#citeșteDobrogea Colonizarea tătarilor din Peninsula Crimeea în Dobrogea (II)

Vor exista două valuri ale migraţiei tătare mai intense şi anume cel din 1783, după integrarea Crimeii Imperiului ţarist şi după 1856, odată cu înfrângerea Rusiei ţariste în Războiul Crimeii (1853-1856).      
Din Crimeea au fost colonizaţi la 1856, după războiul ruso-turc, circa 12.000 de tătari, într-un prim val, aici stabilindu-se circa 20.000 de tătari. Erau păstori nomazi, locuind în colibe sau case mici înalte de doi metri, construite din gard cu nuiele, lipite cu bălegar. Acoperişurile erau din stuf sau pământ. În Crimeea, tătarii aveau numeroase turme de oi şi cirezi de vite, afişând o situaţie materială prosperă. S-au așezat în orașe, cu predilecție la Medgidia, care a devenit un fel de capitală a tătarilor dobrogeni.
La stabilirea în oraş au primit un bou pentru fiecare casă. Erau diferiţi de restul locuitorilor,  pentru că unii dintre tătarii purtau cercel de argint în nas.  Se ocupau cu  agricultura, solul pe care cultivau producând mult grâu, secară şi orz. Aproape toate casele aveau cuptoare pentru fabricarea pâinii.
Un conducător al tătarilor implicat în procesul colonizării a fost Sayd Mârza Paşa, ce deţinea funcţia de guvernator al Dobrogei şi Bulgariei de NE, fiind apreciat de toţi locuitorii provinciei. Pe cheltuială proprie paşa a construit moschei, şcoli, fântâni, poduri şi cişmele, necesare adăpării animalelor.


Colonizarea celor 12.000 de tătari la Medgidia, în  noul oraş clădit în onoarea sultanului Abdul Medgid, a fost monitorizată de Sayd Paşa. Un conducător al acestora a fost şi Abdul Veli Efendi, devenit caimacam al Medgidiei. Acesta raporta autorităţilor otomane că o mare parte a populaţiei din Crimeea se pregătea să se instaleze la Medgidia, apreciind numărul acestora la 30.000 de suflete. Constata faptul că pământul se împuţina, iar oraşul şi zonele învecinate mai puteau oferi găzduire doar pentru 5.000 de imigranţi. În aceste condiţii mulţi tătari se vor ocupa cu activităţi comerciale. Femeile tătare se vor implica în aceste activităţi, fiind elegante,  plăcute la vedere, purtând cercei de argint în nas şi impunând respectul membrilor comunităţii.

Până în toamna anului 1856 se luase hotărârea de a se construi 3.100 de case cu câte două camere pentru imigranţii sosiţi din Crimeea. Aceste case au fost construite de localnici, plătiţi din visteria centrală cu 500 de kuruşi pentru fiecare imobil în parte. Costul unei case era de aproximativ 2.800 de kuruşi. Aceste cheltuieli au fost suportate de autorităţile otomane, reprezentând un efort financiar serios pentru visteria statului otoman.



Imigranţii au primit case gratuit, au fost scutiţi de serviciul militar timp de 20 de ani, iar de celelalte taxe inclusiv zeciuiala pe o perioadă de 10 ani. S-a primit o alocaţie zilnică de 2.800 de kuruşi, pentru adulţi şi de un kuruş pentru copii, necesari pentru achiziţionarea hranei. Fiecare familie primea seminţe pentru loturile repartizate şi câte o pereche de boi, pentru a putea lucra terenurile, dar şi pentru transport.

În anul 1876, Medgidia avea o populaţie de 7.000 de locuitori, care va fi în scădere în timpul evenimentelor din 1877-1878, ajungând la 3.000 de suflete.
Noii veniţi au acaparat micul comerţ de piaţă, dându-şi seama că acesta le poate aduce beneficii, în condiţiile existenţei renumitului târg al Panairului. Aici au deschis dughene și făcut comerț cu beneficii pentru familiile lor.

Casele lor erau scunde, realizate din „cărpici” (chirpici), unele acoperite cu paie, altele având acoperişul din pământ bătătorit, spoite cu pământ galben, unele chiar şi pe acoperiş. Nu aveau ogrăzi, fiind lipsite de vegetaţie arborescentă.

Tătarii erau amabili şi ospitalieri, primindu-şi musafirii în camera cea bună, plină de sofale şi măsuţe scunde, cu pereţii acoperiţi până în tavan cu ştergare, prosoape, batiste şi covoare lucrate şi cusute manual de femeile de origine tătară.

Cu timpul, au căpătat încrederea comunităților în care trăiau și vor ocupa funcții administrative, ajungând să conducă localitățile rurale și chiar urbane din Dobrogea.


Ei consumau carne de cal, preluând de la turci şi pilaful. Mai consumau pâine de orz, carne de oaie, cafea, tutun şi „fac uz de opiu dar nu am văzut vreun beutor de acest narcotic”.
Referindu-se la condiţiile de locuit ale tătarilor, M.D. Ionescu-Dobrogeanu, preciza că  „tătarul îşi construieşte casa şubred, locuinţa-i este miserabilă, mică în raport cu numărul sufletelor ce o locuiesc, fereastra e mică şi nu se deschide niciodată. Sobele se deschid afară; musulmanii întrebuinţează mangalul, izvor bogat de acid carbonic, mai întrebuinţează tezic care prin fumul ce răspândeşte umple locuinţa de infecţie. Tavanul caselor e foarte jos, păturile lipsesc sau sunt înlocuite cu rogojini aşternute pe jos, pe care se culcă amestecaţi cu păsările şi animalele adeseori”.
Așadar, colonizarea tătarilor a fost posibilă datorită persecuţiilor la care erau supuşi în Rusia țaristă şi datorită aplicării de către autorităţile ţariste a unui tratament discriminatoriu, ce ducea la pierderea proprietăţilor şi la imposibilitatea de a practica religia şi educaţia musulmană.
 
 
Bibliografie selectivă:
 
S.J.A.N.C,  în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149
Olympe Andonard, L'Orient et ses peuplades, în A.D., IV, 1923
Stoica Lascu, Călători străini despre turco-tătarii din Dobrogea ( sec. XVIII-XIX), în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997
Copacius Junior, Importanţa strategică a Dobrogei, în Arh. D., I, Tipografia Jokey Club Ion C. Văcărescu, 1916
Ion Ionescu de la Brad, Opere, II
Adrian Ilie, Dregători otomani de origine tătară în Dobrogea şi aportul lor la dezvoltarea aşezărilor de pe Valea Kara-su, în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013
Idem, Sayd Mârza Paşa-tătarul care a dezvoltat Dobrogea, în Qaradeniz, iunie-iulie 2015
Adina Berciu –Drăghicescu, Tătarii din Dobrogea la mijlocul secolului al XIX- lea în opera lui Ion Ionescu de la Brad, în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997
Valentin Ciorbea, Informaţii despre tătari în opera lui Marin Ionescu –Dobrogianu, în vol. Tătarii în istoria românilor, II, 2005
Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în timpul războiului pentru independenţă, în R. A., 2, 1993
***La Dobrogea d'hier et celle d'anjourd'hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919
 
Despre Adrian Ilie:
 
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director din anul 2020 al Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Citește și:
#citeșteDobrogea: Tătarii și așezarea lor în Dobrogea (I)