#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul II - „Şcoala în Medgidia“, dedicat dascălilor, vieții de elev și examenului de maturitate

• Volumul istoricului lui Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicat relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
• Mulți cititori, atât tătari, cât și români, au apreciat cartea ca fiind extrem de captivantă, citindu-se ca o adevărată operă literară.
• Volumul „Un tătar din România“ conține XIV capitole.
• În acest articol, prezentă, capitolul II „Şcoala în Medgidia“, care este structurat pe 6 subcapitole.

„Perioada școlii primare se suprapune cu copilăria. Am mers la școală în toamna anului 1949, la vârsta de șase ani. Școala elementară tătară, unde am învățat, era de șapte ani. Școala era mixtă, dar clasele erau împărțite după sex. Când am ajuns în ciclul II, adică în clasa a V‐a, și clasele deveniseră mixte. În clasa noastră de băieți cred că era un singur turc, Turan Abdulgani; mai erau câțiva țigani turci și tătari. Toți ceilalți erau tătari. Toată lumea vorbea tătărește, nu numai în clasa noastră, ci și în toată școala. Toți profesorii din școală erau tătari, cu excepția profesoarelor de limba română și limba rusă, doamnele Țața și Cobalașa. Doar secretarul şcolii, Amet Efendi, era turc, dar şi acesta vorbea perfect tătăreşte“, mărtursește Tasin Gemil în primul subcapitol „Şcoala în Medgidia“.

„Posibil ca Memet Efendi să fi fost și sub influența gânditorilor tătari din sec. XVIII‐XIX, care au promovat un Islam național tătar reformat, după model lutheran. Poate și din această pricină, ca fost elev al lui Memet Efendi, am fost şi sunt și eu împotriva bigotismului și misticismului. Am avut norocul de a fi făcut primii pași pe calea învățăturii sub îndrumarea unui dascăl ca Memet Efendi. Pe atunci nu existau manuale școlare, cele vechi fiind interzise. Cred că Memet Efendi pregătea fiecare lecție, deoarece ne aducea planșe cu litere și cifre, cu plante și animale, făcute de el acasă“, relatează Tasin Gemil.

 
Cât privește admiterea la liceu, Tasin Gemil povestește că o datorează, în mare măsură, mamei sale.

„Vreau să mărturisesc aici că intrarea în liceu, care a fost un moment hotărâtor în viața mea, o datorez în cea mai mare măsură mamei mele. Era o femeie inteligentă și energică. Deşi fusese la şcoală doar câţiva ani, mama mea și‐a dat seama că handicapul meu la limba și literatura română puteam să‐l depășesc numai prin voință, învățând mai mult decât alți copii pentru examenul de admitere la liceu. (...)  Într‐o zi, mama m‐a prins tocmai când mă furișam să ies din casă. M‐a prins exact în marchiza casei. A încuiat cele două uși, a luat mătura aflată la îndemână și a început să mă croiască cu coada măturii. Plângea și mă bătea; plângea spunând că a avut speranța că voi deveni cineva, că voi reuși să plec din Medgidia și să ajung domn în București sau Constanța, că pentru asta se spetește tata muncind zilnic până seara târziu, dar se vede că eu nu sunt în stare să‐i ofer ei și tatălui meu această bucurie și mândrie… Mai mult decât loviturile cu coada măturii, m‐au durut cuvintele ei, pe care nu le‐am uitat nici astăzi. Din păcate, părinții mei nu au apucat să mă vadă nici profesor universitar, nici parlamentar și nici ambasador. Tata a murit în aprilie 1987, iar mama în martie 1989“, continuă șirul dezvăluirilor Tasin Gemil.

„Viața culturală din Medgidia acelor ani, adică din anii 1950, era concentrată în jurul Liceului Mixt Medgidia, nou înființat, al Seminarului Musulman, al Casei de Cultură și al Bibliotecii orășenești, desigur și al Cinematografelor. (..)Vara erau multe spectacole la Medgidia, inclusiv de operă. Era o directivă comunistă, numită culturalizarea de masă, care obliga instituțiile de cultură să facă turnee în centrele muncitorești. Alături de învățământul de masă promovat de regimul comunist, culturalizarea de masă urmărea de fapt combaterea influenței religiei, pentru a face astfel loc ideologiei comuniste în conștiința maselor“, relatează istoricul.

„Din păcate, nu țin minte exact care era lecția cu pricina. Cred că am demonstrat că știu lecția și am înțeles problema. Pentru a se convinge, profesorul mi‐a pus întrebări suplimentare, a purtat cu mine chiar și o discuție în legătura cu tema. La urmă a declarat râzând: Tasine, meriți mai mult de zece; așa că îți dau două note de zece. Într‐adevăr, a făcut în așa fel încât eu și elevii din primele bănci să vedem că îmi pune cele două note de zece. Toată clasa a rămas uluită. Nu se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profesorul Nicolae Moroianu a explicat clasei că a dat cele două note, ca un gest reparatoriu și, mai ales, de încurajare, înțelegând faptul că mă pasionează istoria. M‐a încurajat foartemult acest gest al profesorului Nicolae Moroianu“, își amintește Tasin Gemil.

 


Subcapitolul „Deviza vieţii mele“ este dedicat profesorului Constantin Olteanu sau „nea Costică” așa cum era alintat de elevi.

„Era un om extrem de activ, energic, care nu putea să stea locului fără să facă ceva constructiv. (...)  Cea mai mare realizare a lui, la Medgidia, nu numai în cadrul liceului, ci și al întregului oraş şi chiar al Dobrogei, a fost organizarea unei unităţi de paraşutişti. El fusese militar, luptase pe ambele fronturi, şi de multe ori ne povestea episoade de pe front, unele cred că le şi inventa, ca pilde pentru a înţelege mai bine lecţiile de istorie, de morală. (...) Exact când am devenit eu elev al liceului, „nea Costică” a înființat o orchestră de instrumente cu coarde, la care m‐am înscris printre primii“, povestește autorul.

 


Un sfat dat de profesorul Constantin Olteanu a devenit o deviză de viața pentru Tasin Gemil.

„De la profesorul Constantin Olteanu am preluat și sfatul, care a devenit apoi deviza vieții mele: «Nu urma căi bătătorite, fă‐ți propria ta cale și lasă urme folositoare și altora». Mai târziu am înțeles că de fapt ideea aparținea marelui poet american Ralph Waldo Emerson (1803‐1886), care a scris: «Nu merge pe unde duce drumul, mergi pe unde nu este drum și lasă o urmă»”.

„Examenul de maturitate pe care l‐am dat noi, în 1960, a fost crâncen. Toate examenele au fost în aceeași zi, mai bine zis în aceeași jumătate de zi. Șase elevi intrau dimineaţa la ora 8.00 şi ieşeau la ora 14.00. O oră era pauza de masă pentru profesori. La ora 15.00 intra seria a doua, care ieşea la ora 21.00 sau 22.00. Eu am nimerit în seria de după‐amiază, care era şi mai grea, pentru că profesorii erau obosiţi, erau nervoşi, plus căldura, căci examenul era în iunie (...) Luasem bacalaureatul și de acum aveam drumul deschis către Facultatea de Istorie“, își amintește Tasin Gemil.

„Părinții mei nu au reușit să mă facă doctor, dar fiica mea, Edis, a devenit doctor, și încă unul foarte bun. Ea și soțul ei, Dejan, tot medic, sunt foarte bine apreciați în spitalul din Suedia unde lucrează de peste cincisprezece ani. Fiul lor, Denis, nepotul meu, a ales să meargă pe urmele părinților săi. Acum, este și el doctor, tot în Suedia. Din păcate, nici tata și nici mama nu au apucat să o vadă pe nepoata lor studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, unde a intrat în 1989, cu o medie excelentă și a absolvit‐o, în 1995, printre primii“, scrie Tasin Gemil.

„Examenele de admitere la facultate erau deosebit de grele în acea vreme, inclusiv la Istorie. Selecția era riguroasă, mai întâi politică, apoi de cunoștințe în materia respectivă. Erau atunci doar trei facultăți de istorie, în cele trei mari universități ale țării: București, Iași și Cluj“, continuă șirul dezvăluirilor Tasin Gemil. De asemenea, în acest subcapitol, Tasin Gemil povestește despre dosarele pe care le pregăteau cei care doreau să-și continue studiile la Universitate.

„După verificări, inclusiv pe teren, dosarul meu a fost admis de Sfatul Popular Regional, deoarece era „curat”. Am mers cu tata să semnez contractul, căci nu împlinisem încă nici 17 ani. După absolvire, bursierul de Sfat Popular trebuia să lucreze cel puțin cinci ani în regiunea care îi suportase cheltuielile de studii. Altminteri, trebuia să plătească penalități. În 1962 sau 1963, acest sistem s‐a desfiinţat. Abia după semnarea contractului mergeai să dai examenul de admitere. În acel an, Istoria și alte facultăți au fost repartizate la Iași. A fost o decizie a Ministerului Învățământului, probabil pentru echilibrarea numărului de studenți din centrele universitare. Contractul pentru bursă intra în vigoare numai după declararea reușitei la examenul de admitere“.