului de la Galeșu, în 2012 s-a ridicat o mănăstire, numită „Biserica Mănăstirii Sfinţilor Români“. Ctitorii lăcașului de cult sunt IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, victimă a regimului comunist care și-a ispășit pedeapsa la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Periprava. Sfințirea locului a avut loc pe data de 1 iunie 2012, ziua de prăznuire a Sfântului Justin Martirul şi Filozoful. După un an, părintele Iustin Pârvu a murit, dar visul său a fost dus la bun sfârșit.

În prezent, pe câteva hectare, s-au ridicat mai multe construcții. Biserica paraclis construită în stil bizantin, cu căldură în pardoseală, corpurile de chilii, stăreţia, altarul de vară inspiră lux oriunde ai întoarce privirea. Biserica în formă de cruce, cu o lungime de aproape 17 metri, are nu mai puțin de 13 ferestre împodobite cu icoane pe sticlă tip vitraliu, reprezentând „Sfinţi Români“. Nici turla nu face excepție, fiind luminată de icoane pe sticlă tip vitraliu, reprezentând serafimi. Deasupra intrării stă icoana Sf. Justin Martirul şi Filozoful, lucrată în tehnică de mozaic icoana hramului, dar și alte figuri legendare de legionari. Trei cruci din titan scrutează cerul spre care altădată deținuții de aici, umbre încă vii, nici măcar nu îndrăzneau să viseze.





În toată această salbă de clădiri ale mănăstirii, despre care ierarhii, maicile și creștinii spun că s-a ridicat în memoria deținuților, nu există un colț închinat victimelor șantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră în general, și al celor care au stat închiși în lagărul de la Galeșu, în special.

Citește și:
Torționarul care a fost avansat în grad chiar la Revoluție. Ororile din lagărul lui Dumitru Gheorghe Boștină „Am stat o lună legat cu mâinile la spate şi cu lanțuri bătute în nituri la picioare“ (GALERIE FOTO)