Venind din Deșertul Gobi în secolul 5 e.n., noi, tătarii, ne-am alăturat cauzei lui Ginghis Han, stăpân peste Imperiul Mongol, cel mai mare ca întindere la vremea lui. Datorită stepelor întinse ale Asiei Centrale, am migrat spre Vest, unde am interacționat cu arabii și persanii ce ne-au introdus Islamul. Lăsând trecutul în parte, după mongoli, ne-am creat propriul stat, Hoarda de Aur. Cu timpul, tătarii s-au divizat, iar cei din zona peninsulei Crimeea au fondat Hanatul Crimeii. Înaintând în istorie, în anul 1475, devenim vasali otomanilor și începem să interacționăm din ce în ce mai mult cu spațiul românesc.
Deși tătarii nogai au interacționat în trecut cu Dobrogea și gurile Dunării, prin descălecarea lor în Isaccea, la începutul secolului 13, și prin invazia Hoardei de Aur din 1241, sub generalul Kadan, de abia după 1783, când Hanatul Crimeii fusese anexat ilegal de Rusia, apar și primele valuri de migrație în masă spre regiunile aflate la acea vreme sub control otoman. Mulți dintre tătari au poposit în Dobrogea, unde s-au așezat la Kustence, Mecidiye, Babadag și Mankalya.
În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), cel mai mare val de migratori tătari au fugit din calea catastrofei din peninsula și au găsit Dobrogea, un pământ fertil, bogat pentru turmele de oi și populat de diverse populații și cu o majoritate musulmană. După ce Dobrogea a trecut sub Coroana Română, pe 14 noiembrie 1878, Regele Carol I, copleșit de frumusețea diversității aceste regiuni, a oferit drepturi de cetățenie locuitorilor „de orice naționalitate și religiune”.

De atunci, tătarii și celelalte etnii dobrogene, fie ele de români, turci, rromi, bulgari, greci sau lipoveni, au conviețuit și au clădit una dintre cele mai frumoase mozaicuri culturale ale omenirii. Eu fac parte dintr-o astfel de familie, cel mai probabil fondată la mijlocul secolului 19, dintr-o familie înființată în localitatea Tătaru și altă venind din Murfatlar. Străbunicii mei au luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unul dintre ei chiar fiind declarat dispărut în jurul orașului Odesa. Ca minoritar etnic, pot spune că experiența mea în Dobrogea, în viața simplă dar împlinită ce o trăiesc, este una de călătorie spirituală. Având fondul familiei mele tătare, cu tradițiile în care am crescut, și confesiunea mea, nu am eșuat niciodată în a interacționa, a dialoga și a empatiza cu vecinii noștri, profesorii noștri, doctorii noștri și cu cei cu care ne bucurăm de această binecuvântată Dobroge.
Ce om ar vrea să distrugă pacea dintre locuitori, câștigată de noi toți, dacă nu cei ce nu își doresc pacea sinelui? Dobrogenii cunosc foarte bine cutumele traiului local, iar cei ce teoretizează că de fapt lucrurile nu ar sta așa cum par sau cei care încearcă să inspire ura între vecini și frați sunt doar în pierdere. Unitatea dobrogenilor poate fi ruptă numai când Dobrogea nu ar mai fi.

#Dobrogea144 La mulți ani, Dobrogea! Ziua Dobrogei, la Biblioteca Academiei Române