Istoria Dobrogei - Bibliografie Herondas (sec. III î. H.) – „Geloasa”

 

Grecul Herondas a trăit la mijlocul sec. III î. H. Ca autor de mimuri (comedii populare), el a descris scene realiste din viața cotidiană. (ed. G. Ștefan)

Poetul Herodas sau Herondas a trăit în secolul III î. H. în insula Cos din Marea Egee. El a fost și autor de mime, scurte scenete în versuri care s-au încadrat în curentul Noua Comedie din sec. III ă. H. Aceste scrieri au fost descoperite în 1890 pe un papirus, opera sa reprezentând cea mai mare colecție din acest gen literar. Personajele sale folosesc limbajul popular, presărat cu exclamații și proverbe. Se crede că mimele erau interpretat cu improvizații de un singur actor care juca mai multe roluri. („Britannica”)
 

Piesa „Geloasa” (V, 67-68) conține următoarea referire la un geto-dac: „Să fie spânzurat de botniță, așa precum merită un Daos”.
O sinonimie a numelui de geto-dac cu statutul de sclav în societatea greacă și comediograful Menandru (adresă ZIUA) în secolul anterior.
 

Complexa problemă a etimologiei cuvântului dac/daos a fost sintetizată într-o perspectivă istorică, în 2107, de tracologul dr. Cătălin Borangic:
„(...) Numele pe care îl purtau, daci, daoi, are diverse etimologii ipotetice în mediul academic.

Vasile Pârvan [1882-1927] leagă atât numele dacilor, cât şi al geţilor, de o improbabilă influenţă scitică, aliniindu-se destul de vizibil unei tendinţe a momentului care prin scitizare încerca să explice mare parte din necunoscutele problemelor istorice din Dacia.



Mircea Eliade [1907-1986] pleacă de la relaţia etnonimului cu indoeuropeanului *dhau (a sugruma, a sufoca), de unde ar proveni şi numele ilir al lupului (dhaunos), ca şi cel frigian (daos). Dacii ar fi, potrivit lui Eliade, la origine nu un etnonim, ci numele unei confrerii iniţiatice cu caracter războinic, care îşi impune modelul şi în consecinţă şi numele, asupra unor întregi comunităţi şi regiuni. Că acestea conţineau, într-o formă sau alta, în principal traci, geţi, daci şi scordisci, apare evident atât din izvoarele istorice, cât şi din analiza culturii materiale. Este posibil ca pe lângă acestea să fi fost cooptaţi iliri, pannoni, bastarni (?) şi alte triburi regionale, dar acest lucru este mai greu de probat.

Asupra acestei ipoteze, care conţine apariţia unui nou model identitar, emanaţie a fenomenelor militare locale, se exprimă şi Zoe Petre [1940-2017], care admite, cu unele prudenţe, această posibilitate. Indirect, în sprijinul acestei lycantropii totemice se poate invoca utilizarea stindardului cu cap de lup şi trup de reptilă şi poate parabola regelui Scorilo, care a asociat proprii luptători cu un lup.

La fel de indirect putem nota şi neplăcerea cu care poetul Ovidiu [43 î. H. – 17 d. H.] îi compară pe geţii agresivi cu lupii sălbatici (lupi saeuae).
Împotriva acestei etimologii s-a pronunţat cercetătorul Dan Dana [2000], dar, în ciuda argumentaţiei acestuia, teoria existenţei unei confrerii militare a fost validată arheologic prin identificarea caracteristicilor definitorii ale grupului Padea-Panaghiurski Kolonii, în inventarul cărora putem distinge trăsăturile unor grupuri sau clanuri războinice dominante, care s-au impus în această perioadă în nordul peninsulei Balcanice.

Mult mai puţin gustată de mediul academic este soluţia oferită de Constantin Daicoviciu [1898-1973], pentru care numele dacilor este extinderea asupra populaţiei a numelui unei arme specifice, daca (neatestat însă), cu rădăcina într-un indoeuropean *dhag-, ascuţit, tăios. Soluţia este mai puţin acceptată, în ciuda faptului că această etimologie a evoluat în limbile romanice şi germanice din vestul Europei, unde de la daca – provenit din latina populară, însă la fel de obscur şi neatestat – ajunge, printr-un medieval daga, în modernul dagger (eng. pumnal).



Alte explicaţii etimologice, mai puţin convingătoare, au fost propuse de Ioan I. Russu [1911-1985] în 1967, care leagă denumirea de daci de indoeuropeanul *dhā-k, radical dhē (a pune, a aşeza), sugerând, probabil inspirat W. Tomaschek [1841-1901], o vagă legătură cu –dava (*Dhe). Autorul însă prezintă etimologia cu titlul de probabilitate, ceea ce ne arată că nu îi acorda nici el foarte multă forţă.

Oarecum în sprijinul acestei ipoteze s-a pronunţat Eugen Lozovan [1929-1997], avantajat şi de formaţia sa de filolog. Propunerea etimologică oferită de E. Lozovan, care adaugă relaţiei daci-lupi a lui Eliade, o explicaţie mixtă, legând dacus şi de daos şi de -dava. Lozovan propune de fapt o conciliere între punctul de vedere iniţiatic a lui Eliade şi unul urbanistic, propriu: Întrevedem decorul moral în care evoluară dacii în primul mileniu î.Hr., de la lupii rătăcitori, viitori constructori de cetăţi, încărcaţi de simbolism indo-european, s-au instalat în Carpaţi.

Este foarte posibil că etnonimul daci să fi aparţinut iniţial unui trib sau a unui conglomerat etno-cultural, fiind ulterior generalizat, lucru frecvent în Antichitate, valabil la traci, germani, gali/celţi, iliri şi chiar greci. Mai sigur, acest etnonim apare în zona de sud a Dunării, locul de manifestare a constantelor alianţe traco-celtice, finalizate prin osmoza Padea-Panaghiurski Kolonii. Nu este imposibil, pe baza situaţiei din regiune, ca cei numiţi de romani daci să fi fost la început o astfel de comunitate războinică, cu origini şi componente mixte, dar în care a prevalat filonul tracic. Războinici prin excelenţă, testamentarii unor lungi tradiţii în acest sens, peste care s-a grefat apetitul şi experienţa marţială celtică, purtătorii acestei noi identităţi culturale nu doar că au reuşit să supravieţuiască constantei presiuni romane, ci şi-au exportat modelul în mediul getic nord-dunărean, pe care-l vor angrena, declanşând ample transformări de substanţă. Este posibil ca geţii să fi fost cei care îşi vor însuşi noul model, absorbţie concretizată în apariţia regatului dac întemeiat de getul Burebista. Numele de daci, luat de ei înşişi cel mai probabil, a fost preluat de romani în urma primelor contacte pe care le-au avut cu aceştia şi apoi a fost extins la toţi tracii nord-dunăreni. Doar sursele greceşti i-au numit pe aceiaşi locuitori drept geţi, în virtutea propriilor tradiţii şi experienţe, mai vechi în zonă decât cele ale romanilor, explicându-se în acest fel alternanţa celor două denumiri sau preferinţa pentru una sau alta. (...)”
 
Grecii, tracii și sciții, menționați în izvoarele scrise grecești din epoca fierului, făceau parte din marea familie de popoare indoeuropene și se diferențiaseră în epoca bronzului anterioară (mil. II î. H.).

 
Bibliografie
Herondas, Mimes, texte etabli par J. Arbuthnot Nairn et tarduit par Louis Laloy, Les Belles Lettres, Paris, 1928.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (XXXV. Herondas)
***, Herodas, „Encyclopaedia Britannica”
https://www.britannica.com/biography/Herodas
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.251-254
https://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=triburi&fisier=dacii

Sursa foto: ZIUA de Constanța - Ceramică greacă și autohtonă din epoca elenistică de la Albești. Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citeşte şi:
Istoria Dobrogei – Bibliografie Menandru (343 î. H. – 292 î. H.) – „Agricultorul”