#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul V - „Cercetător ştiinţific în Iași“, dedicat anilor de doctorat, studiilor în arhivele din Turcia și marilor istorici turci

• Volumul istoricului Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicat relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
• În capitolul V - „Cercetător ştiinţific în Iași“, autorul își amintește, cu multă căldură, despre examenul și teza sa de doctorat, despre perioada petrecută în Turcia, unde a studiat cu multă migală și hărnicie manuscrisele vechi, despre marii istorici turci, dar și despre problemele create de Securitate.

„Acesta din urmă nu avea putere de decizie; primii trei aveau însă influență și putere, şi Valerian Popovici - directorul Institutului. Profesorul D. Berlescu era prorector, profesorul Constantin Cihodaru era decanul Facultății de istorie‐filozofie și şeful Sectorului de Istorie medie din Institut. Pentru a mă încadra în Institut, aceşti profesori au profitat de scurta deschidere către legalitate și dreptate din acea vreme“, scrie Tasin Gemil.

„Principalul obiectiv al acestui sector era atunci realizarea și publicarea colecției de mare însemnătate științifică Documenta Romaniae Historica, DRH A. Moldova. Redactorul principal era C. Cihodaru şi, alături de el, mai erau Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi. Noi ceilalţi, adică: V. Ciobanu, dna. G. Ignat și eu eram pălmaşii. Noi făceam colaţionări, indice, corecturi, ceea ce mi‐a fost de mare folos pentru că, după aceea, am ştiut ce să fac cu documentele turceşti. Documentul tot document rămâne, indiferent în ce limbă a fost scris. Această perioadă de un an, cât am lucrat la DRH, mi‐a fost foarte folositoare pentru cariera mea ştiinţifică, mai cu seamă în privința rigorii ştiinţifice“, scrie autorul în subcapitolul „Am devenit ieşean“.

„Îndrăznesc să cred că, prin înfiinţarea acestui nou sector, curând după încadrarea mea în Institut, s‐a urmărit, de fapt, reluarea, sub o formă restrânsă şi disimulată, a activităţii primului Institut de Turcologie din România, care funcţionase în Iaşi, între anii 1940‐1945 (mai exact, între 1940 şi 1943), sub conducerea turcologului german Franz Babinger“, dezvăluie istoricul în subcapitolul „Sectorul de istorie universală“. La sfârșitul anului 1970, Tasin Gemil a ajuns pentru prima oară în Turcia, având în buzunar 250 USD, ca bursă UNESCO.

„În aceste condiții, se înțelege că nu mai puteam continua cu tema mea privind relațiile moldo‐tătare în sec. XVIII, în care eram obligat să fac referiri dese la Bugeac și Crimeea. Consiliul științific al Institutului a luat în dezbatere această chestiune în 1969 și a decis să‐mi schimbe tema de plan, începând cu 1970, în „Poarta otomană, Hanatul Crimeii, Polonia și Moldova între 1621‐1672”, subiect cu care m‐am înscris, în același an, la doctorat. Așadar, am lucrat la tema inițială timp de doi ani, adunând un material documentar bogat, pe care l‐am valorificat parțial abia după 1990“, punctează istoricul Tasin Gemil în Subcapitolul „Mobilizat în prima linie a frontului“.

„În anii 1970, obținerea calității de doctorand nu era la îndemâna oricui. Mai întâi, trebuia să fi dovedit capacitatea de a face cercetare științifică, cunoașterea în profunzime a istoriei românești și universale cel puțin din zona temei alese pentru teza de doctorat. Comisia de examinare prin fața căreia am trecut eu și colegii mei era una severă. Era formată din profesori și foști profesori cu renume. M‐am pregătit foarte serios pentru examenul de admitere, timp de câteva luni de zile, studiind bibliografia dată, până la ultima lucrare. Așa au făcut și ceilalți colegi care s‐au înscris, împreună cu mine, la profesorul Dimitrie Ciurea. Toți eram conștienți de greutatea titlului academic la care aspiram“, dezvăluie autorul.

„Pe la începutul anului 1970, profesorul M. Petrescu‐Dâmboviţa m‐a anunţat cu multă satisfacţie că a obţinut o bursă pentru mine în Turcia, de la acad. Emil Condurachi, care era atunci secretarul‐general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud‐Est Europene de pe lângă UNESCO. Directorul mi‐a aprobat imediat o deplasare la Bucureşti, mi‐a dat o scrisoare de recomandare către acad. E. Condurachi şi mi‐a cerut să aduc hârtiile necesare pentru a face demersurile pentru obţinerea paşaportului“, dezvăluie Tasin Gemil.

„După respingerea semnării angajamentului de colaborator, nu mai credeam că voi merge în Turcia, cel puțin într‐un timp previzibil. Dar, către sfârșitul anului 1970, cred că în decembrie, am fost chemat la Miliția Iași să‐mi ridic pașaportul. Ulterior, am aflat că directorul Institutului, profesorul M. Petrescu‐Dâmbovița, și secretarul științific al Institutului, dl. Leonid Boicu, care era și secretarul de partid pe toată Filiala Iași a Academiei, garantaseră faptul că mă voi întoarce din Turcia și că nu voi face ceva contrar intereselor României“, scrie istoricul.

„După convingerea mea, Aurel Decei era un ardelean adevărat, care îşi iubea ţara şi neamul, aşa cum iubea şi Turcia şi poporul turc. Era un european veritabil, după cum era şi un oriental sadea. Aurel Decei a îmbinat în personalitatea sa ambele ipostaze, fără să simtă nici cel mai mic antagonism între ele. Era, într‐un fel, creaţia lui N. Iorga, care obţinuse pentru el prima bursă de stat în turcologie. În anii 1930, A. Decei a făcut studii temeinice în Germania, Franţa, Italia şi Turcia. Cunoştea limbile acestor ţări şi în plus turca‐osmană, latina, greaca, maghiara, armeana, araba şi persana. A fost, cred, după Dimitie Cantemir, cel mai bine pregătit turcolog român. Ca şi principele‐cărturar moldovean, ardeleanul Aurel Decei a trăit în Turcia timp de aproape 20 de ani, frecventând cercurile intelectuale cele mai înalte din această ţară. Dar, din păcate, vitregia vremurilor nu i‐a permis lui A. Decei să‐şi valorifice plenar competenţele (...) Aurel Decei fusese socotit un obiectiv foarte important pentru serviciile secrete comuniste din acea vreme. Potrivit mărturisirii sale, A. Decei a fost scos de două ori în faţa plutonului de execuţie. În cele din urmă, el a făcut o cerere pentru comutarea pedepsei cu moartea în detenţie pe viaţă. A ieşit din închisoare în 1964, împreună cu mulţi alţi deţinuţi politici“.

 „Acest stagiu în Turcia a fost baza pregătirii mele, pentru că eu, oricât m‐am străduit să mă pregătesc de unul singur, nu am putut să ajung la performanţe, mai ales în citirea documentelor în diverse tipuri de scriere arabă, inclusiv în cea semisecretă a finanţelor otomane, numită siyaqat. Toate aceste abilităţi mi le‐am desăvârşit în Turcia, lucrând efectiv în biblioteci şi în arhive, cu documente şi manuscrise originale (...) Am lucrat multe zile la rând în bibliotecile: Fatih, Beyazit, Nuruosmaniye, Belediye, Süleymaniye, Köprülü, Universităţii, a Institutului de Turcologie şi, cel mai mult, în cea a palatului Topkapı. Iar la Ankara mergeam la moderna şi bogata bibliotecă a Societăţii Turce de Istorie (TürkTarih Kurumu) şi la Biblioteca Naţională (Milli Kütüphane). Am găsit multe manuscrise interesante pentru teza mea de doctorat, inclusiv cronicari tătari crimeeni mai puţin cunoscuţi atunci, ca: Hasan Vecihi, Abdülgaffar Kırımi, colecţii de documente sultanale în copii (Münşeat es‐Selattin), manuscrise cu epistole în versuri, ca cele ale marelui han‐cărturar tătar Gazi Ghiray‐Bora, de la sfârşitul veacului al XVI‐lea etc.“, scrie Tasin Gemil.

În subcapitoul „Universităţile din Turcia“, Tasin Gemil povestește despre instituțiile de învățămânr superior, despre care scrie că „erau moderne, înființate după model european“, dar și despre mişcările de protest ale tinerilor, în primul rând ale studenţilor.

„Se formaseră două curente, de stânga şi de dreapta. Cei de stânga, numiţi „Devrimci Genç” (Tânăr Revoluţionar), afişau şi postere cu Mao şi Che Guevara, pe când cei de dreapta, numiţi „Bozkurt” (Lupii Cenuşii), erau naţionalişti turanişti, simbolul lor fiind lupul cenuşiu, totemul vechilor turci“, povestește istoricul.

„Vindea și partituri, cânta și la saz, un soi de cobză. Nu îl interesa nicidecum muzica zisă ușoara, care în Turcia este numită arabesk. Au fost seri în care am asistat la adevărate concerte de muzică cultă turcă, interpretată fie de către prietenul meu Ismail, fie de un profesor de la Conservator sau de un instrumentist de la Filarmonică; uneori se constituia chiar o orchestră de cameră. Urmau și discuții aprinse despre muzica clasică turcă. În alte seri se vorbea despre arta miniaturii, despre arhitectura sau despre poezia otomană divanî, în funcție de cei care frecventau librăria“, menționează autorul.

„După cum, lucrarea lui Halil Inalçık, The Ottoman Empire. The Classical Age 1300‐1600, London 1974, rămâne cartea principală de referință în studiile de osmanistică. Reamintesc faptul că Zeki Velidi Togan era tătar din regiunea Volga‐Ural (Başchiria), iar Halil Inalçık era tătar din Crimeea. L‐am auzit de multe ori pe profesorul Halil Inalçık spunând că el se consideră şi un elev al lui Nicolae Iorga, pentru faptul că datorează formarea sa ca istoric şi operei marelui istoric român“, povestește Tasin Gemil.

„Profesorii turci din acele vremuri, adică din anii 1971‐1972, erau oameni amabili cu studenții, erau dedicați scopului de a‐i învăța pe alții. Cel puțin aceasta este părerea mea despre profesorii mai sus pomeniți pe care i‐am frecventat. Unii dintre ei, ca Cengiz Orhonlu, Halil Inalçık, Enver Ziya Karal, m‐au invitat și acasă la masă, alții la restaurant, dar absolut toți au căutat să‐mi împărtășească din știința lor. Era atmosfera cu care mă familiarizaseră profesorii mei din Iași. Între timp, această generație a dispărut, iar eu m‐am îndepărtat de mediul academic din Turcia, începând cu anul 1981, când mi‐au fost interzise călătoriile acolo, iar după 1990 am intrat în politică și apoi în

diplomație, ceea ce a însemnat în total aproape trei decenii dacă nu de rupere, cel puțin de slăbire pronunțată a legăturilor mele cu lumea științifică din Turcia“, mai relatează istoricul.
 


Subcapitolul „Liderii tătarilor crimeeni“ amintește despre liderul  tătar Müstecib Hagi Fazıl (Ülküsal), care era din Dobrogea, din satul Azaplar (azi, Tătaru).

„Dar, el nu a lăsat o amintire plăcută printre tătarii din România. (...)  Nu erau puțini cei care îl găseau vinovat pentru năpasta abătută asupra multor familii de tătari în perioada comunistă. Se zicea despre el că i‐a băgat în belea pe mulți tătari în România, inclusiv pe fratele său, Necip, care a fost ucis de comuniști, iar el a fugit în Turcia. Dar, cert este faptul că M. Ülküsal și cei de lângă el au contribuit mult la dezvoltarea conștiinței naționale a tătarilor din Dobrogea și la progresul mișcării naționale tătare, în ansamblul ei“, povestește istoricul.

„La începutul anului 1972, acad. E. Condurachi mi‐a mai acordat o bursă, de această dată de 300 USD, pentru continuarea cercetărilor în arhivele din Turcia.

În același capitol, Tasin Gemil dezvăluie și despre propunerea lui Ülküsal ca să fie trimis la studii de specializare în Occident, pentru a se ocupa de istoria tătară.

„Mărturisesc că am fost luat din nou prin surprindere. O specializare în Occident era atunci visul cel măreț al oricărui tânăr cercetător științific din România și nu numai. Desigur, am întrebat cum ar fi posibil așa ceva. Atunci, mi s‐a explicat că ei, cei de față, și alții, se gândiseră între timp (adică după stagiul meu din 1971) că un tânăr atât de pasionat de istorie, iubitor de neam și cu mari posibilități de dezvoltare (ca mine) trebuie să fie susținut pentru a fi de folos neamului său. În acest sens, ar fi fost pregătită deja o bursă de studii la o mare Universitate din SUA (nu s‐a precizat care) pentru pregătirea mea în domeniul istoriei turce, în general, și a aceleia tătare, în special. Dar, plecarea la studii în SUA trebuia să se facă cât mai repede, prin Turcia, deoarece din România ar fi foarte dificilă. Adică, în termenii epocii, trebuia să „fug în SUA, prin Turcia”. Aveau dreptate. Recunosc că, pe moment, m‐am bucurat enorm. Dar, imediat mi‐am amintit că aveam o fetiță de doi ani și o soție, care trăiau singure, foarte departe de rude, în Iași“, scrie autorul Tasin Gemil.

„Profesorul Stanford Shaw mi‐a făcut o propunere uluitoare: să merg în SUA, pentru a lucra alături de domnia sa. Profesorul Stanford Shaw era atunci titularul cursului de Istorie a Turciei și Orientului Apropiat la Universitatea California, din Los Angeles, după ce fusese profesor asistent, profesor asociat de istorie turcă, timp de 10 ani, la Universitatea Harvard. (...) Reîntoarcerea mea în România însemna practic că am refuzat oferta Profesorului Stanford Shaw. (..) În final, aș zice că nu regret faptul că mi‐am ocrotit familia“, continuă autorul șirul dezvăluirilor.

„A fost un succes. Teza mea de doctorat a fost publicată de Editura Academiei, în 1979, și nominalizată la Premiul Academiei Române. Imediat după ce mi‐am luat doctoratul, am primit trei oferte de serviciu. A fost, într‐un fel, ca în Occident. M‐am mirat și eu, dar cred că a fost o simplă coincidență de timp. De fapt, oferta venită de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și cea avansată de Centrul de Istorie și Teorie Militară din București nu au fost surprize pentru mine. Neașteptată a fost însă propunerea venită din partea Direcției Generale a Arhivelor Statului din București“, menționează Tasin Gemil.

„În ziua de 4 martie 1977 (ziua marelui cutremur), MAI mi‐a dat aprobarea de intrare în București și de încadrare la DGAS, pe un post de arhivist principal, care însemna cercetător științific principal. În Iași fusesem doar cercetător științific. Datorez această mutare în București academicianului Emil Condurachi și lui Vasile Vâlcu. Intrarea în București, cu serviciu și domiciliu, era extrem de dificilă în acea vreme. Cred că această mutare în București a fost benefică pentru evoluția mea ulterioară“ povestește autorul volumului.

„Condiţia primordială pentru un istoric autentic cred că este pasiunea, mai bine zis dăruirea. (...) Dar, sunt istorici şi istorici. În afara dăruirii şi puterii de sinteză, mai există - după părerea mea - încă un criteriu foarte important pentru ca un istoric să fie cu adevărat unul cât se poate de folositor semenilor săi. Este vorba de militantism. (...) Nu este atât de uşor să fii istoric, deşi numărul istoricilor din zilele noastre mi se pare mult prea mare în raport cu ceea ce se realizează cu adevărat în domeniul istoriei. Mă tem că acum sunt prea puţine lucrări susţinute de cercetări temeinice în arhive şi prea multe cărţi de istorie, inclusiv teze de doctorat, făcute din alte trei‐patru cărţi. Aş fi foarte bucuros să nu am dreptate“, conchide Tasin Gemil.

Va urma!
 
 Volumul are 566 de pagini și poate fi descărcat de mai jos. Dimensiune fișier: 37,6 MB

 
Citește și:

#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, o lucrare dedicată relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români
 
#DobrogeaDigitală: „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul I - „Rădăcinile și copilăria“, o poveste de viață plină de aventură și istorie
 
#DobrogeaDigitală: „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul IV, o relatare interesantă despre primul loc de muncă de la Eforie Sud și revenirea la Iași ca cercetător științific