#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul IV, o relatare interesantă despre primul loc de muncă de la Eforie Sud și revenirea la Iași ca cercetător științific

• În ediția de azi, prezentăm capitolul IV „Militar cu termen redus și profesor de liceu“ din volumul „Un tătar din România“. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ semnat de istoricul Tasin Gemil.
• Capitolul IV „Militar cu termen redus și profesor de liceu“ are 12 pagini și 4 subcapitole.

„N‐aș putea să spun că a fost scopul meu să ajung profesor la un liceu dintr‐o mică localitate, fie ea şi turistică, cum era Eforie Sud. Nu vreau să repet, dar cred că s‐a înțeles faptul că visul meu era cariera universitară sau academică, nicidecum să rămân îngropat într‐o cancelarie de școală provincială. Dar, până a ajunge la acea școală, trebuia să‐mi fac stagiul militar, pentru a primi livret militar de ofițer în rezervă“, începe relatarea sa Tasin Gemil.

„În anul al III‐lea am făcut armata o lună şi jumătate în Iaşi, după aceea, în anul al IV‐lea, am reluat armata odată pe săptămână. Nu ştiu cum au socotit ei că, în total, au ieşit vreo opt luni de armată. Şi am mai făcut după aceea, la terminarea facultăţii, patru luni la Caracal“, își amintește autorul în subcapitolul „Teterist“,  menționând că a fost o armată aşa cum trebuie, adică instrucţie în toată regula.

„Prin firea mea, nu sunt un om căruia să‐i placă armata şi subordonarea militară. Adică eu n‐aş fi putut face carieră militară. Îi aud pe unii că le place. Deşi fac parte dintr‐un popor cu faimă de războinic, nu‐mi place regimul militar de supunere necondiționată. Sunt un spirit liberal și democratic“.

„Caracalul era un oraş provincial, prăfuit, aşa mi s‐a părut mie atunci. Am fost desemnat în perioada aceea, alături de alţii, să fac lecții de istoria României cu soldații în termen de la unitatea din Caracal și cu cei de la unitatea de aviație de la Deveselu, de lângă Caracal, unde acum este bază militară americană. Predam istoria României soldaţilor care erau în centru o duminică, cealaltă duminică mergeam la Deveselu“, scrie Tasin Gemil.

 


Tot în subcapitolul „Spectacol de gală la Caracal“, Tasin Gemil povestește despre teatrul de la Caracal.
 

„Pe la începutul lunii septembrie 1965 s‐a răspândit prin cazarmă vestea că la Teatrul din Caracal va avea loc un concert al renumitei cântărețe Mia Braia. În cele din urmă, comandantul a aprobat să mergem la concertul de matineu, pe bază de listă. Nu știam că în Caracal este teatru. Când am intrat în clădire am rămas surprins. Într‐adevăr, era un teatru frumos; nu ca cel din Iași, cu care eram obișnuit, dar era un edificiu cultural măreț pentru acea localitate parcă uitată de lume (...)“, povestește autorul.

„La 6 decembrie, mi se pare, am ajuns la Eforie Sud. Această localitate mi‐a rămas în suflet ca primul meu loc de muncă și amintirile, câte sunt, nu se numără printre cele neplăcute, dimpotrivă. De aceea, merg cu plăcere și acum la Eforie Sud. Trec cu mașina sau în plimbare prin fața liceului de acolo, a casei în care am locuit pe malul mării și a altor locuri pe care le‐am frecventat în acel an cât am stat în Eforie Sud“, menționează Tasin Gemil.

„Directorul școlii, care atunci era prof. Brăiloiu, tatăl cunoscuților frați Brăiloiu de astăzi, și mai ales colectivul didactic al școlii m‐au primit cu multă căldură. Îmi aduc aminte și astăzi cu respect de numele profesorilor: dna. Petrescu, dl. Drăgoi, soții Michel și Florica Crețu, Pierre Nazarie, Cornel Cosmincă, Epure, Rădulescu, soții Șerbancea ș.a. Directorul fiind și el profesor de istorie, am luat și jumătatea lui de catedră, astfel că am avut de la început un salariu bun pentru acele vremuri - primeam în mână exact 1614 lei (..) Am predat de la clasa a V‐a până la a XI‐a. Aveam 22 ani, dar câteva eleve din a XI‐a erau mai mari decât mine cu un an sau doi“, continuă șirul amintirilor autorul volumului.

 „Eram un tânăr novice nu numai ca dascăl, ci și ca om. Eram la început de drum. După dezamăgirile profesionale suferite în facultate, nu reușisem încă să‐mi limpezesc gândurile și să‐mi reconsider proiectele. Dar, acea experiență de un an în Eforie Sud a fost deosebit de interesantă și, aș zice, chiar folositoare pentru formarea mea“, povestește Tasin Gemil.

„Eu îl văzusem în Iași și mă amuzase. Mi‐am adus aminte de acest film în Eforie Sud. Filmul descria viața din extrasezon a tinerilor dintr‐un orășel italian de pe malul mării. Am uitat întâmplările aduse pe ecran, dar acel orășel italian și locuitorii lui semănau izbitor cu Eforie Sud și locuitorii lui. Eu ajunsesem acolo în decembrie, deci tot în extrasezon. (...) Păstrez multe amintiri plăcute din acel an. Revederea acelor locuri îmi redă parcă un crâmpei din acei ani ai tinereții. Cazinoul din Eforie Sud era un loc în care de multe ori am stat până în zori, când intram în mare și ne răcoream. Nu de puține ori am făcut baie în mare și sub clar de lună. Casa de Cultură, unde director era un prieten de al nostru, Martin din Caracal, și aveam acolo locuri gratis rezervate în primul rând de scaune, atât la spectacole și concerte, cât și la filme, era un alt loc predilect unde ne petreceam serile“, povestește istoricul.

„Când s‐a aflat că m‐am înscris la concurs, toți ceilalți candidați s‐au retras, inclusiv nepotul profesorului C. Cihodaru. Deși eram singurul candidat, concursul a fost cât se poate de serios. Probele scris‐oral și limbă străină nu mi‐au creat probleme, căci eram încă depozitarul unor vaste și temeinice cunoștințe. După ceva vreme, am primit decizia semnată de academicianul Cristofor Simionescu pentru angajarea mea ca cercetător științific stagiar fără trei ani vechime, cu un salariu tarifar de 1000 lei. Nu spusesem nimănui nimic, deoarece nu eram sigur dacă nu mi se va întâmpla iarăși ceva neașteptat. De această dată, angajarea mea era certă. Trebuia să merg la Iași să semnez contractul de muncă pe durată nedeterminată și să‐mi încep treaba acolo“, își amintește autorul.

„După vreo săptămână de frământări, mi‐am depus demisia. Trebuia să aștept două săptămâni și apoi să plec la noul loc de muncă; așa prevede Codul Muncii, mi‐a spus Ramazan abi. La data legală, în noiembrie 1966, mi‐am luat rămas bun de la colegi și prieteni, am luat un camion de la ISBC, mi‐am încărcat puțina mobilă pe care o aveam și am plecat la Medgidia. Părinții mei nu știau încă nimic. Când m‐a văzut cu camionul în fața casei, mama s‐a speriat, la început, apoi, când a aflat despre ce este vorba, s‐a așezat jos și a început să plângă. M‐a impresionat foarte mult scena și nu am uitat‐o niciodată“, mai dezvăluie istoricul.