Istoria Dobrogei - Populație - Personalități Valens (sec. IV) (I)

• După ultimul împărat păgân Iulian Apostatul (Renegatul) (361-363), a urmat foarte scurta domnie a creștinului Iovian (363-364), la moartea căruia armata l-a proclamat împărat pe Valentinian I (364-375). Acesta l-a numit co-împărat pentru Estul Imperiului pe fratele său mai mic Valens (364-378).

 
În războaiele cu goții de la nordul Dunării de Jos, Valens și-a cantonat armata la vicus Carporum (satul Carpilor) lângă Carsium/Hârșova și a încheiat pacea cu aceștia pe un pod de vase la Noviodunum/Isaccea. De asemenea, ereticul arian Valens a pierdut disputa religioasă cu episcopul ortodox Brettanion al Scythiei Minor.
 
Valens este menționat de următorii autori contemporani și posteriori: Aurelius Victor (sec. IV), Themistos (sec. IV), Eunapios (sec. IV), Ammianus Marcellinus (sec. IV), Philostorgios (sec. IV- V), Orosius (sec. IV-V), Teodoretos (sec. V), Zosimos (sec. V), Sozomenos (sec. V), Iordanes (sec. VI) și Codicele lui Iustinian (sec. VI).
 

Romanul Aurelius Victor (sec. IV) amintește în treacăt în Cartea despre viața și moravurile împăraților marile probleme create de goți lui Valens:
„48, 5.Teodosius a fost însă un întregitor al statului şi un excelent apărător al său. Căci pe huni şi pe goţi care produseseră mari necazuri statului pe timpul lui Valens, el i-a învins în diferite lupte.”
 


Retorul grec Themistos   (sec. IV) adresează Discursul X, „Despre pace, adresat Valens”, în care descrie pe larg războaiele cu goții de la Dunărea de Jos, tratatul de pace impus barbarilor și măsurile de fortificare a limes-ului danubian:


„132 C, D. Este o împrejurare cu totul neobișnuită și aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război și ai pustiit de două ori, într-un scurt răstimp, țara dușmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii noștri. Dar oricât de mărețe și de alese sunt aceste fapte, pe care foarte puțini împărați le-au săvârșit vreodată, când îmi vine in minte ziua aceea al cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie, și anume aceea în care împăratul a încheiat tratatul [de pace cu goții], îmi pare mai vrednică de admirație decîit podul lui Xerxes, [rege persan sec. V î. H.] mulțumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata Hellespontul [Marea Marmara/Turcia]; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a transportat războiul. Eu n-am văzut oștiri scitice [gotice] rânduite pentru luptă, însă am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază și un cârmuitor de oști romane poruncind regilor sciți. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminți și un glas care le stătea bine mai de grabă unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. (...)
133-140 ... Istrul fără voia lui și-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un tratat de pace, fluviul 1-a sprijinit și a așternut o apă liniștită înaintea triremelor [corăbii cu trei rânduri de vâsle] care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca și cum s-ar fi aflat într-un port. Ai fi zis ca navele au prins rădăcini cu ancorele lor. Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoiește ca ei să se bucure de acele lucruri de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldații să se îmbarce. Oastea se revărsa totuși în cete mari pe mal, ca oameni blânzi și blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea zeci de mii de sciți erau priviți [de romani – nota editorilor români] întâia oară fără nicio teamă. „Fericitule Atride, născut pentru o soartă norocoasă” [Homer, Iliada – n. e. r.] fl, ar fi putut zice atunci cine ar fi privit malurile fluviului: unul strălucind de soldați care priveau cu semeție și în liniște cele ce se petreceau; celălalt plin de o mulțime învălmășită de oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar fi putut spune ca tu ești mai fericit decât Agamemnon [fiul lui Atreus], deoarece pe acela îl fericeau doar acei [grecii] pe care el îi conducea, pe câtă vreme tu ai fost socotit astfel și de acei pe care îi aveai în puterea ta și de oamenii [goții] a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar un privitor cu simțăminte bărbătești al unei lupte de corăbii împotriva elenilor [Iliada]; ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiș de aur, ceea ce mai degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăției. Împăratul însă, chiar și la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arșiței, din zorii zilei până seara târziu, fără să-și schimbe înfățișarea. Coborând din corabie și luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptății, a dobândit o mai strălucită izbânda prin el însuși, iar la această biruință nu mai era nimeni părtaș, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oștean. (...). Așadar putem vedea că barbarii erau mișcați de cuvântarea împăratului, tot așa precum elenii si atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească, erau mișcați de cel mai iscusit orator din vremea lor. Și totuși ei aveau un susținător al lor care nu putea fi biruit oricum și a cărui inteligență era barbară, cum îi era limba. (....) Atât de mult îl întrecea [împăratul – n. e. r.] în elocință, încât a făcut ca barbarii să-1 privească pe apărătorul lor cu bănuiala, deoarece i-a pricinuit o luptă cu vorbele mai grea decât una cu armele. Totuși, după ce 1-a doborât, 1-a ridicat, a întins mina deznădăjduitului și 1-a făcut prieten al său în fața acelorași martori care fuseseră încredințați că suferiseră o nedreptate. (...) Putea fi văzută atunci o priveliște cu totul uimitoare și multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau pacea și nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum număram dușmanilor aurul, nici atâția și atâția talanți de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici suferințe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai împovărătoare decât invaziile și plăteam anual tribut. Deși ne rușinam de această împrejurare, nu spuneam el este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a rușinat atunci să fie socotit foarte econom. El a oprit aprovizionarea lor obișnuită și, în loc de atâtea lucruri care mai înainte erau duse la ei, împăratul abia i-a îngăduit să se aprovizioneze astfel numai unuia, de care se slujise drept tălmaci; iar acesta o făcea sub cuvânt că cheltuiala îi privea mai mult pe sciți [goți] decât pe romani. În chipul acesta s-a străduit să arate în totul că el nu era atât de dornic de pace, ci voia doar să cruțe pe barbari, încât negoțul și piețele comerciale, pe care aceia în timpul păcii dinainte puteau să le așeze cu cea mai mare libertate oriunde ar fi voit, acum nu mai erau lăsate la bunul lor plac.



Cu toate că amândouă neamurile aveau de câștigat la fel din schimburile de mărfuri dintr-o parte și cealaltă a stabilit piețe numai în două cetăți așezate lângă fluviu . Acesta era un semn că încheia tratatul de pace impunând barbarilor toate condițiile și, totodată, era o măsură de prevedere ca, în împrejurarea că ei ar face vreun rău, să nu se mai poată ascunde, deoarece negoțul le era limitat la o anumită regiune. El știe, cred, că poate să salveze pe barbari, dar nu poate să le schimbe firea; deci le-a smuls orice înlesnire de a fi perfizi. Iată, prin urmare, pentru ce a clădit unele întărituri din nou și pe altele, care erau stricate, le-a refăcut, iar altora le-a mai adăugat ce le trebuia: le-a înălțat, acolo unde erau prea joase, a făcut ziduri mai groase în părțile unde era nevoie și a adus apa peste tot, acolo unde mai înainte era mare lipsă; a mai făcut și magazii pretutindeni și porturi la marea vecină  [Marea Neagră]; a adus soldați după liste și un număr însemnat de gărzi; a adus arme, săgeți și mașini de război, toate puse la încercare cu cea mai mare grijă. Căci până acum, din pricină că posturile de pază erau neglijate, dușmanii crezuseră că războiul și pacea sunt în mâna lor. Ei băgau de seamă că soldații sunt nu numai neînarmați, dar că o mare parte din ei sunt fără tunici și prăbușiți trupește și sufletește. Comandanții posturilor de pază și căpitanii de unități erau mai mult negustori și vânzători de sclavi, îngrijindu-se să cumpere și să vândă cât mai mult. Numărul paznicilor se micșora și ei aveau de câștigat de pe urma acestei situații. Întăriturile se găseau năruite, fără oameni și fără arme. Văzând acestea dușmanii se gândeau mulțumiți, și pe drept cuvânt, că vor fi superiori prin năvăliri. Cu toate că nu îndrăzneau încă să pornească pe față un război, puteau totuși să prade pe furiș fără nicio teamă. Se răspândeau în toate părțile pe mal, nu câte unul sau doi, ci în întocmiri și cete de hoți, nu de soldați, și numeau furturile lor pradă de război. Acum însă nu mai este așa. Din ținuturile de sus și până la mare [Marea Neagră] ai crede ca s-a întins un zid trainic ca oțelul. Cu asemenea fortificații și arme și cu sprijinul unor asemenea ostași a fost întărită toată provincia. Ca să las la o parte toate celelalte, e de ajuns să dau o singură dovadă de grija sa pentru toate acestea. Nu voi spune ce am aflat din auzite de la alții, ci fapte la care am fost martor ocular. Cei care ați fost în acea regiune, cea mai frumoasă din Sciția supusă imperiului, știți că e foarte puțin asigurată împotriva barbarilor, deoarece fluviul [Dunărea] care o străbate nu are un curs continuu, ci este amestecat cu uscatul și formează un golf mlăștinos și nenavigabil [Delta Dunării] care adâncește mult, pe unde nici piciorul nu poate păși. Această regiune fusese înainte un fel de ascunziș de unde porneau atacurile lor; îndrăznind să năvălească în cete și pe față, fiindcă pacea, care era doar de formă, îi oprea, ei săvârșeau furturi și nelegiuiri, în bărci cu un singur rând de vâsle ; stăteau la pânda în luntrile lor ascunse în ostroave și năvăleau fără de veste peste localnicii din apropiere. Apoi, până să afle garnizoanele, așezate departe unele de altele, făceau incursiuni cum puteau și se cufundau în fluviu. Din acel moment nu mai putea să-i urmărească nimeni pentru că, prin mlaștină, nu pătrundea nici luntrea și nici piciorul nu era în stare. Era ceva de nesuportat să se săvârșească jafuri în văzul tuturor, fără ca înfăptuitorii să poată fi pedepsiți.



Împăratul nu s-a lăsat lipsit de mijloace în fața naturii locului. Descoperind o limbă de pământ îngustă și mică ce înainta în mlaștina și se sfârșea la o colină înaltă, de pe care se putea vedea întreg ținutul de jur împrejur, a înălțat din nou o fortăreață, luându-se după niște urme greu de deslușit ale unor ziduri, pe care unul din împărații de mai înainte le durase, având în minte această așezare prielnică, dar lăsându-se păgubaș din pricina greutăților. Când nu se găsește în apropiere nici piatră, nici cărămidă arsă și când nu se poate aduce nici nisip, ci toate trebuie cărate cu nenumărate vite de la o depărtare de mai multe stadii, cine n-ar fi iertat pe cei care au renunțat la acest plan, ca și cum ar fi fost cu neputință de adus la îndeplinire ? Împăratul însă a biruit cânturile lui Amfion, pe care acesta le-a arătat cu prilejul înălțării zidurilor Tebei [cetate din Grecia antică]. Ai fi zis că pietrele și cărămizile se rostogoleau singure și că fortificația se înalță fără arhitecți și pietrari. Atât de mare era supunerea soldaților și ușurința cu care erau învinse greutățile. Împărțind tuturor grija ce-o avea și nelăsând nicio parte din armată să fie împovărată peste puteri, ci distribuind lucrul în părți mici, [împăratul – n. e. r.] n-a îngăduit ca vreunul să simtă greutatea acestei lucrări, făcându-i părtași la ea pe toți și, înainte de toate, luând el însuși parte într-o mai mare măsură decât alții la muncă. Mă veți crede că el nu s-a ținut departe nici de sclavii care slujeau în odaia de dormit, nici de cei care stăteau de pază în fața ei, ci și aceia și-au dat o anumită osteneală la sfărâmatul cărămizii? (...) Când centurionii și generalii nu se dădeau la o parte de la căratul poverilor, cine să se mai minuneze cum se cuvine în fața celui care și-a învățat supușii în chipul acesta, sau în fața celor care au înțeles să primească o astfel de învățătură? Acum pacea domnește aproape pe toată întinderea granițelor [imperiului – n. e. r.] dar s-au ivit peste tot și pregătiri de război. Căci împăratul știe că trăiesc în pace cu adevărat mai ales aceia care s-au pregătit pentru război; malul [fluviului] este plin de fortărețe, fortărețele de soldați, soldații de arme, armele de frumusețe și de tărie. Din listele în legătură cu serviciul militar tot ceea ce este legat de viața de huzur a fost îndepărtat; s-a introdus în schimb belșugul celor trebuitoare, datorită căruia gărzile din fortărețe nu sunt nevoite ca în locul barbarilor să poarte război cu supușii și să nu se atingă de aceia, pentru ca așa le cere tratatul, dar să-i jefuiască pe agricultori, din pricina lipsei. Nu știm cum s-au întors la soldați, printr-o rânduială neobișnuită înainte, teama și îndrăzneala. Într-adevăr, ei îi disprețuiesc pe barbari, dar se tern de agricultori, și ca sä înfrunte dojana lor este lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciți. Astfel, afară și înăuntru, domnește la noi pacea: pe dușmani îi stăpânește teama de armele noastre, iar pe soldați teama de legi. Pe sciți nu-i desparte de romani un fluviu, nu-i despart mlaștinile, nici întăriturile, căci pe acestea ar putea oricine să le strice, să le străbată cu bărcile și să treacă peste ele, ci teama, peste care n-a trecut niciodată nimeni, când a crezut că este inferior. [Împăratul – n. e. r.] a înălțat un trofeu pentru această victorie, alcătuit nu din piatră, nici din aramă sau din fier și care să aibă un loc fix, ci acest trofeu poate fi găsit la toți barbarii și la toți romanii. Și 1-a ridicat, nu prin mulțimea morților și răniților, nici prin grămezi de leșuri neînchipuit de mari, ci numai prin stăruință și tărie sufletească.


(...). Așa ceva au simțit acum și dușmanii în fața împăratului. Au fost biruiți fără armată și s-au prăbușit fără să fi dat piept cu acela, căci au fost învinși nu datorită trupelor, nu cu armele, prin care și acei care sunt mai puternici adeseori sunt biruiți de cei mai slabi, ci prin chibzuială și înțelepciune și mulțumită împrejurării că ei s-au încredințat de a fi cu mult mai prejos. Prin urmare, ei nu pot să se plângă de vreo înșelătorie de-a comandanților ori de vreo cursă, sau de dificultatea locurilor, ori de vreun atac neașteptat. Toate acestea dau învinșilor speranța că vor lupta de la egal la egal. Măcar că ei au avut vreme să se pregătească și li se vestise un război fățiș, totuși n-au putut ține piept destoiniciei împăratului în a întări și apăra hotarele; arătându-le vrednicia timp de trei ani întregi, a silit pe nefericiții aceia să se deznădăjduiască. In aceasta vreme cu toate că n-au îndrăznit să năvălească iarna, nici să se împotrivească vara, au fost biruiți an de an de două ori. Acum ne rămâne să numărăm nu morții celor pe care i-am biruit, ci oamenii vii; și nu s-a întâmplat ca cei pe care i-am învins sä nu-i avem în stăpânirea noastră. (...) Oare nu vom admira pe cel care nu a nimicit, ci a salvat și a cruțat un neam întreg de oameni, chiar dacă cineva ar susține că sunt barbari, căci și aceștia sunt oameni, neam doborât la pământ, supus, mărturisind că se află în stăpânirea noastră? Așadar cine se cade să fie numit Goticul? Cel datorită căruia goții sunt neatinși și sunt salvați, ori unul datorită căruia n-ar mai exista, dacă mai înainte vreme ar fi putut sa-i biruie?”
 


Grecul Eunapios  (sec. IV) relatează în Istoria după Dexxip revolta eșuată a lui Procopiu susținut de goți împotriva lui Valens, refugierea goților învinși de huni la sud de Dunăre și răscoala goților împotriva împăratului:
„Fragm. 37, tom. I, pg. 233-234. Pe când Valens avea parte de liniște înlăuntrul și în afara granițelor, i s-a adus știrea că este undeva în apropiere [în provinciile romane de la sud de Dunărea de Jos] o armată alcătuită din sciții pe care îi chemase în ajutor Procopius, cerându-i regelui sciților. Se spunea că ei erau plini de semeție față de cei pe care-i întâlneau și disprețuitori a tot ceea ce vedeau, pentru ca puțin le păsa de nedreptăți într-o vreme când nu exista pentru ei pedeapsă; în toate arătau silnicie, multă îngâmfare și patimă. Împăratul le-a tăiat repede retragerea înspre sciți [la nord de Dunăre] - parcă i-ar fi ținut într-o plasă - și le-a dat poruncă să depună armele. Ei le-au depus, dar și-au vădit lipsa de respect prin aceea că au răsculat satele. După ce i-a împrăștiat prin orașe, i-a lăsat sub o supraveghere îngăduitoare. Trupurile lor stârneau nedumerirea și disprețul privitorilor, deoarece erau prea înalte, prea greoaie fata de picioarele lor și prea subțiri la mijloc, întocmai ca niște insecte, după cum se exprima Aristote . Locuitorii din orașe i-au primit în case și, dându-și seama că au de-a face cu niște slăbănogi, s-au văzut siliți să râdă de felul cum se păcăliseră. Regele sciților îi cerea pe acești oameni destoinici ai săi. Chestiunea era spinoasă și nu se putea lua ușor o hotărâre cuminte și dreaptă.. Regele susținea că ei au fost trimiși în ajutorul împăratului (Procopius), potrivit alianței și jurămintelor, pe câtă vreme împăratul [Valens] spunea că cel căruia îi fuseseră trimiși n-a fost împărat, iar el însuși nu s-a legat prin nici un jurământ. Regele mai folosea argumentul cu Iulian, că el i-a dat trupele datorită legăturii de rudenie, și atrăgea luarea aminte asupra demnității solilor. Împăratul răspundea ea solii vor fi pedepsiți, iar cei care se află de față sunt socotiți dușmani, deoarece s-au dus să dea sprijin unui dușman. Din aceste neînțelegeri s-a iscat războiul cu sciții, care prin vrednicia neamurilor părtașe la el și prin mărimea pregătirilor era de așteptat să se întindă mult și sä se desfășoare cu tot felul de întâmplări și cu o soarta nehotărâtă. Dar prin agerimea prevăzătoare a împăratului a fost dus la bun sfârșit fără nici o primejdie.” [Extras din „Solii” p. 18-19, Par., 46-48, Niebuhr].

Fragm. 42, tom. I, pg. 237-238. Sciții au fost înfrânți și măcelăriți de către huni  și aproape nimiciți, iar cei prinși au fost uciși împreună cu femeile și copiii lor. Și nu era nicio măsură în cruzime și omoruri. Mulțimea care s-a strâns la un loc, pornind să fugă, număra aproape două sute de mii, în afară de bărbații în puterea vârstei care se adunaseră pentru luptă. Deci după ce au fost înfrânți, ei stăteau pe malul Dunării și întindeau de departe mâini rugătoare, cerând prin strigăte jalnice îndurare, ca să poată trece dincoace [în Imperiul Roman]. Ei își plângeau soarta și făgăduiau că vor da ajutor în războaie. Romanii, ale căror trupe se aflau orânduite pe țărm, au răspuns ca nu pot face nimic fără știința împăratului [Valens]. De aceea a fost încunoștiințat împăratul. În sfatul împărătesc, s-a vorbit mult în contradictoriu și s-au adus o mulțime de argumente în sprijinul celor două păreri. Iar împăratul s-a hotărât să-i primească. Într-adevăr, el își pizmuia oarecum părtașii la domnie, anume fiii fratelui său, cum am mai spus-o. Aceștia socotiseră de bine să împartă domnia între ei, la împărțeală nemaiținând seama de unchiul lor. Din pricina lor și pentru a spori cu mult puterea romanilor, împăratul a dat poruncă să-i primească, numai să depună mai întâi armele. Dar înainte ca el să fi îngăduit trecerea, sciții mai îndrăzneți și mai obraznici au hotărât să treacă cu sila, Însă au fost înfrânți. Acei care au nimicit această parte a sciților au fost îndepărtați de la comandă. Și erau în primejdia de a fi executați, pentru că omorâseră dușmani. Iar cei care se bucurau de trecere pe lângă împărat și multă putere își băteau joc de ei, spunându-le că se pricep la război aveau și strategie, dar nu înțeleg nimic în politică. Iar împăratul le-a trimis vorbă din Antiohia [Antakya/sud-vestul Turciei asiatice] să-i primească mai întâi pe tinerii nepotriviți încă pentru arme, să-i dea în seama stăpânirii romane și să-i păstreze sub pază ca ostateci;  să stea de strajă pe țărm și să nu îngăduie trecerea bărbaților înarmați și nici să nu le pună la îndemână bărci, până nu părăsesc armele și trec neînarmați. Dar între cei rânduiți pentru aceasta treabă s-a iscat tulburare. Unul se lăcomea când vedea un tânăr frumos și cu pielea albă, altul se înduioșa de femeia chipeșă a prinșilor de război, altul se lăsa cucerit de o fecioară, iar altul era copleșit de mulțimea darurilor. Este vorba de țesături de in și covoare cu ciucuri de ambele părți. Fiecare se gândea doar cum să-și umple casa cu sclavi și pășunile cu păstori, sau cum să-și astâmpere setea de plăceri, pentru că o puteau face. Biruiți, așadar, printr-o înfrângere rușinoasă, care vădea foarte marea lor nelegiuire, i-au primit împreună cu armele, ca pe niște vechi binefăcători și izbăvitori. Iar aceea au dobândit fără luptă un lucru de mare preț. Și nenorocirea de la ei de acasă le adusese fericirea, deoarece în locul părăginei și a pieirii din Sciția  [de la nord de Dunărea de Jos], ei primiseră acum cârmuirea romană. În curând apucăturile lor barbare se arătară în că1carea cuvântului dat și a jurământului. Cei care nu luptau au fost trecuți în grabă, cu multa grijă a celor care chibzuiseră astfel, și au fost răspândiți prin diferite ținuturi. Puteau fi văzuți sclavii, femeile și copiii lor: aceștia purtau insigne regești, iar femeile se înfățișau mai delicate decât pot fi prizonierele. Copiii și sclavii alergau în aer curat, creșteau voinici și mișuna pretutindeni neamul dușmanilor. Poveștile de demult ne spun ca în Beoția [Grecia centrală] și Colhida [Crimeea/Ucraina] au fost semănați dinți de balaur, iar din sămânță au crescut bărbați înarmați. Întâmplările din timpul nostru au aruncat lumină asupra acestui mit și 1-au făcut să fie înțeles. Nu apucase bine să fie zvârlită sămânța neamului scitic în imperiul roman, asemenea dinților de balaur, că au și pornit să se umple toate de furie, de nebunie și de măceluri din pricina acestor copii care erau buni pentru luptă înainte de vreme. Înflorirea puterii și vredniciei sciților i-a îndemnat repede la răscoală și luptă, mai degrabă împotriva celor care i-au primit decât împotriva celor de unde veniseră. Și ei au îndrăznit lucruri cu mult mai groaznice și mai tragice decât cele pe care le înduraseră. Într-adevăr, întreaga Traci și tot ținutul vecin, Macedonia și Tesalia, erau atât de înfloritoare și tot atât de lăudate, încât cuvintele ne lipsesc pentru a le descrie. Aceasta ajunsese deci atât de îmbelșugată, atât de plină de lume și dăruită cu atâți bărbați destoinici, când iată că răscoala trădătoare și nebunească a sciților, pornită pe neașteptate și răspândită repede, de îndată ce aceștia an trecut fluviul, a cuprins-o și a învăluit-o în așa fel în vălmășagul nenorocirilor, încât față de suferințele tracilor [locuitorii diocezei Tracia] și prăzile proverbiale ale moesilor [locuitorii provinciei Moesia Secunda din dioceza Tracia] puteau fi socotite drept floare la ureche. Ei an găsit cu cale să se răzvrătească într-o vreme când lipseau trupele de apărare și când mulțimea lor părea înspăimântătoare pentru niște cetățen lipsiți de apărare și fără arme, iar omorurile săvârșite de ei in ținuturi biruite goliră țara de oameni. Se ajunsese până acolo încât tot atât de înspăimântați erau romanii de teamă la auzul numelui sciților ca și sciții la auzul numelui de huni. Cele câteva orașe de acolo, care pot fi numărate pe degete, s-au salvat și se mai salvează încă îndărătul zidurilor și a întăriturilor; țarinele au fost însă, în mare parte, pierdute și sunt acum pustii și părăsite din pricina războiului. Când a putut afla de aceste cumplite nenorociri, împăratul a încheiat o pace silită cu perșii [iranienii], s-a învinovățit groaznic pe sine că făcuse greșeala să-i primească și, nespus de înfuriat, a pornit la luptă, trimițând înainte călărimea saracenilor spre a se împotrivi barbarilor. Căci aceștia ajunseseră până la Constantinopol [Noua Romă/Istanbul] și se pregăteau să se urce pe ziduri, după ce-l împresuraseră, mai ales ca nu vedeau în preajma lor nici un dușman care să-i oprească, iar inimile lor erau gata pentru orice fărădelege. De aceea este lucru vădit că in clipa aceea norocul a cârmuit bine oștile romanilor. [Extrase din „Soliile”, p. 19-21 Par., 48-52 Niebuhr].
 
 
Bibliografie
Adrian Rădulescu & Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, ed. revizuită și adăugită (1978), Ex Ponto, Constanța, 1998.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970
***, Valens (364-378), creștinortodox.ro     
Emilia Doruţiu, Precizări topografice despre unele inscripții dobrogene, în „Studii și Cercetări de Istorie Veche”, 15, 1, 1964, p. 133-134;
Ion Barnea, Themistios despre Scythia Minor, în „SCIV”, 18, 1967, 4,.p. 563-574
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Populație - Popoare: Carpii