#AdrianV.Rădulescu - ctitorul Dr. Liviu Lungu - „Cu emoţie calmă, despre Adrian Rădulescu, scurte amintiri răvăşite...“ (galerie foto)

Născut la Constanţa, în 1962, dr. Liviu Lungu este arheolog la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Deşi a absolvit specializarea Matematică-Mecanică a Liceului Industrial nr. 10 (actualmente Liceul „Ovidius“) şi apoi a fost student la Institutul Politehnic Bucureşti, Liviu Lungu nu şi-a abandonat niciodată pasiunea de a scrie, fără a-şi neglija nici pasiunea pentru arheologie.
 
Licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Ovidius”, specializarea Istorie Veche şi doctor în istorie, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea „Fortificaţii urbane în Scythia“ publicată la Iaşi, 2015, Liviu Lungu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, din 2002.
 

 
„Vocaţie născută de lider. Charismă. Minte ascuţită, cultură enciclopedică de care nu făcea uz decât în cazuri excepţionale. Arheolog şi istoric; o dublă calitate care se întâlneşte destul de rar. Demnitate cu o vagă morgă de suveran. Tact. Abilitate. Gură slobodă, pitorească, dar şi discurs elevat. Ironie. Autoironie. Bunătate, până la urmă, chit că uneori mai să se spargă geamurile ferestrelor cu perdafurile şi corectivele verbale aplicate cutăruia şi cutăruia. Ştia să fie elocvent în „luări de cuvânt” chiar şi uşor bombastice dacă oaspeţii, mai cu seamă cei din elita de partid, apreciau asta, dar era foarte concis şi lucid, lapidar, dacă se afla numai între noi şi era de făcut treabă. Concis era şi în „expunerile de specialitate”, însă la mesele mai mult sau mai puţin festive, oficiate de el ca nimeni altul, deborda de vervă inspirată, de umor aparte.
 
Numele poate să ajungă epitet. Deşi este greu să evidenţiezi o singură trăsătură din felul de a fi al lui Adrian Rădulescu. Personalitate complexă, caracter puternic; ar fi aproape imposibil să-i alegi una dintre trăsături ca fiind preeminentă.
 
Noi, între noi, îi spuneam în multe feluri. După caz. La bucurii, nervi, la furie... Aproape firesc, pentru subalterni. Pentru subalterni ca noi. Dar, mereu cu doza de afecţiune. Care nu avea cum să lipsească. „Baronul”. „Toranaga”. „Faraonul”. Chiar „Adi”, dar mai rar şi mai şoptit. „Shogun”, inspirat tot din romanul la modă prin anii '80, imediat ce a fost numit la Prefectura nou re-înfiinţată... La ce supranume să ne oprim acum? Din anul 2000 încoace, nimeni nu i-a mai spus decât Rădulescu. Simplu. Depănând amintiri dintre cele mai bogate, desigur...
 
Ştia să se poarte cu şefii de la Partid, în general oameni cu pregătire discutabilă şi, bineînţeles, în general, personaje de cultură îndoielnică, astfel încât, după o discuţie cu el, directorul muzeului sau după o vizită la instituţie, şefii aceştia plecau mulţumiţi, iar instituţia „cădea bine” din nou. Noi făceam mare haz, de obicei pe motive neesenţiale, iar faptul că acel şef (sau şefă, mai des), oricare ar fi fost el, îşi pierdea apreciabil din suficienţa afişată cu destulă aroganţă, ni se părea absolut firesc.
 
În zilele întâmplărilor din decembrie ʼ89 şi ianuarie ʼ90, conjunctura şi noile condiţii au făcut să batem împreună, repetat, drumul Muzeu - Primărie/Prefectură/Consiliu. Era mare vânzoleală; „oamenii noi ai momentului”, chemaţi şi mai puţin chemaţi sau nimeriţi îşi găseau cu greu locurile. Scara vechilor valori se prăbuşise; până să se închege alta, avea să dureze. În clădirea binecunoscută: altă larmă, adică larmă, alt soi de alergătură, adică alergătură, alte figuri şi alte uşi. O atare situaţie ar fi impresionat pe oricine.
 
Ştiu că şi Rădulescu era impresionat, ştiam asta pentru că îl cunoşteam, se împlineau atâţia ani, deja, de când îmi era director, dar nu a lăsat să i se ghicească emoţia în scurtele întrevederi. „Omul adevărat se poartă cu aceeaşi spinare şi în limuzină, şi în cotigă.”
Despre savantul Adrian Rădulescu îi las pe alţii să vorbească şi să scrie în amănunt, şi ei vor şti să citeze titlurile atâtor volume şi articole publicate, dintre care unele sunt de referinţă în cultura Dobrogei şi nu numai. Trebuie reamintit şi că a făcut din revista şi colocviile „Pontica” să fie de rangul la care sunt, a ştiut să încurajeze adevăratele valori şi să le ajute. Despre directorul de instituţie e de asemeni de consemnat că în vremea conducerii sale, desigur că şi sprijinit de oameni de atunci şi de conjunctură, judeţul s-a îmbogăţit cu muzeele din teritoriu dar şi cu Monumentul Triumfal (restaurat) de la Adamclisi.
 
Adrian Rădulescu a instaurat o adevărată etapă în cultura dobrogeană. În rând cu oamenii de cultură ai provinciei şi nu numai - istorici, arheologi, literaţi, artişti, în rând cu istoriografia, cu arheologia, literatura şi arta dobrogeană, şi noi, îi datorăm imens.
 
Eu o recunosc deschis, cu mândrie şi plăcere.
Unul dintre cele mai frumoase momente din evoluţia mea ca scriitor mi le-a oferit tot Domnul Adrian Rădulescu. Ştia că scriu, însă a luat faptul ca o rătăcire adolescentină. Publicarea primului volum de proză l-a surprins şi a înregistrat-o cu entuziasm; dar trebuia, bineînţeles, să rostogolească o replică, iar dulcegăriile îi repugnau. Deci: „...foarte bine, mergi înainte... Dar ceva bani ies de aici? Că muncă... Slavă Domnului!” În ochi, însă, dincolo de luminiţa jucăuşă, era împlinirea că, iată, încă „unul dintre-ai lui” confirma.
 
De altfel, Adrian Rădulescu era şi scriitor. Un scriitor refuzat de sine să fie. Pentru că se dedicase studiului, familiei, oamenilor... “.

Sursa foto: Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de conducerea MINAC și de familia istoricului Adrian Rădulescu.
 
Citeşte şi: 
 
#citeşteDobrogea Memorabila personalitate a ctitorului Adrian Rădulescu, evocată într-o campanie ZIUA de Constanţa. Străbatem graniţele judeţului, nemurindu-i realizările
 
#AdrianV.Rădulescu - ctitorul Adrian Rădulescu şi situl arheologic Albeşti-Cetate - un nou punct pe harta cercetării sistematice dobrogene
 
 

Galerie foto: