Istoria Dobrogei - Bibliografie Ovidiu (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Scrisori din Pont” (Cărțile I, II)

Marele poet roman Publius Ovidius Naso  (43 î. H. Sulmona/Italia – Tomis 17 d. H. ) a fost exilat în anul 8 d. H. în portul Tomis de către împăratul Augustus (30 î. H. – 14 d. H.), din motive neclare. El a fost nevoit să trăiască în colonia greacă până la sfârșitul vieții, exprimându-și starea de spirit în volumele lirice „Tristele”   (cinci cărți), „Scrisori din Pont” și „Ibis”. (ed. G. Ștefan)
 
Cartea I
În capitolul 2, este reluată tema des întâlnită în „Tristele” referitoare la pericolul permanent reprezentat de barbarii locali războinici: „17-24.
Ca rana să fie mai groaznică, spre a princinui moartea pe două căi,
cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă.
Călare pe cal şi cu astfel de arme ei dau târcoale zidurilor, între care domneşte groaza,
ca lupii în jurul ocoalelor unde sunt închise oile.
Arcul lor întins cu o vână de cal
nu trage numai o singură dată, ci este totdeauna încordat.
Săgeţile se înfig în acoperişurile caselor, formând parcă o palisadă,
iar poarta solidă cu greu ne mai poate apăra de armele din depărtare.”


Din următoarele versuri aflăm că regiunea pontică era lipsită de vegetație și că cele patru anotimpuri se reduc la unul singur, Ovidiu precizând că „Scrisorile din Pont” au fost scrise începând cu cel de-al patrulea an al exilului: „25-28. Adaugă şi faptul că ţinutul de aici nu are nici arbori, nici frunze
şi că iarna grea ţine pînă la cealaltă iarnă.
Pe mine, în luptă cu frigul, cu săgeţile
şi cu soarta, mă chinuieşte acum aici a patra iarnă.”


În același capitol, scriitorul situează Tomisul la capătul pământului, unde, arcașii călări barbari atacă peste Dunărea înghețată fără să se teamă de armata divinului împărat al Romei:  „73-88. Căci împăratul nu ştie, deşi un zeu le ştie pe toate,
care este situaţia de aici, în acest loc de la capătul pământului.
Persoana lui divină se ocupă de lucruri mai mari,
iar aceasta este o grijă prea mică pentru sufletul lui ceresc.
El n-are răgaz să întrebe în ce ţinut se află tomitanii
un loc abia cunoscut getului din vecinătate;
nici să ştie ce fac sarmaţii, ce fac cruzii iazigi
şi pământul tauric închinat zeiţei lui Oreste
şi celelalte neamuri care, îndată ce Istrul a încremenit de ger,
aleargă cu caii lor iuţi pe spinarea tare a apei.
Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine,
prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic [roman].
Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi
şi caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi,
deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea
şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”
În mitologia greacă, Oreste a fost fiul regelui Agamemnon, conducătorul coaliției grecești în Războiul Troiei, care și-a răzbunat tatăl, ucis la întoarcere de mama sa și amantul ei.



Tot în capitolul 2, exilatul se adresează potențialului cititor, cerându-i să-l roage pe judecătorul Augustus ca cel puțin după moarte să nu fie înmormântat în aceste locuri îndepărtate: „109-114. În sfîrşit, cere-i ca, dacă voi muri, oasele să-mi fie îngropate într-un loc mai liniştit,
să nu fie apăsate de ţărîna scitică,
iar cenuşa prost îngropată, cum de hună seamă se cade unui surghiunit,
să nu fie călcată de copitele calului bistonian
şi nici umbrele sarmaţilor să nu îngrozească aici manii mei,
dacă mai supravieţuieşte ceva după moarte.”
Bistonii erau un trib tracic despre care se știe că locuiau aproape de Marea Egee.


În capitolul 3, locul exilului este caracterizat ca o regiune sălbatică și barbară de la capătul lumii civilizate: „47-60. Dar, poate, lipsit de locul în care am fost născut
mi-a fost totuşi dat să mă aflu într-un ţinut civilizat?
Nu! Zac părăsit la capătul lumii într-un loc
unde pământul rămâne mereu acoperit de zăpadă;
aci, pe ogor, nu cresc roade şi nici strugurii cei dulci;
pe râpe nu înverzesc sălcii, nici stejarul pe munte.
Iar marea nu-i mai de laudă ca pământul;
apele mereu se umflă din pricina vânturilor turbate şi sunt lipsite de soare.
Orişiunde ţi-ai întoarce privirile, vezi câmpii necultivate
şi ogoare întinse pe care nu le revendică nimeni.
Acolo e duşmanul de care trebuie să te temi şi din dreapta şi din stânga;
din amândouă părţile ne îngrozeşte teama de vecini;
dintr-o parte poţi să simţi suliţile bistoniene,
din cealaltă lăncile sarmatice zvârlite cu mâna.”
Triburile sarmatice (roxolani, iazigi, alani) aparțineau, ca și sciții, ramurii iraniene a marii familii de popoare indo-europeane și au succedat sciților în Europa de Est în sec. III î. H. – sec. IV d. H.

Din capitolul 5, aflăm că geții autohtoni erau lipsiți de cultură scrisă: „12. Când chemi muza [zeița protectoare a poeziei], ea nu vine la geţii cei sălbatici. (...)
61-62. Pentru ce atâta grijă ca să iasă cât mai şlefuite poeziile mele?
Mă pot teme oare că nu le vor aproba geţii?
(....)
65-66. În acest loc, unde trebuie să-mi duc viaţa, este destul dacă nu urmăresc mai mult decât
să fiu poet între aceşti geţi lipsiţi de omenie.”

În același capitol, poetul își exprimă îndoiala că noile sale scrieri vor ajunge să fie cunoscute în îndepărtata capitală a imperiului roman: „71-76. Nu cred că scrisul meu poate străbate drumul de aici până acolo.
Chiar Boreas [vântul Nordului] ajunge cu aripile frânte.
Întinsul cerului ne desparte; şi departe de cetatea lui Quirinus [Roma],
Carul Mare priveşte de aproape pe geţii pletoşi.
La aşa de mare distanţă, peste atâtea ape, abia pot crede că
ajunge acolo vestea despre îndeletnicirea mea.”

În capitolul 7, autorul reia tema pericolelor fatale reprezentate de barbarii războinici, gerul iernii interminabile și lipsa agriculturii: „7-14. Binevoiască zeii să ţină departe pe toţi care le adoră şi te iubesc,
ca să nu cunoască felul acesta de oameni.
Este dealul că trăiesc eu într-un loc îngheţat şi între săgeţile scitice.
dacă trebuie să socotesc viaţă un soi de moarte.
Să mă ucidă doar pe mine, fie pământul cu războiul, fie clima cu frigul;
să năpădească asupra mea geţii cei cruzi cu armele, iar furtunile cu grindina.
Doar eu să vieţuiesc într-o regiune ce nu-i bogată nici în roade, nici în struguri
şi care din nici o parte să nu aibă linişte de duşman.”

În capitolul 8, este menționat un război între belicoșii arcași geți și regatul tracilor odrisi având  ca obiectiv controlul cetății Aegysus/Tulcea, poetul fiind mobilizat pentru apărarea Tomisului: „5-20. Trăim lipsiţi de pace, în mijlocul armelor,
căci getul cel cu tolbă stârneşte necontenit războaie grele.
Dintre atâţia surghiuniţi, eu singur sunt un soldat şi un exilat;
Mulţimea celorlalţi se află în siguranţă, totuşi nu-i invidiez.
Şi ca să fii mai îngăduitor faţa de cărţuliile mele,
află că poeziile pe care le citeşti le-am scris încins de luptă.
Aproape de ţărmul Istrului cu două nume stă o cetate bătrână,
de care cu greu se poate apropia cineva, din cauza întăriturilor şi a aşezării locului.
Caspianul Aegisos - dacă credem ce spun locuitorii despre ei înşişi -
a întemeiat acea cetate şi a dat propriul său nume operei sale.
Sălbaticul get, după ce a nimicit pe odrisi  într-un război la care aceştia nu se aşteptau,
a cucerit-o şi a ridicat armele împotriva regelui.
Amintindu-şi de măreaţa sa obârşie, pe care o sporise prin vitejie,
acesta sosi pe dată înconjurat de nenumăraţi soldaţi,
nu s-a retras până ce n-a omorât pe vinovaţi
şi, răzbunându-se crunt, s-a făcut el însuşi vinovat.”

În capitolul 8, scriitorul exilat își exprimă chiar disponibilitatea de a munci ca agricultor și păstor în teritoriul extravilan, unde însă ar fi expus amenințării permanente a barbarilor: „49-62. Pentru aceste bunuri pierdute ce bine ar fi să pot
măcar aici cultiva pământul ca exilat!
Să-mi fie îngăduit să pasc eu însumi caprele, care se caţără pe stânci.
Aş dori să păzesc oile, sprijinit pe un toiag.
Spre a nu fi năpădit de grijile obişnuite,
aş mâna eu însumi boii de la plug sub jugurile lor încovoiate,
aş învăţa cuvintele cunoscute de boii getici
şi aş adăuga şi îndemnurile cu care sunt ei obişnuiţi.
Ţinând cu mâna coarnele plugului apăsat pe brazde,
aş încerca să împrăştii eu însumi sămânţa în pământul răscolit.
N-aş sta la îndoială să curăţ ierburile cu sapele lungi
şi să dau de băut grădinii însetate.
Dar cum să pot când între mine şi duşman este
o distanţă atât de mică, un zid şi o poartă închisă?

Nu întâmplător, în capitolele 9 și 10, romanul menționează austera gastronomie locală: „45-46. Aceasta este tot ce-ţi pot trimite de pe ogoarele getice, / numai aceasta mi-e îngăduit să am aici.”; „31-32. Nu sunt îngreuiat de ospeţe; chiar dacă aş avea pasiunea lor, / n-aş găsi nicăieri în ţinuturile getice belşug de mâncare.”


Cartea II
În capitolul 1, poetul își exprimă, totuși, speranța într-un viitor favorabil: „63-66. Voi slăvi în poeziile mele şi acest triumf,
dacă voi supravieţui nenorocirilor;
dacă nu voi înroşi mai întîi cu sângele meu săgeţile scitice
şi un get sălbatic nu-mi va tăia capul cu sabia.”

Din capitolele 2 și 7 aflăm că destinatarii scrisorilor erau Messalinus și Atticus, precum și despre spiritul rebel al geților autohtoni: „3-4. îţi trimite, o Messalinus, de la geţii cei nesupuşi, acest salut, / pe care obişnuia să ţi-l prezinte în persoană.”; „1-2. Scrisoarea mea, o Atticus, trimisă de la geţii care n-au fost supuşi pe deplin, / vrea mai întîi să te salute.
 
În capitolul 7, exilatul roman sugerează că până și necivilizații geți îi compătimeau soarta: „31-32. Nu este în toată lumea un neam mai sălbatic decît geţii; / totuşi şi ei au plîns de suferinţele mele.”

În capitolul 2, Ovidiu revine cu solicitarea adresată împăratului de a-i schimba periculosul loc de exil cu un ținut mai pașnic: „67-68. Roagă-l să nu îngăduie să fiu o pradă uşoară a geţilor /
şi să-mi dea un pământ mai blând pentru exilul meu nenorocit.”



Bibliografie
P. Ovidii Nasonis Tristia, Ibis, Ex Ponto libri, Fasti, ediderunt R. Merkel – R. Ehwald – W. Levy, Teubner, Leipzig, 1922
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LVII. Ovidiu)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie Ovidiu (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Tristele” (Cărțile IV, V)