Polihistor fără seamăn în istoria umanităţii, pentru Nicolae Iorga nu există, practic, un domeniu al activităţilor umane asupra căruia să nu se fi oprit, din perspectiva existenţei şi evoluţiei istorice a acestuia; după cum, nu mai puţin, încadrarea unuia sau altuia nu doar contextului epocii în cauză ci şi a mediului ambiental ca atare, relaţia Om-Natură, de exemplu – atât de „cultivată” în zilele noastre, inclusiv în cercetarea istorică –, fiind componentă esenţială, în viziunea sa, în evoluţia umanităţii. Iar atunci când factorul fundamental care este apa – personificată în râuri sau fluvii, în mări sau oceane – determină cursul existenţelor umane, relevarea raportului dintre aceasta şi oamenii, dintre ea şi aşezările acestora, influenţa asupra alcătuirile statale („apele creând formele politice)” – în fapt, a geopoliticii (sau „antropo-geografia”, cum spune el) – au fost „permanenţe” pe larg relevate în cercetarea istorică şi scrierile sale.
Marele istoric nu are o lucrare specială relativ la „chestiunea Mării Negre” – aşa cum are pentru alte „ape” –, dar problematica acesteia, pe care el o abordează în legătură nemijlocită cu acţiunile factorilor umani, se regăseşte în alte lucrări specioase: „Marea Neagră, cu adaosul ei, face parte din sistemul Mării Mediterane. Prin urmare, orice se petrece în Mediterana are imediat înrâurire și asupra noastră”, iar „ce suferim noi atârnă totdeauna de cine stăpânește Marea Mediterană” – releva el în Chestiunea Mării Mediterane.
 
Atât în fundamentale cercetări documentare – cum este volumul Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (apărut la 1900) –, cât şi în volume la origine prelegeri universitare – precum Chestiunea Rinului (cu subtitlul Istorie a Europei Apusene în legătură cu această chestie) (1912), Chestiunea Dunării (cu subtitlul Istorie a Europei Răsăritene în legătură cu această chestie) (1913), Chestiunea Mării Mediterane (cu subtitlul Istoria Europei de Miazăzi în legătură cu această chestiune) (1914), ori Chestiunea Oceanelor (cu precizarea din subtitlu: Lecţii  făcute la Şcoala de Războiu) (1919) –, pentru N. Iorga rolul mărilor şi oceanelor, al marilor fluvii este analizat în directă legătură cu spaţiul geo-politic înconjurător sau învecinat. Iar locul românilor – cu evidenţă, se înţelege, în Chestiunii Dunării – ca factor de permanenţă, este necontenit relevat: „ceea ce crează o unitate admirabilă în regiunile acestea, cu toată deosebirea acelora cari luptă pe malul Dunării, este acest fapt: existenţa unui popor deosebit care el hrăneşte, el apără eventual, el păstrează continuitatea în aceste locuri.

Şi poporul acesta al nostru este creat parcă anume pentru acest scop. În ciocnirile acelea distrugătoare, în care adeseori şi unul şi altul dintre luptători iese cu desăvîrşire uzaţi, – ca norii de furtună ce se ciocnesc în trăsnete şi se sparg risipindu-se, de parcă nu se mai alege nimic de dînşii decît puţine picături de apă răzleaţă, – în ciocnirile acestea era nevoie de factorul permanent, care am fost noi”.

Şi, mai departe, spre finalul primei lecţii – în faţa cursanţilor de la Şcoala de Războiŭ, în 1913 – în Chestiunea Dunării, el accentuează asupra rolului şi calităţilor poporului nostru, permanent de o parte şi alta a fluviului: „Astfel, utili prin calităţile noastre preţioase de muncă, de credinţă – cine nu se laudă cu supuşii săi români? –, de vitejie – în orice armată românii sînt cei dintăi soldaţi, – avînd înainte de toate simţul superior politic al măsurii şi conştiinţei de dreptul nostru, noi eram necesari aici. Am fost creaţi ca naţiune, prin împrejurările politice din aceste părţi, din amestecul de traci romanizaţi şi colonişti romani îmbogăţiţi apoi cu sîngele slavilor şi altor poporaţii care au venit în aceste părţi – dar şi aici cu măsură, luînd atîta cît să nu pericliteze caracterul graiului nostru, al conştiinţei populare, al culturii proprii –, am fost şi sîntem poporul de care Dunărea avea nevoie. Şi am rămas aşa pănă astăzi, fiindcă nu putem fi înlocuiţi în nici un fel de condiţiuni prin alţii.
Aceasta – conchide N. Iorga – constituie originalitatea chestiunii Dunării faţă de chestiunea Rinului, şi această originalitate atinge cele mai legitime sentimente de mîndrie ale poporului nostru”.
 
Lucrările citate, au fost elaborate, aproape toate, până în 1913-1914, cînd „Nicolae Iorga era deja un istoric matur, care se reliefase printr-o productivitate fenomenală în cele mai diverse probleme de istorie naţională şi europeană şi europeană – cum releva la 1998, la retipărirea Chestiunii Dunării, editorul acesteia, profesorul Victor Spinei (actualul vicepreşedinte al Academiei Române). Acumulase tot ce era omeneşte posibil în domeniul medievisticii, aplecîndu-se cu competenţă şi asupra temelor de istorie antică şi modernă. Depăşise numai cu doi ani vîrsta de patru decenii, dar publicase mai mult decît zeci de confraţi laolaltă, numeroşi contemporani – cu toată obişnuita lipsă de discernămînt şi obiectivitate ce se manifestă aproape pretutindeni şi totdeauna sub raport cu spiritele ce sparg tiparele normalităţii – edificîndu-se că purta indubitabil pecetea genialităţii”.
 
„Fenomenul” şi „geniul” Nicolae Iorga avea să dezvolte problematica expusă nu doar în volume de specialite sau prelegeri universitare; ci şi în articole de „vulgarizare” sau conferinţe publice – aşa cum este cea susţinută la Giurgiu, în 1908, sub titlul A cui e Dunărea?  Sau cea susţinută la Liga Navală din Bucureşti, în 1938, sub titlul Poporul romănesc şi Marea.
Asupra acesteia din urmă invităm pe cetitor a zăbovi – parcurgând o selecţie a conţinutului conferinţei – la acest ceas de sărbătoare a Zilei Marinei Române; oralitatea specific iorghiană cucereşte şi de astădată, desele incursiuni în aparent amănunte colaterale, o vivacitate intelectuală care se apropie şi de un ton perceptibil polemc – când se face vorbire de „vederile” medievistului sofiot Petăr S. Mutavčiev (1883-1943), potrivit căruia „sîntem «singurul popor de pe lume care nu avem un trecut»” –, reliefarea, necontenită, a permanenţei românilor la Dunăre şi Mare, „care trăieşte aşa de mult în posesia şi conştiinţa noastră şi care este aşa de mult legată de tot felul nostru de a gîndi şi de a simţi în tot trecutul nostru”, dojanele adresate „societăţii noastre”, tonul cu iz, nu o dată, moralizator şi de povăţuitor, abundenţa de cunoştinţe, inclusiv de ordin filologic, reliefarea, de mai multe ori, a contextelor geopolitice – istorice şi „contimporane”.

 
Poporul romănesc şi Marea

Doamnelor şi domnilor, cuvintele aşa de amabile care au fost rostite acum, mă fac să vă spun, la începutul chiar al acestei conferinţe, să nu aşteptaţi decît ce poate da cineva cu atît de multe ocupaţii şi care a trebuit să se birue oarecum pentru ca să răspundă la această chemare. Dar mă simt îndemnat să arăt ceva cu privire la însuşi scopul pe care-l urmăreşte conferinţa.
Este, evident, o notă rea pentru societatea noastră, care ştie aşa de multe, că e aşa de zgîrcită în ce priveşte sacrificiul bănesc, acela prin care se întemeiază, se întreţin şi se desvoltă instituţiile. Este inutil să spun că Statul român nu poate să găsească pentru scopuri aşa de urgente mijloace imposibile. De alminteri, el nu poate să ajungă nici a îndeplini toate rosturile societăţii. Societatea trebuie să îndeplinească deci însăşi unele rosturi care servesc la menţinerea şi apărarea ei.
Dacă societatea aceasta vrea să-şi apere bine hotarele, ca şi dacă vrea să aibă o desvoltare economică potrivită cu numărul şi însuşirile locuitorilor, pentru aceasta ea trebuie să puie mîna în pungă, astăzi, pentru ca, după cîtăva vreme, tocmai de pe urma sforţărilor şi jertfelor pe care le-a făcut, să aibă dobînda sacrificiului la care a consimţit în primul moment.
 
Ceia ce mi cere, după cercetările pe care am putut să le fac şi după ce pot întrevedea ca alte cercetări pe care n’am avut vreme să le duc la capăt şi pe care probabil nu le voiu isprăvi niciodată, este fără îndoială un lucru foarte greu. Ar fi mai puţin greu pentru cineva care n’ar fi făcut asemenea cercetări şi care n’ar întrevedea ceia ce întrevăd eu în momentul cînd mă înfăţisez înaintea d-voastră, ca să vă spun cîteva lucruri care au scăpat poate atenţiei d-voastră şi care s’au impus de multă vreme atenţiei şi datoriei mele în cercetarea istoriei Românilor.

Este vorba de legătura pe care poporul romănesc a avut-o cu marea, şi nu numai cu Marea, dar cu apele în general.
E bine să se vorbească într’o conferinţă publică de acest subiect, şi iată de ce. Noi nu sîntem înconjuraţi din toate părţile de prietenìi: poate că nu ştim să le cerem, în orice cas nu le putem cerşi şi nu le putem dori dincolo de margenea intereselor noastre ca şi dincolo de margenea demnităţii noastre. Noi nu sîntem un popor simpatic: une ori ni s’a părut că am fost, dar de foarte multă vreme nu mai sîntem de loc, şi foarte multă lume se uită furios la noi, mai ales după ce am realisat, şi nu în total, programul firesc al oricărui popor, de a stăpîni pămîntul pe care l-a avut din generaţie în generaţie şi unde trăiesc în cea mai mare parte cei mai mulţi ai lui. De atunci privirile acestea se îndreaptă furioase împotriva noastră. Nu este aproape niciun lucru care să ni se tăgăduiască, în trecutul nostru. Toate valorile presente, ca şi toată legimitimitatea existenţei noastre, ca şi toate aspiraţiile pentru viitor, ni sînt refusate cu o neînţelegere şi une ori cu o brutalitate fără păreche. Şi propaganda noastră, care se face de foarte multe ori foarte rău, de persoane nepotrivite şi într’o formă şi ea nepotrivită, propaganda aceasta – nu prinde. Alţii apără causele cele mai nedrepte şi găsesc pretutindeni sprijinitori, – n’am decât să pomenesc propaganda ungurească neîntemeiată şi care este făcută cu o stîngăcie şi o perfidie asiatică menite să desguste pe oricine, dar care cu toate acestea găseşte sprijinitori oriunde .
 
Prin urmare şi în acest domeniu al nostru, al legăturii noastre cu apele, noi sîntem tăgăduiţi, ofensaţi. Ni se spune că Dunărea nu este a noastră, că în apele noastre, în margenea apelor noastre, noi am avut înaintaşi, cari au deci mai multe drepturi decît noi. Se caută dovezi şi în vocabulariul nostru. Unii dintre critici ştiu numele peştilor noştri, alţii nu le ştiu, dar, ori de le ştiu, ori de nu le ştiu, se spune că toţi peştii aceştia sînt desemnaţi cu nume slave, – care într’adevăr există, dar îşi au explicaţia –, iar conclusia este că noi n’am fost lîngă ape, de oare peştii îi numim cu nume care nu vin din vechiul nostru patrimoniu lingvistic roman.
Se adauge că uneltele de pescuit sînt şi ele numite cu nume străine şi prin urmare aceasta însemnează că noi am trăit undeva unde nu era altă apă decît numai apa de ploaie şi apa ieşită din topirea zăpezii. Şi o să examinăm aici temelia pe care o poate avea o astfel de aserţiune, îndreptată vădit cu duşmănie împotriva noastră.
 
Ţin să spun şi cine este acela care, în privinţa aceasta, a fost mai pornit împotriva Românilor. E un învăţat de la Sofia care se chiamă d. Mutafciev. Aş adăugi că numele domniei sale nu poate fi considerat ca fiind cel mai autentic nume bulgăresc, pentru că vine de la „mutafci” care este un termen turcesc. De almniterea, d. Mutafciev e un om învăţat: a făcut bune studii de bizantinologie şi a căpătat laude şi din partea acelui tineret de istorici de la noi care este foarte bucuros de cîte ori mi se aduce mie o jignire de către un străin, pentruca să iea în braţe pe acest străin, aşa încît şi d. Mutafciev a avut un certificat de la această nouă şcoală istorică, atât de simpatică, mai ales, şi de nobilă în ce priveşte atitudinea faţă de predecesori.
Dar d. Mutafciev e de sigur un om cu multe însuşiri, care-şi are merite. D-sa a publicat, nu de prea multă vreme, o carte în propria limbă bulgărească şi după aceia a tradus-o în franco-bulgăreşte, sau în bulgaro-franţuzeşte, cu ajutorul unei domnişoare care de sigur ştie mai multă bună cuviinţă, pentru că anumite grosolănii faţă de noi sînt estompate; tonul traducătoarei a introdus o oarecare politeţă de care tonul autorului nu era capabil.

D. Mutafciev, asupra căruia mă veţi ierta că am zăbovit aşa de mult, ne înlătură deci cu desăvîrşire de la Mare. De la Marea care trăieşte aşa de mult în posesia şi conştiinţa noastră şi care este aşa de mult legată de tot felul nostru de a gîndi şi de a simţi în tot trecutul nostru.

Singur acest atac al d-lui Mutafciev şi încă m’ar îndemna să examinez argumentele pe care d-sa le aduce împotriva permanenţei noastre pe locul unde ne găsim. Pentru că acesta este scopul cărţii: să strecoare că noi nu avem drept la solul acesta, de atîtea ori stropit cu sînge, pe care ne găsim şi, în acelaşi timp, să arăte, ceia ce i se pare foarte uşor, că sîntem „singurul popor de pe lume care nu avem un trecut”, singurul popor de pe lume complet lipsit de istorie. Toţi îl au, noi nu-l avem, din causa nevredniciei noastre. Puşi în împrejurările cele mai favorabile, n’am ştiut să scoatem nimic din aceste împrejurări.

Şi iată că acest atac mă îndeamnă să cercetez unele aserţiuni şi să le înlocuiesc prin ceia ce mi se pare că este o siguranţă.
Dar evident, tot ceia ce pot spune nu represintă atît o afirmaţie bine clădită pe linii de doctrină istorică, ci mai mult un program. Sînt conferinţe care presintă numai conclusiile altora, dar cred că se pot admite şi conferinţe de acestea care să presinte un program pentru alţii, atunci cînd acela care înfăţişează programul n’are nici vrâsta, nici timpul pentru a duce la capăt aceste cercetări.
 
Iată sensul în care cred eu că s’ar putea urmări problema, după o metodă care ar fi foarte folositoare pentru toate domeniile vieţii noastre în trecut şi pentru tot ceia ce poate ieşi în present din cunoştinţa mai bună a acestor domenii.
Va fi vorba de apele noastre de tot felul, cele care stau, cele care se mişcă şi, pe de alta, de partea din poporul nostru care se găseşte în margenea acestor ape. Şi este întrebarea dacă a fost totdeauna acolo şi dacă, fiind acolo, a ştiut să tragă foloasele ce se puteau trage din aceste ape.
În felul acesta, rostul conferinţei este bine definit de la început. Chiar astăzi, gândindu-mă la această conferinţă mai mult decât pregătind-o, mi-au căzut supt ochi cîteva rânduri ale marelui istoric frances, atât de legat prin simpatie şi prin unele studii, prin unele publicaţii, de noi, în anii romantici de la 1848 şi după această dată, Michelet, care s’a gândit cândva, la 1851, şi o spune într’o scrisoare câtre Costachi Rosetti, la ceia ce sânt pe cale să recomand acum şi a indicat sensul care cred că trebuie avut în vedere în aceste studii viitoare.

El cerea lui Rosetti să-i dea ştiri cu privire la posesia populară romănească, întru cît această poesie populară poate să aibă o legătură cu Dunărea, – căci pe dînsul îl interesează Dunărea în rîndul întăiu, dar toate rîurile noastre nu sînt decît un mijloc de a hrăni şi întreţinea Dunărea; dacă voiţi, Dunărea merge, prin apele care i se dau, pănă la cele mai depărtate mici izvoare din munte, de unde pleacă rîurile cele mai mari; este un fel de Dunăre concepută mai larg, cu tot ce intră în alcătuirea ei. Nu se poate vorbi de Dunăre fără rîuri, cum nu se poate vorbi de rîuri fără Dunăre.
 
Nu se poate vorbi, adaug eu, nici de Mare, considerînd Dunărea ca un rîu închis. Dunărea este un rîu deschis şi, anume, noi avem deschizătura acestui rîu. Doar toată istoria flotei bizantine, toată istoria flotei turceşti, care nu este decît imitaţia flotei bizantine, ni arată un lucru, că între Dunăre şi între Mare este legătura cea mai firească; se trece din una în cealaltă. Corăbiile turceşti veniau pe Marea Neagră şi pătrundeau pe Dunăre pănă foarte sus. Dacă nu mergeau, natural, pănă acolo unde s’a făcut trecătoare aceia, cu atîta sforţare de tehnică şi cu atâta cheltuială, de la Porţile de Fer, dar ajungeau pănă la Nicopole, de ex. pănă unde au mers, la 1445, corăbiile cruciaţilor: cele francese ale ducelui de Burgundia şi ale Veneţienilor, în serviciul Papei, atunci când pe malul nostru era Vlad Dracul cu fiul lui, cari participau la această cruciadă şi încercau tunurile Francesilor aşa de mult, încît de jur împrejur toţi servanţii au fost sfărîmaţi în bucăţi. Şi cu această ocasie se vede legătura, aşa de firească, între Mare şi Dunăre, şi Turcii s’au folosit necontenit, în toate războaiele lor, de această legătură.
Dar, încheind o aşa de lungă parantesă, iată ce spune Michelet, în această scrisoare, pe care o dă un profesor frances care a fost la noi mai multă vreme şi a păstrat interes pentru studiile de istorie romînească, d. Paul Henry, în cartea sa:  „L’abdication du Prince Cuza”:

„Nu există oare şi poesii ale rîului însuşi, cîntece ale luntraşilor ş.a.m.d., cîntînd unitatea Dunării, geniul şi sufletul ei”?

Pe dînsul îl preocupă deci Dunărea ca o fiinţă vie şi viaţa aceasta trece apoi în Mare.
„Aş vrea”, urmează Michelet, „ca în aceste deosebite melodii să prind plîngerea şi suspinul marelui fluviu prisonier”.
Michelet era un om de formule fericite şi de sigur că aceia ce spune el aci, în această scrisoare, represintă una din formule cele mai frumoase de întrupare a unui gînd în legătură cu ce numim noi astăzi geo-politica sau antropo-geografia.
 
În sensul acesta: rîurile vii, Marea înviată prin apele care vin din rîurile noastre, iar noi concepuţi ca un popor viu, care ne găsim în legătură cu această viaţă, este va fi aceasta conferinţă.
 
La început, aş face o observaţie în ce priveşte criticele aduse de d. Mutafciev permanenţei noastre, pe care noi o pretindem şi pe care el o tăgăduieşte, şi în domeniul acesta al apelor. Este foarte adevărat, cum spune, că peştii noştri se numesc slavone şi că uneltele nu sânt numite cu nume împrumutate de la Romani.

Ar fi de ajuns, totuşi, a spune că avem mare, râu, lac, care, acesta, nu este un nume adoptat mai târziu ca neologism , căci altfel n’ar fi acea locuţiune: „cade cineva din lac în puţ”, iar aceasta înseamnă că „lac” e un vechi termen românesc. Ar fi de ajuns să ne oprim asupra numelui de corabie şi corăbier, care vin din limba grecească veche, bizantină. Ar fi de ajuns să semnalez luntrea, care se găseşte pe lângă alte unelte de plutit, care n’au nume venind din vechimea romană, şi punte, pentru ca să se vadă că noi de la Romani am moştenit un ansamblu de cuvinte, un vocabulariu întreg, care este legat de domeniul acesta al apelor. Şi deci nu s’ar potrivi să avem pentru forma apelor, pentru mijloacele de plutire, de la „luntre” până la „corabie”, nume care vin din vremea romană şi, pe de altă parte, să admitem că peştii aceştia, cari sânt lunecoşi, ni scapă din mână şi aleargă imediat câtre represintaţii mai mult sau mai puţin autentici în materie de slavism ai vecinilor de dincolo de Dunăre, pledând pentru tesa contrară.
Cine caută totdeauna în originea numelor originea lucrurilor, nu bagă de samă că este de ajuns ca, într’o transmisie de nume dintr’o generaţie în alta, să se intercaleze o tehnică nouă sau un comerţ nou, pentru ca numele însuşi să se schimbe.
 
...... Dacă, de ex., mâne ar fi un puternic comerţ engles sau american de modă la noi, s’ar întâmpla foarte uşor ca numele luate de la Francesi în domeniul acesta să fie înlocuite cu numele impuse de aceştialalţi negustori. În privinţa aceasta, ne-am putea gândi şi la confusiile ce se petrec în mintea aşa-numiţilor Ladini din Elveţia şi din Friulul italian, unde omul nu mai ştie care este cuvântul rumanş şi care cuvântul german sau italian pentru obiectele ce i se îmbie. Dar, iată, mingea noastră veche este expusă în momentul de faţă să dispară din vocabulariul obişnuit, ca să fie înlocuită cu termini englezeşti cari se potrivesc ca nuca’părete,dar pe cari i-am adoptat în acelaşi timp cu felul de a bate mingea altfel decât cu mâna,  cu piciorul, cu cotul, fie şi cu nasul.
Peştele se numeşte cu un termin latin. Prin urmare, dacă este un termin latin pentru peşte, iar tot restul e adus în legătură cu tehnica şi comerţul, nu rămâne decât ca din grămada de nume slave să tragem neapărat conclusia că a trebuit doar să luăm lucruri pe care nu le cunoşteam înainte.

Şi mai este un exemplu şi un punct foarte interesant de cercetat, care n’a fost observat până acum. Se ştie că în jurul lacului Snagov se păstrează o mică lume de pescari foarte simpatică. Şi oamenii aceştia întrebuinţează termini de origine slavă, de şi unii dintre dânşii s’au prefăcut cu desăvârşire în româneşte. Dar iată că, nu ştiu supt ce influenţă, la un moment dat au apărut acolo Lipovenii din Deltă: s’a crezut că este mai bine să se întrebuinţeze aceşti Lipovenii în locul pescarilor de acolo, de şi Lipovenii mi-au părut mult inferiori pescarilor noştri, ca inteligenţă. Dar, dacă ar fi rămas Lipovenii, era foarte posibil ca o mulţime de lucruri aduse de ei ar fi însemnat numai că nişte tehnici au venit acolo odată cu lucrurile şi obiceiurile lor, iar, împreună cu ele, numele. Sau, dacă ar fi venit un mare negustor din Apus, care ar fi creat distincţii în ce priveşte felurile peştilor, pe care noi nu le observăm, şi ar fi păstrat pentru ele numele de acasă, atunci e evident că numele acesta s’ar fi impus. Iată ceia ce mi se pare cu desavârşire luminos.
 
Dar am putea scoate noi argumente pentru permanenţa noastră în domeniul apelor şi de aiurea. Toată lumea ştie că la Turtucaia – care poartă un nume de origine turanică, căci Tutracan al Bulgarilor este mai vechiu decât Turtucaia al nostru, cari ne-am gândit poate la turturele, ca un popor poetic ce sîntem şi căruia-i place eufonia, – sînt pescari ai noştri din foarte vechi timpuri. Viaţa lor însă n’a fost cercetată în toate tradiţiile, în toate rosturile, pâna acum. S’ar putea face o lucrare întreagă despre pescarii de la Turtucaia. Totdeauna au fost ei acolo? Au venit cumva de aiurea? Nu se păstrează oare acolo cuvinte pe care noi nu le ştim, obişnuite deosebite de cele de aiurea?
Dar este de ajuns să se găsească un astfel de centru românesc al pescuitului pentru ca să spunem că pe Dunăre am avut o foarte mare vechime şi o permanenţă de mai multe veacuri.
 
La gurile Dunării este adevărat că sînt acei Lipoveni, dar trebue să se ştie şi de când sînt ei acolo. Ei sînt schismatici ruşi: atunci când Petru-cel-Mare a schimbat caracterul Bisericii ruseşti şi a introdus forme care nu corespondau cu trecutul, o parte dintre Ruşi s’au ţinut tot de religia cea veche; ei deci sînt starovierţi, oameni de „credinţă veche”, cari nu puteau să rămâie în Rusia şi au emigrat deci din locurile cele vechi în secolul al XVIII-lea. Dar înainte de a veni Lipovenii în Deltă, cine putea fi acolo? De sigur că anumite elemente greceşti, care s’ur putea urmări şi în urmaşii, cari nu mai fac pescărie astăzi, ai Grecilor de odinioară. Pentru că aşa-numiţii Găgăuţi nu sînt Cumani, ci, cum se vede după figura lor, descendenţii populaţiilor greceşti, foarte numeroase, care se găsiau odată pe tot malul Mării Negre, căci altfel s’ar întreba cineva cum, din toţi Grecii aceştia, aşa de mulţi, n’a mai rămas nimic. Când constată cineva o populaţie foarte numeroasă care de la o vreme nu mai există, trebuie să admită că în cei de astăzi se păstrează oamenii de odinioară, a căror dispariţie violentă sau emigrare nu se poate admite. Să nu uităm apoi că Vâlcovul slav, al cărui nume vine de la vâlc, lup, e numai traducerea bizantinului, poate elenicului Lykostomon, gura lupului, transmis prin Genovesi.
Iată în ceia ce priveşte vechimea noastră în aceste părţi.
 
Dar mai este un argument. Dacă se duce cineva aproape de Bucureşti, la Lehliu, nume care nu înseamnă decât „Polonul” cu un cuvânt turcesc, – aşezare cu totul nouă, – şi dacă înaintează în părţile acestea de către Moştişte, ce vede? Vede lacuri care în momentul de faţă aproape nu se întrebuinţează, dar cercetările care se fac de preistorieni arată pretutindeni acolo, şi numai acolo, dar de-a lungul tuturor râurilor noastre şi în toată valea Dunării, poate mai mult la noi decât la Bulgari, – ceia ce se explică foarte uşor, pentru că în Bulgaria malul este înalt şi stîncos, pe cînd la noi rămîne jos, cu inundaţii permanente şi bălţi –, o străveche viaţă de pescari strămoşi ai noştri.
Şi adaug că e curios cum d. Mutafciev, care vine din locurile fără bălţi, tăgăduieşte permanenţa în acest domeniu al Românilor, cari numesc „Baltă” tot şesul Dunării. Dar, oriunde există ape, oriunde există bălţi de acestea, ele hrăniau populaţiile de odinioară,cum o arată pentru Vestul Ardealului un studiu recent al d-lui Martin Roska, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice; astfel de populaţii jucau rolul principal în acele timpuri şi ele au creat şi sistemul de locuinţă; au avut fireşte creaţia şi în domeniul uneltelor, aceşti înaintaşi ai noştri.
Şi acum în urmă, într’o carte recentă a d-lui Barbu Slătineanu despre ceramica românească, se afirmă cu dreptate că toată olăria de acum nu este decât continuarea ceramicei din acele timpuri: olăria de astăzi reproduce formele şi mijloacele de împodobire ale olăriei de atunci. Tracii din regiunile acestea sînt deci nu numai strămoşii fiinţei noastre fisice, dar, în acelaşi timp, ctitorii întregii noastre culturi populare, şi în această cultură se cuprinde fără îndoială şi pescăria, cum o dovedeşte faptul că aceşti strămoşi se aşezau de preferinţă în asemenea locuri. Toate drumurile care se urmează acum, trecţnd tocmai prin regiunea aceasta cu lacuri, sînt tărîmuri preistorice; pe unde umblă Mocanul astăzi, umbla păstorul din acele timpuri, dar unde nu mai este pescarul în timpurile acestea, era odată pescarul care-şi îndeplinea rosturile acolo.
 
...... În fond, toată viaţa noastră trecută a fost orînduită aşa, după ape. Sînt Olteni, Jieni, Argeşeni, Sireteni, Pruteni. Înainte de a exista Statul, era deci aşezarea determinată de rîu, şi pînă astăzi, – ceia ce dovedeşte importanţa rîului la noi, – ca să înţelegi rostul judeţelor ţării noastre, nu trebuie să le iei pe linia orizontală, ci pe cursul însuşi al rîului. Pe acest curs, acelaşi costum, aceleaşi cîntece, aceleaşi poveşti, aceleaşi elemente de viaţă materială şi morală.
Dar, dacă este aşa, şi aşa a fost prin toate locurile unde erau strămoşii noştri traci, atunci cum vine cineva să ni denege dreptul nouă, a căror viaţă mai veche este sprijinită tocmai pe cursul apelor, – apele creînd formele politice –, acest drept, doar e pentru nomenclatura de bucătărie a peştilor şi o nomenclatură tehnică a uneltelor.

Dar, când s’a întemeiat Moldova s’au adus specialişti pentru heleştee.
Avem mai multe nume pentru apele stătătoare. În ce priveşte balta, „baltă” nu înseamnă numai o baltă mărgenită, ci o regiune întreagă, din care causă Movanii se duc la „Baltă”, şi toată partea de jos a ţării este „Baltă”.
 
...... Acum se pune întrebarea: când am ajuns noi la o politică a apelor? Am ajuns din vremile Celeiului cu pescăriile secolului al XIII-lea, dar măcar de când s’a întemeiat Brăila, care odinioară nu era decât un sat, satul unui moş pe care-l chema Brăilă, după Brae, ca şi în Brăiescu, Brăiloiu: sufixul acesta ilă este foarte întins, până la Păsărilăţilungilă din poveştile lui Creangă. La Brăila înainte de 1400 veniau corăbiile mari, acele Kokken de care vorbeşte Bavaresul Schiltberger cu un nume care a trecut de la Italieni, coche, la Germani. Prin urmare, pe la 1360-1400 era acolo un mare negoţ, care venia de pretutindeni de pe ţermurile Mării Negre, negoţ care, de alminteri, nu este decât continuarea negoţului grecesc de pe vremuri.
Între coloniile greceşti şi între tot ce s’a făcut de la Brăilă noastră până la Odesa Ruşilor şi mai departe de Odesa la Răsărit nu este decât aceiaşi formă care revine.

Am intenţia, dacă împrejurările nu mă vor reţinea aici, ca, în August, să vorbesc la Congresul istoricilor, de la Zürich, despre „permanenţele istorice” (va fi prezent şi la acest Congres, când este ales vicepreşedinte al Comitetului pe următorii cinci ani; în viziunea sa, „permanenţele erau: pământul /mediul geografic/, rasa /poporul/, ideea /rațiunea/ – n.n.) care înseamnă lucruri ce nu s’au schimbat, sau lucruri care au dispărut şi revin. Toată istoria este plină de fantoma lucrurilor care au fost. Noi trăim acum în realisarea făcută de fantoma Daciei şi de fantoma lui Mihai Viteazul : România Mare, noua Dacie n’au făcut-o diplomaţii şi nici marii strategi, ci au făcut-o fantoma lui Decebal şi a lui Mihai, cu sacrificiul acelora cari, fiind mai puţin învăţaţi, nu ascultă totdeauna.
 
Deci prin secolul al XIV-lea şi al XV-lea s’a refăcut ordinea de lucruri elenică în jurul Mării Negre, şi natural, când se reface o ordine de lucruri, se lucrează cu urmaşii acelora cari odinioară au avut-o, chiar dacă urmaşii aceştia vorbesc altă limbă şi poartă alt nume. Noi ne-am substituit lor de la sine, şi sîntem datori să ne substituim cu mult mai mult, în puterea dreptului pe care ni-l dă geografia noastră, căci ea ni-l porunceşte, ni-l impune; să ne substituim, pentru că nu mai sînt alţii cari s’o poată face, în regiunea unde a fost odinioară coroana elenică a Pontului Euxin, a vechilor Greci.
 
Formula aceasta ar putea încheia această conferinţă, dacă n’aş avea de adăugit încă un lucru. Brăila este o fundaţie a Domnilor munteni din epoca lui Mircea. În vremea aceasta, Muntenia avea toată Dunărea-de-Jos, fiindcă Basarabia nu înseamnă decît „Ţara lui Băsărabă”, a creatorului Statului muntean: în toată partea aceasta care merge la Gurile Dunării, erau ei.
Chilia cea veche se ştie că era în insulă, nu pe malul nordic, şi se chema de către Genovesi Licostomo, cum am spus: termin împrumutat de la vechii Elini, care înseamnă Gura Lupului. Şi răposatul mieu coleg Vîlsan observa cu dreptate un lucru: că Vîlcov înseamnă în slavoneşte acelaşi lucru, tot „lupul”, de şi Vîlcovul nu este pe locul lui Licostomo, ci numai fiindcă aici Gurile Dunării s’au părut navigatorilor că au forma unei guri de lup.
 
Domnii munteni mergeau de la cel mai depărtat punct al acestei „Basarabii” către Răsărit cum mergeau în Apus pănă la Nicopole, unde, cum observam, s’a constat în cruciata de la 1445 că pot ajunge corăbiile mari. Puteau merge şi mai departe în Apus, dar, pentru anumite nevoi militare, nu au făcut-o. Ioan Hunyadi, aliatul, nu venise, şi cruciaţii s’au oprit la Nicopol. Deci până la Nicopol puteau merge corăbiile cele mari veneţiene, pentru că şi acelea care erau supt steagul ducelui Burgundiei tot de la Veneţia erau comandate.
De odată însă a apărut Moldova, care s’a făcut cu o răpeziciune extraordinară. Dacă am avea elanul către Mare pe care l-au avut Moldovenii lui Roman-Vodă şi lui Ştefan-cel-Mare, răsăriţi – unde?, tocmai la Baia, acolo în oraşul săsesc, die Stadt Mulde pentru ei! Maramureşenii de la Baia, tocmai din colţul nord-vestic al Moldovei, din câteva sărituri au ajuns până la Pont, şi Roman, pe la 1390, se întitula mândru: „Domn de la Munte până la Mare”. Şi, atunci, cum erau Genovesi la Cetatea-Albă cu minunatele ruine de astăzi, care nu trebuie atinse, căci este o profanare şi o crimă să se atingă imbecilitatea de astăzi de această splendidă urmă de trecut, în care Bizanţul se uneşte cu Genova, fiind pecetluită apoi cu pecetea bourului moldovenesc, acolo în cetatea „albă” pentru noi, fiindcă era de piatră, care nu se înegria, pe lângă cetăţile noastre de lemn, care, ele, se făceau negre, fiind însă „cetatea neagră”  pentru Bizantini, Mauron Kastron, la Genovesi Moncastro, acolo au ajuns Moldovenii şi cu Ungurii, pentru că împăratul Sigismuud, regele Ungariei, acela care a venit în 1396 la Nicopol contra Turcilor, avea ţinta stăpînirii Dunării şi voia să-şi aibă acest Licostomo. Atunci nu Muntenii, ci Moldovenii au salvat Dunărea pentru rasa noastră.
Şi, pe urmă, Ungurii au apucat alte drumuri, aşa încît noi am rămas stăpîni în locurile acestea.  Astfel a dăinuit şi Chilia moldovenească, frumoasă şi puternică, pe malul stîng al Dunării.
 
Citește și:

Vluisiti zboarî pi armâneşti în Anul Omagial Iorga „Românĭli, ’mplini de evlavie s’înclină astădzĭ a istui geniu a neamului, profesorlu universitar Iorga”
Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa - procese istorice, civilizaţie şi oameni (I)